Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Minuni catolice si ortodoxe

SFANTA LUMINA - MINUNEA ANULUI 1326.

In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.
Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: "De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?" Armenii au zis: "Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte". "Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?" Noi platim si taxa - au zis armenii - Lumina va veni la noi la armeni!
Turcii au zis: "De nu iese lumina la voi o s-o patiti!" Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant - si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.
A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: "Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare."
Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noapte-a, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: "Hristos a inviat!" un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.
Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: "Cred in Hristos!" Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.
Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: "Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina". Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat - pe cea Ortodoxa - aceasta este mantuirea, lumii. Sf. Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

Clopotul cel mare de la Mormantul Domnului, facut din aur, in Vinerea Sf. Pasti il plange pe Mantuitorul pentru ca a murit, se trage singur, rar si cu jale, Bang, Bang. Grecii mi-au spus cum boceste clopotul cel mare si ca se trage singur, iar cand vine Invierea, tot singur se trage si suna foarte repede si cu veselie si le acopera pe toate celelalte clopote. Uiti ca eati pe fata pamantului. Vezi zeci de mii de lumini, care se duc spre caminele lor pe strazile Ierusalimului. In lerusalim, la magazine sunt un fel de caldaruse cu sita deasupra si cu fitil, pline cu untdelemn de masline, ca un fel de candele. Pe acestea le aprinzi de la Sfanta Lumina si poti sa duci acasa Sf. Lumina. Acolo erau polonezi, bulgari, francezi, italieni, americani, englezi, oameni din toata lumea. In jurul Sf. Mormant sunt scaune pentru ambasadori, fiecare tara are un reprezentant, care vede Sfanta Lumina.

Crucea de deasupra Ierusalimului
In luna mai a anului 351 a aparut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasa, care se intindea de la Golgota pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, fiind pe cat de lunga pe atat de lata, stralucind mai tare decat soarele. O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu. Istoricul Sozomen scria ca aceasta minune a dus la convertirea multori pagani si iudei la crestinism.
S-a mai pastrat in timp si o epistola scrisa de Sf. Chiril adresata imparatului, in care ii descria fenomenul miraculos, mustrandu-l sa se alature credintei crestine. Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.
Minunea dumnezeiasca a Crucii deasupra Ierusalimului a intarit pe ortodcsi in credinta lor si a contribuit la intoarcerea multor arieni in sanul bisericii. Aceasta este si o reamintire a celei de-a doua veniri a Mantuitorului pe pamant cand "semnul Fiului se va arata pe cer" (Matei 24:30).
Sf. Francisc din Assisi, sfantul care vorbea cu animalele si pasarile
Fiul unui bogat negustor de panzeturi, Francisc de Assisi a revolutionat biserica crestina la inceputul Evului Mediu.
Inchisoarea l-a facut pe Sf. Francisc sa-si schimbe stilul de viata
Giovanni Francesco di Bernardone s-a nascut in jurul anului 1181 in Assisi, Umbria (Italia). Cu toate ca a venit pe lume intr-o familie instarita, a avut parte de o educatie precara. In tinerete s-a remarcat in localitatea natala pentru hainele sale sport. De asemenea era cunoscut ca petrecaret si cantaret. Dar fericita lui tinerete s-a sfarsit brutal. A fost luat prizonier in timpul unei lupte impotriva orasului Perugia. A stat in detentie peste un an si s-a imbolnavit destul de grav. In captivitate a inceput sa-si reconsidere stilul de viata.
Cand s-a intors la Assisi, in anul 1205, era deja un om schimbat. A hotarat sa-si dedice viata lui Dumnezeu si celor saraci si suferinzi. Nu dupa multa vreme a avut o viziune, la ruinele capelei San Damiano de pe campurile de langa Assisi. L-a vazut pe Iisus Hristos, care i-a cerut sa repare biserica. Cel ce avea sa devina Sfantul Francisc a inteles ca Iisus s-a referit, de fapt, la intreaga biserica crestina.
Isi paraseste tatal si trece la reconstructia bisericilor
Dar, mai intai, a vandut baloti de panza si alte materiale din magazinul tatalui sau ca sa stranga bani pentru repararea capelei. Tatal s-a maniat ingrozitor si l-a amenintat ca avea sa il lase fara mostenire. Tanarul si-a scos vesmantul si s-a aruncat la picioarele parintelui uluit, luandu-si astfel un ramas-bun simbolic de la valorile lumii materiale. Si-a petrecut urmatorii trei ani printre leprosi, reconstruind biserici ajunse in paragina.
Creeaza Ordinul franciscanilor
In anul 1208, Francisc a fost inspirat de versetele 10:5 din Evanghelia dupa Matei. Revelatia l-a determinat sa propovaduiasca penitenta, pacea si dragostea. Nu era interesat de avutii, era decis sa duca o viata ca a lui Iisus. Si-a luat doisprezece discipoli, instituind primul ordin de calugari franciscani. Benedictinii locali le-au dat o capela in Porziuncola, in apropiere de Assisi. Aceasta a devenit prima lor manastire. Calugarii franciscani mergeau numai cate doi. Propovaduiau, cantau, munceau si cerseau, producand un mare efect asupra populatiei in drumul lor. Papa Inocentiu a fost reticent la inceput fata de ei, dar in cele din urma a recunoscut ordinul, in 1210.
Sf. Francisc comunica cu animalele si pasarile
Sfantul Francisc atragea oamenii datorita unei extraodinare charisme. Se spune ca avea puterea de a comunica si cu animalele. Predica randunelelor si chiar ar fi poruncit unui lup extrem de periculos sa nu mai terorizeze localnicii. Predica tinuta pasarilor a avut loc, potrivit unei legende, in manastirea Eremo delle Carceri.
Misiuni de propovaduire a crestinismului in intreaga lume
In anul 1217 a repartizat ordinul calugaresc pe provincii si misiuni in intreaga lume. A ajuns pana in Spania, unde a incercat sa-i converteasca pe mauri si chiar in Egipt, predicand sultanului Al-kamil. Isi dorea sa ajunga in Tara Sfanta, fapt ce i-a determinat pe franciscani sa lupte pentru a deveni strajeri pe meleagurile natale ale lui Iisus.
In 1220, Sfantul Francisc s-a intors in Italia, unde a participat la adunarea de la Porziuncola (Adunarea rogojinilor), la care au asistat 5000 de calugari. A renuntat la administrarea efectiva a ordinului si a numit un nou conducator.
A primit si stigmatele
In 1221 a infiintat un al treilea ordin de calugari franciscani. Trei ani mai tarziu a primit miraculos stigmatele – cele cinci rani capatate de Hristos in timpul patimilor – in urma unei viziuni survenite in timp ce se ruga, la finele unui post de patruzeci de zile (cand a tinut predica de pe Muntele La Verna). A facut tot ceea ce i-a stat in putinta pentru a-si ascunde ranile. S-a imbolnavit, suferind de asemenea din cauza unor tulburari de vedere, dar a continuat sa scrie si sa predice.
Mostenirea lasata de Sf. Francisc intregii lumi
A incetat din viata la varsta de patruzeci si patru de ani, in coliba sa din Porziuncola. A fost canonizat dupa aproape doi ani si trupul sau a fost inmormantat in capela ce i-a fost inchinata, din Assisi, in 1230. Francisc este unul din sfintii protectori ai Italiei. Craciunul era una din sarbatorile lui preferate. In 1223 a recreat pestera din Bethlehem, introducand conceptul de „Ieslea Craciunului”, care a devenit foarte popular.
Sfantul Francisc a facut celebru orasul sau natal in intreaga lume. Bazilica care ii este dedicata este cel mai de pret monument din Assisi. In cripta acesteia se odihnesc ramasitele pamantesti ale intemeietorului ordinului franciscan. Trupul sau a fost descoperit aici in anul 1818. Zidurile bazilicii sunt impodobite cu fresce de Giotto, care prezinta scene din viata sfantului, din care lipsesc totusi scenele de autoflagelare publica si practicile ascetice care au alcatuit un element important in viata acestuia. Credinciosii sosesc in numar mare in Assisi pentru a aduce omagii Sfantului Francisc. In afara de trupul din cripta, in sacristia bisericii se mai afla haine si documente scrise chiar de mana sa.
Sfântul Francisc din Assisi avea obiceiul bizar de a sta de vorbă nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci şi cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţă s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare.

Minunea din Siria
Minuni, Crestinism
"În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfãtisat la mai multe agentii de presã, pentru a relata urmãtoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut si care i-a schimbat viata. Povestea aceasta a apãrut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste si brosuri în întreaga Arabie Sauditã, în Siria, Palestina si în tãrile vecine.
Acum câtiva ani, acel bãrbat s-a cãsãtorit cu o musulmancã foarte bogatã, însã stearpã. Anii au trecut si, în pofida tuturor strãduintelor si a cheltuielilor medicale însemnate, fãcute la multi doctori, au rãmas fãrã copii. Pãrintii lui i-au propus sã se cãsãtoreascã cu o altã femeie, pãstrând-o si pe întâia sa sotie (legea localã îngãduie pânã la patru cãsãtorii concomitente). Obosit, nelinistit si deznãdãjduit, bãrbatul nu a primit sfatul pãrintilor sãi, ci a ales sã plece în vacantã cu sotia sa în Siria. Ajunsi acolo, au închiriat o limuzinã si un sofer care sã îi poarte ca ghid în cãlãtoriile lor prin Siria. De-a lungul vacantei, soferul a observat cã perechea sauditã pãrea amãrâtã, îndureratã, mâhnitã. Deoarece devenise apropiat de pereche, soferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiti – poate pentru cã nu sunt multumiti de felul în care conduce excursia? Perechea i-a mãrturisit soferului cã pricina nefericirii lor este neputinta de a avea copii. Soferul, care era si el musulman, le-a spus atunci cã, în Siria, crestinii – si anume crestinii ortodocsi – au o mãnãstire numitã Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnã Preasfânta si un cuvânt arab care înseamnã Doamna noastrã) si cã multi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptã cãtre icoana ei fãcãtoare de minuni. Ei merg la mãnãstire si li se dã sã mãnânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” crestinilor le dã cele ce doresc, dupã credinta lor. Însufletiti de emotie, arabul saudit si sotia sa i-au cerut soferului sã îi ducã la mãnãstirea „Saidnaya” a „Doamnei Crestinilor”, spunând: „Dacã vom avea un copil, mã voi întoarce si îti voi da 20.000 de dolari SUA, iar mãnãstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mãnãstire si au fãcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasã si dupã ceva vreme, femeia a fost gãsitã însãrcinatã. Dupã câteva luni, a nãscut un bãietel minunat. A fost cu adevãrat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Nãscãtoarea. Acum, de îndatã ce sotia sa a nãscut, bãrbatul saudit a vrut sã se întoarcã în Siria, ca sã-si tinã fãgãduintele pe care le fãcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelasi sofer si i-a cerut sã îl ia de la aeroportul din Damasc. Însã soferul era un om viclean si rãu, si i-a convins pe doi prieteni ai sãi sã meargã împreunã cu el la aeroport ca sã îl ia pe bogatul arab saudit, sã îi ia banii si sã îl omoare. Asadar, l-au luat pe bogãtas de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fãrã sã îsi dea seama cã plãnuiserã sã îl omoare, le-a spus prietenilor soferului cã le va da fiecãruia dintre ei 10.000 de dolari SUA. Fiind ei tot nemultumiti, s-au abãtut de la drumul cãtre mãnãstire si au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bãrbatul saudit, apoi i-au tãiat capul si celelalte pãrti ale trupului sãu (mâinile si picioarele) în bucãti. Orbiti de patimã si coplesiþi de fapta groaznicã pe care tocmai o sãvârsiserã, au pus rãmãsiþele bãrbatului în portbagajul masinii, în loc sã le pãrãseascã acolo. Dupã ce i-au luat banii, ceasul si tot ce mai avea, au purces sã caute un alt loc pustiu pentru a scãpa de rãmãsite.
Apoi, pe când se aflau pe autostrada nationalã, masina a fãcut o panã si s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca sã vadã ce se întâmplase cu motorul. Un trecãtor s-a oprit sã îi ajute, însã ei, temându-se ca nu cumva sã se descopere fapta lor cea groaznicã, au spus cã nu au nevoie de ajutor. Însã în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, si a chemat politia pentru investigatii, cãci întreaga scenã si cei trei oameni dãdeau de bãnuit. Politistii a sosit si, vãzând sângele de sub masinã si de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului. Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odatã, bãrbatul saudit s-a sculat, în chip vãdit si minunat în viatã si teafãr, zicându-le: „Chiar acum aceastã Panaghia a isprãvit sã-mi coasã gâtul, chiar aici (si le-a arãtat zona mãrului lui Adam), dupã ce mi-a cusut restul trupului”. Vãzând aceasta, cei trei ucigasi si-au pierdut de îndatã mintile – au înnebunit. Politia le-a pus cãtusele si în timp ce erau purtati cãtre un spital de nebuni, criminalii strigau cã este cu neputintã ca bãrbatul saudit pe care îl omorâserã, decapitaserã si mãcelãriserã sã mai fie în viatã. Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de cãtre doctori, iar acestia au confirmat si au întãrit faptul cã cusãturile erau fãcute de putinã vreme, validând astfel aceastã întâmplare minunatã. Cusãturile erau, si sunt încã, evidente. Atunci când sauditul a iesit din portbagajul masinii, pãrea a fi, literalmente, fãcut din nou (pus laolaltã), mãrturisind într-una cã Panaghia a pus la loc trupul sãu si l-a înviat cu ajutorul Fiului ei. Imediat dupã aceasta, arabul saudit si-a chemat rudele în Siria, si au mers toti împreunã la mãnãstirea Panaghiei Saidnaya, dând laudã, slavã si rugãciuni, iar în locul darului initial de 80.000 dolari SUA (pe care îl fãgãduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Nãscãtoarea de Dumnezeu. Astãzi, atunci când bãrbatul acesta istoriseste amãnuntele acestei minuni coplesitoare, îsi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmeazã…” – ceea ce aratã cã nu mai este musulman, nici el, nici familia sa. Aceastã minune a covârsit cu înfricosatã surprindere toatã lumea arabã – musulmanã si întreg Orientul Mijlociu.
„SLAVÃ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR”
(Frãtia Sfântului Mormânt, Patriarhia Ierusalimului)
Pãrintele Igantie, Egumen Sfânta Mãnãstire a Pãstorilor Bt Ahur-Vithleem POSTUL MARE, MARTIE 2005"
Incredibilele miracole ale Sf. Benedict
Nascut intr-o familie instarita din Nursia (Italia), in jurul anului 480, Sfantul Benedict a fost fondatorul Ordinului Benedictin si este considerat parintele monahismului occidental.
Diavolul il ispiteste pe Benedict
In tinerete, Benedict si-a facut studiile la Roma, care isi traia la acea vreme ultimii ani de oras imperial. Potrivit traditiei, a avut o sora geamana, Scholastica, ambii fiind copiii lui Entropius si ai Abundantiei. Scarbit de degradarea vietii din cetatea romana, Benedict prefera sa traiasca intr-o pestera situata la poalele muntilor Abruzzi. Timp de trei ani de zile a dus o viata de pustnic. Potrivit traditiei, diavolul l-a incercat cu naluciri de femei. Pentru a scapa de ispita, sihastrul s-a rostogolit prin urzici si spini pana ce trupul i s-a insangerat, dar a indurat cu cerbicie suferintele.
A vrut sa fie otravit…
Auzindu-se de faptele sale, in jurul anului 520, a fost ales abate al manastirii Vicovaro, care se afla in apropiere. Monahii l-au rugat sa devina abate, insa Benedict a acceptat cu greu, spunandu-le ca nu era vrednic de o responsabilitate asa de insemnata. S-a dovedit – totusi – un abate mult prea riguros pentru gusturile calugarilor, asa ca s-au gandit sa scape de el. I-au pus otrava intr-un pahar, dar sfantul a facut semnul crucii deasupra acestuia si s-a spart.
12 comunitati a cate 12 calugari
Dupa experienta de la Vicovaro, Benedict a inceput sa-si adune propriii discipoli. I-a organizat in douasprezece comunitati a cate doisprezece calugari. Fiecare dintre comunitati era condusa de un diacon. Aristocratia romana a inceput sa-si aduca odraslele pentru a fi educate de sfant. Unul dintre copii, pe nume Maurus, a devenit cel mai cunoscut discipol al sau.
Minunile Sf. Benedict
Benedict a devenit cunoscut in intreaga lume crestina pentru miracolele sale. Trei din cele doisprezece manastiri pe care le infiintase se aflau pe varfuri de munte, iar calugarii lor se plangeau ca le era greu sa coboare pana la paraul din care se alimentau cu apa. Asa ca i-au cerut sfantului sa le mute. Fondatorul Ordinului a urcat pe varfurile muntilor, a pus trei pietre, dupa care a trimis monahii sa sape sub acestea. Calugarii au ascultat porunca si au gasit izvoare de apa, nemaifiind necesara mutarea manastirilor. Altadata, Benedict a inviat un monah peste care se prabusise un zid.
In anul 529, Sfantul Benedict s-a mutat la Monte Cassino (la jumatatea distantei dintre Roma si Neapole). Si-a adus aici aproape toti calugarii si a infiintat una din cele mai mari manastiri din Europa. Benedict a instituit Regula vitae monastice. Este vorba de un document de baza al crestinismului occidental (sau al civilizatiei occidentale). Monte Cassino s-a dezvoltat intr-o perioada tulbure, in care Italia era invadata de lombarzi, iar armatele bizantine incercau sa cucereasca Imperiul roman de apus. Bantuiau tot felul de epidemii si foametea devenise crancena.
Regele got, Totila, care era un reprezentant al noii ordini instaurate, a venit sa-l viziteze pe Benedict. In primul rand, paganul a vrut sa verifice puterile sfantului. A imbracat un slujitor in hainele sale pentru a vedea daca ii va fi descoperit trucul. Benedict i-a dovedit ca poseda puteri iesite din comun, demascandu-l pe falsul rege. Totodata, a profetit sfarsitul lui Totila in zece ani, ceea ce s-a adeverit.
Numeroase alte minuni au fost atribuite sfantului Benedict, dintre care mai amintim numai atragerea de donatii de paine la manastire in timp de foamete.

Mersul pe apa a Sfîntului Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei
Sfîntul, alergînd înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii şi a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducîndu-se în mijlocul iezerului, a şezut pe apă ca pe pămînt, iar către ostaşii şi slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: "De aveţi zei, arătaţi puterea lor şi mergeţi şi voi pe apă". Şi îndată 68 de bărbaţi, chemînd pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrînd să umble pe apă şi au pierit. Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer la sfînt, i-a zis: "Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa cea gătită ţie de la Dumnezeu". Deci a venit sfîntul la mal, avînd faţa ca lumina şi, mergînd la ighemon, l-a ocărît. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicînd: "Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărît şi 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii".

Sfantului Sfintit Mucenic Petru Damaschinul
Un timp el a fost episcop in Damasc, dar cand a stat impotriva credintei islamice si a ereziei manihee, arabii i-au taiat limba si l-au aruncat in surghiun in Arabia cea mai dinauntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grairii, astfel incat si in surghiun el predica Sfanta Evanghelie si ii intorcea pe multi la credinta in Hristos.

Sfantul Anton de Padova, Sfantul Minunilor
Inainte de a implini 15 ani, voind sa alunge o ispita de neincredere in Dumnezeu, cu care diavolul il necajea, pe cand se ruga la altarul Maicii Domnului, facu o cruce cu degetul pe scara de marmora. Ispita disparu, insa crucea ramase intiparita, ca si cum ar fi fost facuta pe o ceara moale. Cu aceasta minune incepe seria de biruinte pe care acest om al lui Dumnezeu avea sa le castige asupra diavolului.
La Toulouse, Sfantul Anton, dovedise unui eretic, cu toata elocinta si expunerea dovezilor, adevarata prezenta a lui Isus in Sfanta Impartasanie. Ereticul, nemaistiind ce sa raspunda, spuse : « Daca imi vei arata printr-o minune ca in Sfanta Impartasanie este adevaratul Trup al lui Cristos, atunci voi fi convins de credinta catolica ».
El ceru urmatoarea minune : ca dupa trei zile, pana cand el va lasa magarul sau flamand, acesta sa ingenuncheze inaintea Sfintei Taine. Dupa trei zile o mare multime de oameni s-a adunat in piata pubica. Ereticul a venit cu magarul sau si in momentul cand sfantul Anton a iesit de la liturghie cu Sfanta Impartasanie in mana si porunci magarului sa se inchine lui Dumnezeu, ereticul arunca in fata magarului nutretul cel mai bun, sperand ca vita flamanzita se va repezi asupra lui. Dar magarul lasa nutretul neatins si cazu in genunchi in fata Sfintei Ostii. O bucurie fara margini a cuprins poporul de fata si ereticul s-a reintors in sanul bisericii.
Pe cand era odata la Camposampiero, orasel aproape de Padova, si veghea noaptea in rugaciune, in casa contelui de acolo. Contele, umbland noaptea pe langa camea in care era sfantul, a vazut prin crapaturi lumina. Curios, s-a uitat inauntru si l-a vazut pe sfantul Anton inconjurat de o lumina cereasca, tinand in brate pe copilul Isus, care tocmai ii destanuia ca stapanul casei se uita prin crapaturi. Dimineata sfantul Anton l-a rugat pe conte sa nu spuna nimic. Dupa moartea sfantului insa, el marturisi cu juramant aceasta intamplare. De aceea in icoane sfantul Anton este infatisat cu pruncul Isus in brate.
La Rimini oamenii nu voiau la inceput sa asculte predicile sfantului Anton. Atunci sfantul s-a dus la tarmul marii, care era in apropiere si chema pestii sa asculte ei cuvantul lui Dumneazeu. O multime de pesti a scos capul din apa, ascultand pana la sfarsit si indepartandu-se abia dupa binecuvantarea sfantului. Se intelege ca si locuitorii orasului au primit apoi sfaturile sfantului Anton cu inima caita.
Dar o minune si mai zguduitoare a facut la Florenta, unde, spre a dovedi cat de urat este viciul zgarceniei, a spus ca zgarcitii isi tin inima in lada de bani.
La Florenta a murit un camatar lacom si avar. Dupa obicei, sfantul Anton a fost rugat sa tina discursul funebru. In cursul cuvantarii asupra textului: „Unde iti este comoara, acolo iti este inima” (Mt 6,21), spuse ca zgacitul este osandit . „Duceti-va - spuse el celor de fata – deschideti lada, in care decedatul isi pastra avutul. Acolo veti gasi inima nenorocitului.” Si, intr-adevar, asa a fost. Apoi cand cercetara cadavrul, inima-i lipsea.
Sfanta traditie a bisericii spune ca fratele Anton predica intr-o limba si il intelegeau toate natiile. Ecoul cuvintelor sale era purtat pana la mari departari.
Multimea nu incapea in biserici, si mai in toate locurile el trebuia sa predice afara, ca sa poata fi auzit de toti.
Care este secretul său de a captiva chiar şi pe cei nebotezaţi: musulmani, hinduşi, evrei etc.? Oare minunile mari şi multe pe care le-a făcut în viaţă? Oare minunile excepţionale săvârşite la moarte şi la mormântul său? Ca cineva să fie declarat sfânt, în procesul de canonizare trebuie să fie consemnate cel puţin trei minuni, verificate cu cea mai mare scrupulozitate de Biserică. Nu trecuse nici o lună de la înmormântarea lui şi o delegaţie din Padova a şi pornit spre Roma, la papa Grigore al IX-lea, spre a cere canonizarea, deoarece numărul minunilor s-au adunat cu zecile. Aşa se explică de ce nici nu se împlinise anul de la moarte şi, în ziua de Rusalii, anul 1232, este ridicat la cinstea altarelor.
Padre Pio din Pietrelcina
Moştenitor spiritual al Sfântului Francisc de Assisi, Padre Pio din Pietrelcina a fost primul preot care a purtat întipărite în trup semnele răstignirii. Deja cunoscut lumii ca „Fratele stigmatizat”, Padre Pio, căruia Domnul îi dăduse carisme deosebite, s-a străduit cu toate puterile pentru mântuirea sufletelor. Numeroasele mărturii directe ale „sfinţeniei” Fratelui, ajung până în zilele noastre, însoţite de sentimente de recunoştinţă. Mijlocirea lui providenţială la Dumnezeu a fost pentru mulţi oameni cauză de vindecare a trupului şi de renaştere în Duh.
Padre Pio din Pietrelcina, numit Francisc Forgione înainte de intrarea în mănăstire, s-a născut în Pietrelcina, la 25 mai 1887. A venit pe lume în casa unor oameni săraci în padrepio2.jpg (5839 byte)care tatăl, Grazio Forgione, şi mama, Maria Giuseppa di Nunzio, primiseră deja alţi copii. Încă de la o vârstă fragedă Francisc experimenta în sine dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu şi această dorinţă îl deosebea de ceilalţi copii de vârsta lui. Această „diferenţă” a fost observată de părinţii săi şi de prietenii săi. Povestea mama, Peppa, - „nu făcea nici o greşeală, nu era capricios, asculta mereu de mine şi de tatăl lui, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară se ducea la biserică să îi viziteze pe Isus şi pe Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu tovarăşii. Uneori îi spuneam: Franci, ieşi puţin să te joci. El refuza spunând: nu vreau să merg pentru că ei înjură”.
Din jurnalul părintelui Augustin da San Marco in Lamis, care a fost unul dintre directorii spirituali ai Părintelui Pio, aflăm că Padre Pio, încă din 1892, când avea doar cinci ani, trăia deja propriile lui experienţe carismatice. Extaze şi apariţii erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.
Cu trecerea timpului s-a putut realiza ceea ce Francisc visa cel mai mult: să îşi consacre viaţa Domnului. La 6 ianuarie 1903, la şaisprezece ani, a devenit cleric în Ordinul Capucinilor şi a fost sfinţit preot în Domul din Bnevento, la 10 august 1910. Aşa a început viaţa lui preoţească pe care, din cauza stării precare a sănătăţii, o va desfăşura mai întâi în diferite convente din Benevento, unde fratele Pio a fost trimis de superiorii săi pentru a-i favoriza vindecarea. Apoi, începând din 4 septembrie 1916, în conventul San Giovanni Rotondo, pe Gargano, unde, cu excepţia unor puţine şi scurte întreruperi, a rămas până la 23 septembrie 1968, ziua naşterii lui pentru cer.
În această perioadă lungă, când evenimente de o deosebită importanţă nu modificau liniştea conventului, Padre Pio îşi începea ziua trezindu-se foarte devreme, cu mult înaintea zorilor, începând cu rugăciunea de pregătire pentru Sfânta Liturghie. Apoi cobora în biserică pentru celebrarea Euharistiei căreia îi urmau îndelungata mulţumire şi rugăciunea pe genuflexor în faţa lui Isus din Sfântul Sacrament. În sfârşit, numeroasele ore de spovezi.
Unul dintre evenimentele care au marcat profund viaţa Părintelui a fost cel din dimineaţa de 20 septembrie 1918 când, rugându-se în faţa Crucifixului din corul vechii bisericuţe, a primit darul stigmatelor, vizibile, care au rămas deschise, proaspete şi sângerânde, timp de jumatate de secol. Acest fenomen extraordinar a catalizat asupra Părintelui Pio atenţia medicilor, a cercetătorilor, a ziariştilor, dar mai ales a oamenilor obişnuiţi care, în decursul a câteva decenii au trecut prin San Giovanni Rotondo pentru a-l întâlni pe „sfântul” frate.
Într-o scrisoare adresată Părintelui Benedict, datată la 22 octombrie 1918, însuşi Padre Pio povesteşte despre „răstignirea” lui:
„... ce să vă spun despre ceea ce mă întrebaţi cum s-a întâmplat răstignirea mea? Dumnezeul meu, ce confuzie şi ce umilire simt trebuind să manifest ceea ce Tu ai făcut în această meschină creatură a ta! Era în dimineaţa zilei de 20 a lunii trecute (septembrie) în cor, după celebrarea Sfintei Liturghii, când am fost surprins de odihnă, asemenea unui dulce somn. Toate simţurile interne şi externe, precum şi facultăţile sufletului se aflau într-o linişte de nedescris. În aceasta stare s-a făcut o linişte totală în jurul meu şi în mine; a intrat imediat o mare pace şi abandon totalei lipsiri de toate. Şi în timp ce toate acestea se făceau am văzut în faţa mea un personaj misterios, asemănător cu cel pe care l-am văzut în seara de 5 august, care se deosebea de acela doar prin faptul că acesta avea mâinile şi picioarele şi coasta din care ieşea sânge. Vederea lui m-a înspăimântat; ce simţeam în acel moment în mine nu aş putea să vă spun. Simţeam că mor şi aş fi murit dacă Domnul nu ar fi intervenit să îmi susţină inima, care simţeam că îmi iese din piept. Vederea personajului a dispărut şi eu am constatat că mâinile, picioarele şi coasta erau găurite şi că ieşea sânge din ele. Imaginaţi-vă sfâşierea pe care am experimentat-o atunci şi pe care continui să o experimentez aproape în fiecare zi. Rana din inimă lasă asiduu să iasă sânge, mai ales de joi seara până sâmbătă. Părinte al meu, mor de durere datorită sfâşierii şi a confuziei pe care o provoacă în adâncul sufletului meu. Mă tem că voi muri de atâta pierdere de sânge dacă Domnul nu ascultă gemetele sărmanei mele inimi şi nu îmi retrage această operaţie...”.

Timp de mulţi ani, deci, din toate părţile lumii credincioşii s-au dus la acest preot stigmatizat, pentru a obţine puternica lui mijlocire la Dumnezeu. Cincizeci de ani trăiţi în rugăciune, în umilinţă, în suferinţă şi în jertfă în care, pentru a pune în practică iubirea sa, Padre Pio a realizat două iniţiative în două direcţii: una verticală, spre Dumnezeu, prin înfiinţarea „Grupurilor de rugăciune”, cealaltă orizontală, spre fraţi, prin construirea unui spital modern: „Casa de Uşurare a Suferinţei”.
În septembrie 1968 mii de devoţi şi fii spirituali ai Părintelui s-au adunat în San Giovanni Rotodno pentru a comemora împreună a 50-a aniversare a stigmatelor şi a celebra a patra întâlnire internaţională a Grupurilor de Rugăciune. Nimeni nu şi-ar fi imaginat însă că la orele 2.30 din 23 septembrie 1968 se va termina viaţa pământească a Părintelui Pio din Pietrelcina.
Padre Pio de Pietrelcina (1887 - 1968) avea o cu totul deosebită, delicată, respectuoasă devoţiune pentru îngerul păzitor. "Micul său tovarăş din copilărie", "bunul îngeraş" i-a fost întotdeauna de ajutor. A fost un prieten ascultător, prompt, punctual, care, ca un mare maestru de sfinţenie, a exercitat asupra lui o continuă stimulare de a progresa în exersarea tuturor virtuţilor. Acţiunea lui asiduă şi discretă i-a fost călăuză, sfat şi ajutor.
Când primea o scrisoare scrisă în franceză, îngerul păzitor era cel care-i servea de interpret: "Dacă misiunea îngerului nostru păzitor este mare, cea a îngerului meu este cu siguranţă mai mare, trebuind să facă şi pe traducătorul din alte limbi".
Îngerul păzitor era prietenul său intim care, dimineaţa, după ce-l trezea, lăuda împreună cu el pe Domnul: "Chiar noaptea, când închid ochii, văd cum se ridică vălul şi mi se deschide în faţă Paradisul; legănat de această viziune adorm cu un surâs de dulce beatitudine pe buze şi cu fruntea deschisă într-o linişte perfectă, aşteptând ca micul meu tovarăş din copilărie să vină să mă trezească şi astfel să înălţăm împreună laudele de dimineaţă, spre desfătarea inimilor noastre".
În atacurile infernale, îngerul păzitor, prietenul invizibil, era acela care îi alina durerile: "Prietenul meu din copilărie caută să potolească durerile pe care mi le produc acei necuraţi apostaţi, legănându-mi spiritul pe valurile speranţei".
Când îngerul nu intervenea cu destulă solicitudine, Padre Pio, în mod confidenţial, ştia să-l mişte chiar printr-o dojană fraternă: "Nu vă mai spun cum mă lovesc nenorociţii ăia. Uneori simt că sunt gata să mor. Sâmbătă mi s-a părut chiar că vor să mă termine şi nu ştiam ce sfinţi să chem în ajutor. M-am adresat îngerului meu. După ce s-a lăsat un pic aşteptat, iată-l în sfârşit zburând în jurul meu şi cu vocea sa îngerească cântând imnuri maiestăţii divine. S-a întâmplat că am strigat cu asprime la el că s-a lăsat atât de mult aşteptat, în timp ce eu nu încetam să-l chem în ajutorul meu. Ca să-l pedepsesc, nu voiam să mă mai uit la el, voiam să mă îndepărtez, să fug de el, dar el sărmanul m-a ajuns aproape plângând până când, ridicând privirea, l-am privit în ochi şi am văzut că-i părea foarte rău... "Îţi sunt mereu alături - mi-a spus - voi acţiona întotdeauna în jurul tău, afecţiunea mea pentru tine nu se va stinge nici cu viaţa."
Padre Pio a recunoscut şi a apreciat funcţia de "mesager" a prietenului său. "Dacă ai nevoie de mine - le repeta fiilor săi spirituali - trimite-mi îngerul tău păzitor". Şi avea mult de lucru, ore în şir, ziua şi noaptea, pentru a asculta "mesajele" fiilor săi spirituali pe care multe creaturi îngereşti, ascultătoare, i le aduceau. Iată una dintre nenumăratele situaţii de acest gen prin care Padre Pio şi îngerul său interveneau cu rapiditate în ajutorul celor aflaţi în nevoi:
Într-o zi, englezul Cecil Hunpherey - Smith, cunoscut fiu spiritual al lui Padre Pio, în timp ce se afla în Italia, a avut un accident de automobil şi a fost grav rănit. Un prieten, găsindu-l într-o stare foarte critică, s-a dus la un oficiu poştal să-i trimită o telegramă lui Padre Pio, în care îi cerea să se roage pentru Cecil. Când a dat telegrama oficiantului poştal, acesta i-a înmânat o altă telegramă care tocmai sosise pe adresa sa, şi care venea de la San Giovanni Rotondo. În aceasta, Padre Pio îl asigura că se va ruga pentru vindecarea lui Cecil Hunpherey - Smith. Au trecut câteva luni înainte ca Cecil să fie în stare să călătorească. Dar imediat ce s-a vindecat, s-a dus împreună cu prietenul său la San Giovanni Rotondo pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Ajunşi la mănăstire s-au întâlnit cu onoratul părinte, i-au mulţumit pentru rugăciuni şi, pentru a-şi satisface curiozitatea, l-au întrebat pe Padre Pio cum aflase de accident şi cum făcuse să le trimită atât de rapid telegrama prin care îi asigura că se va ruga. Padre Pio, cu un zâmbet larg pe buze, le-a spus : "Credeţi că îngerii sunt la fel de înceţi ca avioanele?"
Iosif de Cupertino (1603 – 1663)
Iosif de Cuperino este un sfant italian, cunoscut pentru faptul ca putea sa leviteze. Este considerat ocrotitorul celor care calatoresc cu avionul, al persoanelor cu handicap mental si al elevilor putin inzestrati. A fost canonizat in 1967. Unul dintre cele mai faiomoase zboruri ale sale este cel care a avut loc in prezenta papei Urban VIII.

Salul Sfantului Juan Diego (1474 – 1548)
Tilma Sf. Juan DiegoJuan Diego Cuauhtlatoatzin este un sfant de origine mexicana. Aflat in drum spre unchiul sau muribund, sfantul a avut o viziune cu Fecioara Maria care l-a asigurat ca unchiul sau nu va muri. Mai mult, i-a cerut sa urce pe un deal pentru a culege flori (desi era luna decembrie). Juan Diego a ascultat si a gasit pe o colina trandafiri, pe care i-a dus ulterior episcopului. Acesta a putut sa vada pe salul lui Juan imaginea cunoscuta ulterior sub numele de `Doamna din Guadelupe`. Impresionat, ierarhul a poruncit construirea unui adapost, astazi loc de pelerinaj, pe colina unde sfantul a avut viziunea.

Minunea din Lanciano (700 d. Hr.)
In jurul anului 700 d. Hr, un calugar din orasul italian Lanciano a fost desemnat pentru a savarsi liturghia in biserica Sf. Legontian. In timpul slujbei, a vazut cum painea si vinul devin carne si sange – evidente pastrate pana astazi. Cazul a fost investigat in 1970-1971 de un grup de profesori ai Universitatii din Siena. Acesta a constatat ca atat carnea, cat si sangele sunt de natura umana, grupa AB.

Moastele
Moastele sunt ramasite trupesti ale unor sfinti care nu au putrezit dupa moartea acestora. Acestea constituie un criteriu (desi nu determinant) in canonizarea sau declararea unui sfant de catre Biserica. Sute de astfel de moaste au fost descoperite de-a lungul timpului, printre cele mai celebre de la noi din tara fiind cele ale Sf. Imp. Constantin si Elena, Sf. Dimitrie cel Nou, Cuv. Parascheva, iar in Biserica Catolica cele ale Sf. Bernadette sau ale Sf. Silvan.

Purtătorii rănilor lui Iisus
Semne ale crucificării s-au arătat şi pe corpul oamenilor, în locurile unde au fost rănile lui Iisus. În preajma sărbătorilor de Paşti, stigmatele celor aleşi de Dumnezeu încep să sîngereze. În cazurile reale de stigmatizare, rănile sînt adînci şi pot chiar perfora mîinile sau picioarele. Sîngerările sînt abundente. Rănile emană adesea un miros plăcut, de flori. Stigmatele sînt însoţite de dureri cumplite. Rănile nu se infectează, dar nici nu răspund la tratamentele medicale. Începînd cu 1982, într-o casă din Damasc, dintr-o copie a icoanei Fecioarei Maria şi din corpul Myrnei Nazzour (foto sus) a început să curgă ulei. Pe palmele şi picioarele femeii au apărut semnele crucificării. Specialiştii din mai multe ţări au analizat compoziţia uleiului. Rezultatele de laborator au fost aceleaşi: din corpul ei iese ulei de măsline 100%. Fecioara Maria i s-a arătat Myrnei de multe ori comunicîndu-i mesaje pentru binele omenirii. Numai în anii în care Paştile ortodox şi cel catolic s-au sărbătorit în aceeaşi zi, rănile s-au închis de la sine. Fenomenul a fost confirmat de chirurgi. Preotul italian Padre Pio a sîngerat 50 de ani. El avea şi darul tămăduirii, dar şi al prorocirii. I-a spus lui Karol Wojtyla, pe cînd era doar un tînăr preot: „Vei deveni Papă“. Se spune că pe planetă există în permanenţă 12 purtători de stigmate, în viaţă. Vaticanul a consemnat aproximativ 500 de cazuri pînă în prezent, din care a santificat doar 62.

Moartea sfântului Polycarp
Aflat în mijlocul flăcărilor, sfântul creştin nu arde, ci dirijează focul precum un stăpân atotputernic.
Sfântul Polycarp a fost unul dintre primii creştini martirizaţi, despre care s-au găsit destule mărturii care să autentifice execuţia sa cu totul neobişnuită. În timpul vieţii, Sfântul Polycarp fusese episcopul oraşului Smyrna (cunoscut astăzi sub numele de Izmir, în Turcia) în timpul Imperiul Roman. În anul 155 d.H., când avea deja 86 de ani, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug de către împărat, deoarece nu voia să renunţe la credinţa într-un unic Dumnezeu. Ca mărturie a morţii sale cu totul ieşită din comun, vom cita o scrisoare a unuia dintre membrii Bisericii din Smyrna, scrisoare de o autenticitate indiscutabilă:
„După ce Sfântul Polycarp şi-a terminat rugăciunea şi i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi, călăul a aprins focul. Flăcările au izbuncnit imediat, cu forţă. Şi atunci noi, cei cărora ne fusese dat să fim martorii acestei minuni am văzut cum flacăra a descris un arc, asemenea velei unei corăbii într-o zi cu vânt şi a format un soi de zid rotund de foc în jurul trupului celui martirizat. Iar el stătea acolo, în mijlocul flăcărilor care nu-l atingeau şi, în loc să ardă, străluceau ca aurul sau argintul topit. În aer s-a răspândit o mireasmă foarte plăcută, parcă arsese cineva tămâie sau altă esenţă scumpă.
Văzând că trupul Sfântului Polycarp rămânea neatins chiar în mijlocul flăcărilor, judecătorul a ordonat călăului să-l înjunghie cu un pumnal. Acesta din urmă a îndeplinit prompt comanda şi când a scos pumnalul din pieptul Sfântului, din rană a început să curgă atât de mult sânge, încât a stins focul. Toată mulţimea s-a minunat de puterea credinţei în Dumnezeu.”
După ce Sfântul Polycarp a murit, focul a fost aprins din nou, iar corpul a fost incinerat.

Mireasma sfântă
Mirosul divin al unor lumi celeste ajunge uneori până la noi prin intermediul sfinţilor sau al moaştelor acestora.
Corpul Cuvioasei Maria Ana (Ladrani) de Jesus a fost dezgropat după 107 ani de la moartea ei, în timpul unor cercetări efectuate în 1731 în vederea canonizării. Unsprezece medici şi chirurgi au fost prezenţi pentru a examina rămăşiţele pământeşti ale Mariei Ana. Spre marea lor uimire, când au deschis sicriul, ei au descoperit că trupul sfintei nu numai că nu putrezise, dar ţesuturile ei erau atât de suple şi moi, de parcă nici nu ar fi murit. În plus, deşi medicii nu au găsit nicio urmă care să fi dovedit că trupul fusese îmbălsămat, el răspândea o mireasmă foarte plăcută şi pură. Mirosul respectiv părea să provină de la o substanţă uleioasă necunoscută, care impregna atât pielea cât şi organele interne. Mai mult, chiar şi hainele ei miroseau la fel.
Medicii au rămas atât de intrigaţi, încât au hotărât să facă o disecţie amănunţită a corpului atât de bine păstrat, cu gândul că vor descoperi poate totuşi cum anume fusese conservat. Desigur, nu au găsit ceea ce căutau dar, cu cât tăiau şi pătrundeau mai adânc în ţesuturi, cu atât mai mult se răspândea o aromă din ce în ce mai plăcută şi mai puternică. Aceasta a produs o impresie atât de puternică asupra medicilor, încât unul dintre chirurgi nu s-a mai spălat pe mâini câteva zile ca să mai păstreze mireasma.

O inimă fierbinte
Focul iubirii divine mistuie orice impurităţi din conştiinţa omului obişnuit. Dar el este apanajul doar al celor puţini aleşi, care îşi dăruiesc viaţa în totalitate şi necondiţionat slujirii şi adorării Tatălui Ceresc.
Venerabila Serafina di Dio a fost călugăriţă în ordinul Carmelitelor într-o mănăstire din insula Capri. A trăit prin secolul XVII, fiind renumită pentru ardoarea devoţiunii ei pentru Hristos. Surorile sale sprituale mărturiseau că, în timp ce se ruga, faţa i se îmbujora şi căpăta o sclipire deosebită, iar corpul i se încălzea atât de tare, încât atunci când o atingeau se frigeau, chiar dacă aceasta se petrecea într-o zi friguroasă de iarnă. După spusele lor, „ea se consuma în propriul ei foc lăuntric, iar sângele îi fierbea în vene.”
În zilele dinaintea morţii, Serafina, la fel ca şi Sfânta Caterina din Genova, „a început să piardă cantităţi mari de sânge pe nas şi pe gură”. Ea pierduse, într-adevăr, atât de mult sânge, încât nimeni nu credea că îşi va mai reveni. Uimirea lor a fost cu atât mai mare cu cât după aceea, ea arăta foarte îmbătrânită şi scofâlcită.
Dar cea mai mare minune s-a petrecut după moartea sfintei:
„Chiar şi după douăzeci de ore de la moartea ei, corpul încă mai iradia căldură, mai ales din zona inimii, lucru uşor de observat şi confirmat de către celelalte călugăriţe care şi-au pus mâna pe pieptul ei. Deşi mai scăzuse puţin, căldura persista şi după treizeci şi trei de ore, cu toate că era luna martie, iar încăperea unde fusese depusă era friguroasă. Corpul călugăriţei s-a răcit complet doar după ce i-a fost extrasă inima.”

SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA
Încep cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, cea mai populară dintre toţi sfinţii, ale căror moaşte se găsesc pe teritoriul României. Ele se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, această sfântă fiind ocrotitoarea Iaşiului şi chiar a întregii Moldove. Originară din Epivat, Tracia, a trăit în perioada despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica Ortodoxă (1054). Cu mare credinţă în Dumnezeu şi-a împărţit săracilor marea avere moştenită de la părinţi şi s-a retras într-o mănăstire din apropierea Constantinopolului. A mers apoi în pelerinaj pe la mai multe locuri sfinte, după care a revenit la locurile natale, unde, încă tânără, după doi ani, s-a stins din viaţă. După mult timp, în urma unui vis, a fost găsit locul unde se afla trupul "neputrezit şi plin de mireasmă", care i-a fost adus cu mare cinste şi depus în Biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Minunile săvârşite de moaştele sale au făcut ca această zonă să devină loc de pelerinaj pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Apoi, moaştele i-au fost mutate dintr-un loc în altul, în 1235 la Tîrnovo pentru 160 de ani, apoi până în anul 1521 la Belgrad, an când au fost aduse la Biserica Patriarhiei de la Constantinopol, iar în 1641, domnitorul Moldovei Vasile Lupu a obţinut, cheltuind peste 300 de pungi la Poarta Otomană, strămutarea sfintelor moaşte la ctitoria sa, Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi. Însă, la 26 decembrie 1888, biserica a fost mistuită de foc, rămânând neatinse doar moaştele Sfintei Parascheva. De atunci, acestea se găsesc la Catedrala Mitropoliei ieşene, care la data de 14 octombrie a fiecărui an a devenit loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi, pentru tămăduirea bolilor, ocrotirea caselor şi familiilor acestora, alungarea secetei, înlăturarea farmecelor şi blestemelor.

Dovezi controversate
Cartea din metal cu portretul Mantuitorului
Potrivit Daily Mail, cartea confecţionată din metal, de mărimea unei cărţi de credit, sigilată pe toate cele patru laturi şi are pe coperţi chipul unui bărbat reprezentat în relief. Sub potret se poate vedea un text scris în vechea ebraică rămas încă nedescifrat, dar în care se poate distinge formula "Salvatorul Israelului". O investigatie a ziarului The Daily Mail arata ca documentele au fost descoperite initial intr-o pestera din orasul Saham, din Iordania,Cercetatorii au reusit, totusi, sa ia cateva exemplare pentru analiza in Anglia si Elvetia. Ei au descoperit pana acum ca metalul este din perioada antica romana si ca provine din Mediterana.Directorul Departamentului de Antichitati din Iordania, Ziad al-Saad crede ca sunt autentice. El crede ca ar fi fost create de oamenii lui Iisus, la cateva decenii dupa crucificarea lui. "Informatiile initiale sunt incurajante si se pare ca ne uitam la o descoperire extrem de importanta - poate chiar cea mai importanta din istoria arheologiei", a declarat Ziad al-Saad.

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos
Ofiţerul turc
Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.
Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.
În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?” „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Pe când trăia pe pământ, făcea minuni nenumărate, dar cel mai important e că a fost răstignit pe nedrept de către evrei, din dragoste faţă de noi, iar a treia zi a înviat. Învierea Lui este cel mai mare eveniment din istoria omenirii pentru noi, creştinii, iar prin puterea Lui minunile continuă să se facă şi astăzi”. Ahmed, îndată ce auzi toate acestea, rămase uimit. „Se întâmplă astfel de lucruri în credinţa voastră? Sincer, eu nu le pot pricepe!”, spuse şi apoi plecă.
Vocea conştiinţei
Trecură destule nopţi şi zile, dar el nu se putea opri să nu cugete la câte auzise de la roaba sa creştină. „Să fie oare adevărate toate cele pe care mi-a spus?”, vorbea de unul singur. „Dar, dacă nu le voi cerceta, cum am să aflu adevărul? Credinţa creştinilor, din ce am auzit, are dovezi. Am să caut, deci, să le aflu”. Astfel hotărî să meargă la biserică în timpul Liturghiei, ca să vadă de aproape ce se petrece acolo. Aşadar, într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii, plin de curiozitate şi cu multă pază ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul a toate şi Domnul Cel mult-milostiv, văzând sufletul bun al lui Ahmed, la prima minune a adăugat şi o a doua. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. S-a întors acasă pe undeva răvăşit, însă chipul său strălucea de bucurie. Fără să fie întrebat ceva de roaba creştină, îi spuse: „Ai dreptate! Credinţa creştină este cea adevărată!”.
Ahmed s-a pocăit sincer. Şi, aşa cum ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul, a trimis să cheme un preot care l-a catehizat şi apoi l-a botezat, în numele Sfintei Treimi. După botez a rămas creştin tăinuit, dar trăia o viaţă virtuoasă. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine şi lua anaforă şi aghiasmă cu o bucurie şi emoţie deosebită. Din nefericire, nu i s-a păstrat numele de la Botez, din pricină că trăia ca un creştin în ascuns.
Mucenicia
Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.
Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.
Minunea Sfantului Ianuarie: sangele care se lichefiaza dupa sute de ani
Mucenicul Ianuarie este sfantul patron al orasului Neapole, dar si al Siciliei si al sudului Italiei. Povestea vietii sale se regaseste in documente hagiografice (Cronicile bolognese din secolele VI-VII si Cronicile vaticane din secolele VII – XI) in care realitatea si legenda se impletesc si nu pot fi separate cu usurinta. Sfantul Ianuarie a trait in timpul imparatului Diocletian, care i-a persecutat pe crestini. Se pare ca Ianuarie a facut o vizita la Nola, unde a fost torturat de dregatorul Timoteo pentru ca facea prozelitism crestin. A fost aruncat intr-un cuptor aprins, dar flacarile nu l-au atins – sfantul a dansat si a cantat in mijlocul focului, slavind pe Dumnezeu. In schimb, vapaile i-au ars pe paganii adunati sa asiste la supliciu. Potrivit Cronicilor vaticane, Ianuarie a fost aruncat la ursi, dar fiarele nu s-au atins de el, ci i-au cazut la picioare.
Potrivit traditiei, in cele din urma, dupa ce sfantul a fost decapitat, credincioasa Eusebia a colectat sangele sau in doua vase, dupa cum era obiceiul timpului. In anul 432, in vremea regelui Giovanni I, cand relicvele lui Ianuarie au fost transportate in catacombele napolitane (care de atunci poarta numele sfantului), o femeie a predat episcopului Ioan al Neapolului doua vase cu sange inchegat, spunand ca fusese colectat la moartea mucenicului. Deoarece unii le-au contestat autenticitatea, spre uimirea multimii adunate, continutul acestora s-a lichefiat si a capatat culoarea sangelui proaspat. Ianuarie a fost declarat sfantul patron al orasului, pe care l-a ferit de eruptiile vulcanului Vezuviu – in decursul celor patru eruptii care au avut loc de-a lungul timpului.Mai multe minuni au fost atribuite mucenicului, printre care si invierea copilului unei vaduve, pe nume Maximila. Fenomenul neobisnuit al lichefierii sangelui s-a repetat neincetat, de trei ori pe an: in ziua in care a fost martirizat, 14 decembrie, in ziua in care relicvele au fost aduse la Neapole, 1 mai, si cu ocazia sarbatorii traditionale a sfantului, la 19 septembrie. Sangele este pastrat intr-o fiola destul de voluminoasa. In timpul Liturghiei, la Credeu, acesta incepe sa se lichefieze si se agita, ca si cum ar fierbe, nivelul sau din recipient ridicandu-se. Fiola devine mai grea ca inainte.
Scepticii sustin ca mana preotului ar incalzi sangele uscat de 1400 de ani, dar trebuie subliniat ca acest lucru este exclus, deoarece preotul sta departe de fiola cu sange. In anul 1993, in ziua de sarbatoare a sfantului (19 septembrie), sangele nu s-a mai lichefiat. Timp de trei zile, credinciosii au inaltat rugi, temandu-se ca era un semn de amenintare pentru oras. Dupa intensele rugaciuni, sangele s-a lichefiat. De fiecare data cand minunea se produce, poporul striga: „Traiasca Sfantul Ianuarie!”, dupa care se canta un Te Deum.
Nu se lichefiaza intotdeauna intreg sangele, raman uneori mici fragmente inchegate, care plutesc la suprafata. Renumiti savanti au cantarit fiola cu sange inainte si dupa lichefiere. De exemplu, profesorul J. Sprinder a cantarit sticla pe un cantar de mare finete, constatand ca, inainte de topire, avea 987 grame, dupa care, in urma lichefierii, s-a umplut si a ajuns la 1 kilogram si 14 grame, cu 27 grame mai mult. Cum se poate schimba greutatea aceleiasi cantitati de sange? Fenomenul contrazice legile naturii. Profesorul de chimie, Petro Punzo, din Neapole, care era ateu, a studiat indelung miracolul si, in cele din urma, a recunoscut ca este un proces p!e care stiinta nu il poate explica. Minunea Sfantului Ianuarie poate fi vazuta de oricine.
Sudariumul de la Oviedo
O altă relicvă hristică, nefăcută de mâna omului, este "Sudarium de la Oviedo", păstrată în catedrala din Oviedo-Spania. Este vorba despre o pânză (ştergar) care ar fi acoperit chipul Mântuitorului după crucificare. Evanghelia lui Ioan, în capitolul 20, versetele 6 şi 7, dă informaţii clare despre această pânză. Iată ce spune Evanghelia: "A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc".
Sudarium are dimensiunea de 83/53 cm. Cu ochiul liber, se observă mai multe pete de sânge, care la microscop sunt mult mai evidente. În anii â90 ai secolului trecut, investigaţiile efectuate asupra pânzei de către o echipă de la Centrul Spaniol pentru Sindonologie au relevat faptul că petele descoperite indică o tulburătoare coincidenţă cu rezultatele studiilor Giulgiului din Torino, ceea ce a făcut ca la Congresul internaţional de la Oviedo din 1994, la care au participat specialişti în domeniu, să se tragă concluzia că relicva a acoperit aceeaşi faţă peste care a fost pus Giulgiul din Torino. Adică faţa Mântuitorului Iisus Hristos.
Un chip sculptat al lui Iisus, descoperit la Ierusalim în 1905
De-a lungul secolelor, creştinii s-au întrebat cum arăta chipul lui Iisus, care a fost adevărata Lui înfăţişare.
O primă descriere a chipului omenesc al Acestuia este făcută în Actele apocrife ale lui Petru, în care Ponţiu Pilat, confruntat cu Simon Magul, care se dădea pe sine drept Iisus cel înviat, spune: "Nu este El. Hristos avea o faţă albă, o barbă frumoasă şi ochi strălucitori". Pr. prof. Rămureanu nu crede că această descriere corespunde însă figurii reale a lui Hristos. Domnia Sa este de părere că primele portrete ale lui Iisus au apărut la gnosticii lui Carpocrate.
Conform părintelui profesor, chipul consacrat al Mântuitorului Iisus, cu faţa puţin ovală, cu o expresie blândă, cu părul desfăcut pe creştet, întins şi revărsat pe umeri, cu mustaţa netunsă, care se împreună cu barba scurtă, puţin despicată la mijloc, apare într-un medalion frescă în catacomba Domitillei.
Această înfăţişare se aseamănă foarte mult cu chipul sculptat descoperit la Ierusalim în 1905, presupus a fi al lui Iisus, care ar fi o creaţie elenistică din primii 35 de ani ai erei creştine.

Muntele sfant al Poloniei
Muntele Grabarka este situat in partea de est a Poloniei, in Podlaskie Voividship, la aproximativ 10 km de orasul Siematycze. Considerat a fi un loc al minunilor si descoperirilor dumnezeiesti, Muntele Grabarka este cel mai important loc de pelerinaj al Bisericii Ortodoxe Poloneze. Muntele a fost considerat sfant de mai bine de 700 ani, mai ales datorita a doua intamplari minunate petrecute aici. In prezent, pe acest loc se gasesc doua asezaminte monahale, unul inchinat Schimbarii la Fata, iar cel de-al doilea, Sfintelor Marta si Maria. Specificul Muntelui Grabarka il constituie “padurea” de cruci ce inconjoara bisericile, toate aduse pe munte de-a lungul timpului de catre pelerini.
Istoricul Muntelui Grabarka merge pana in secolul al XIII-lea cand, in timpul invaziei tatare, o icoana facatoare de minuni a Mantuitorulului Hristos, a fost luata din biserica apropiata din Mielnik, fiind ascunsa in padurile de pe munte, pentru a preveni pangarirea sau distrugerea acesteia.
esi ulterior icoana nu a mai fost gasita, legenda acestei icoane ramase pe Muntele Grabarka s-a raspnadit din generatie in generatie, muntele devenid, cu vremea, loc de pelerinaj.
O minune aveas sa se petreaca pe Muntele Grabarka in anul 1710, in timpul unei grave epidemii de holera ce afecta intreaga regiune. Potrivit traditiei locale, un batran a primit o instiintare de la Dumnezeu sa indrume multimea suferinda pe Muntele Grabarka, unde inaintea crucii pe care o vor aduce cu ei, sa se roage pentru izbavire. Satenii bolnavi au urmat indemnului batranului iar epidemia s-a sfarsit in chip minunat. In cinstea acestei minuni localnicii au decis sa ridice o capela pe acest munte.Intre 1884-1895 o noua biserica a fost constuita purtand hrmaul Schimbarea la Fata. Dupa Primul Razboi Mondial, biserica se afla inca in stare buna. Biserica a supravietuit, de asemenea, si celui de-al Doilea Razboi Mondial.
In 1947, cu binecuvantarea Arhiepiscopului Timotei de Bialystok si Gdansk, o maica a ales Muntele Sfant pentru intemeierea Manastirii Sfintele Marta si Maria. Monahii de la manastiri care fusesera inchise sau situate dincolo de noile granite ale Poloniei, s-au stabilit aici.
In 1956 cea de-a doua biserica, inchinata Icoanei Maicii Domnului "Bucuria Tuturor celor Necajiti”, impreuna cu chiliile maicilor ce incopnjurau biserica, au fost sfintite. O casa pentru preoti ce slujeau in Muntele Sfant Grabarka a fost, de asemenea, construita.
In timpul anului 1960, Biserica Schimbarea la Fata a fost renovata. In 1980 o noua constructie monahala din caramida, impreuna cu paraclisul Adormirea Maicii Domnului, au fost construite.
In 1990 un eveniment tragic a avut loc. Un incendiu a izbucnit in biserica Schimbarea la Fata distrgand-o pana la temelie. Reconstructia bisericii a inceput in scurt timp, noua biserica fiind sfintita pe 17 mai 1998, de catre Mitropolitul Sava.Grabarka, Muntele Sfant din Polonia, a fost un important loc de pelerinaj pentru crestinii ortodocsi din Polonia si alte tari ale Europei, inca din secolul al XVIII-lea. Praznicul Schimbarii la Fata, aduce anual pe Muntele Grabarka mii de pelerini ortodocsi din Polonia si din intreaga lume. Potrivit traditiei locului, pelerinii urca pe Muntele Grabarka aducand cu ei cruci pe care sa le aseze in jurul locasurilor de cult.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one