Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Minuni din Romania si vecinatate

Lacrimile Maicii Domnului de la Nicula- Artă-cultură Joi, 12 Martie 2009
Se împlinesc în această vreme 310 ani de cînd Icoana Maicii Domnului de la Nicula a lăcrimat între 15 februarie şi 12 martie a anului 1699. Această sfîntă icoană a fost pictată de preotul Luca din Iclod la 1681. El se îndeletnicea cu acest meşteşug, dar şi cu zugrăvirea de biserici, fiind recunoscut şi repertoriat între maeştrii secolului al XVIII-lea.Prima lucrare despre această icoană a fost scrisă în limba latină în anul 1736 (Historia Thaumaturgae Vrginis Claudiopolitanae). La scrierea acestei istorii a luat parte şi un nobil român din Făgăraş cu numele Mărginean Iosif (Iosefus Merdzinai nobilis Valachus de terra Fogarach). Aşezată în biserica parohială din Nicula, icoana a fost admirată şi cinstită cu evlavie şi smerenie de locuitorii satului, în scurtă vreme fiind cercetată şi de locuitorii din satele vecine, care se minunau de frumuseţea ei, la care se închinau şi care le insufla mare credinţă şi dragoste.
După anul 1683, austriecii, sub împăratul Leopold I, au ocupat Principatul Transilvaniei, iar reprezentanţii acestuia au semnat o declaraţie de supunere şi fidelitate faţă de împărat. Ocupînd Transilvania cu armata imperială, un regiment de cavalerie “Hohenzollern” era încartiruit în Gherla, iar un altul în Dej, unde se afla şi prefectura militară. În data de 15 februarie 1699, un grup de ofiţeri şi soldaţi, făcînd parte din regimentul care staţiona în Gherla şi care erau de religie catolică, s-au dus în satul Nicula, dorind să vadă o biserică românească ortodoxă. De menţionat că, în acel an, 15 februarie cădea într-o duminică. Intrînd în biserică s-au minunat de frumuseţea şi podoabele aflate acolo, fiind atraşi în mod deosebit de frumuseţea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul. Apropiindu-se de aceasta şi cercetînd-o cu mare atenţie, spre marea lor uimire, au observat că din ochii Maicii Domnului curgeau lacrimi adevărate. Surprinşi de această minune, au anunţat imediat pe preot, pe “popa Mihaiu”, cum îi ziceau niculenii. Preotul Mihaiu, care avea în jur de 60 de ani, fiind şi el surprins de cele aflate, aleargă însoţit de ofiţeri şi de cîţiva săteni şi, intrînd în biserică şi uitîndu-se cu mare atenţie la icoană, văzu cu mare uimire că, într-adevăr, icoana lăcrima. Cîteva femei din sat, care erau şi ele prezente la această minune, ştergeau cu năfrămile lor lacrimile care se prelingeau din ochii Maicii Domnului şi care nu încetau. Vestea acestei minuni s-a răspîndit cu “iuţeala fulgerului” în tot satul şi apoi în satele din jur. La auzul acestei veşti nemaipomenite, credincioşii alergau spre biserică să vadă cu ochii lor minunea. Biserica era plină zilnic de credincioşii veniţi din toate părţile, bătrîni, femei, copii, tineri, toţi dornici să vadă minunea lăcrimării Maicii Domnului din biserica de la Nicula. După două săptămîni de la începerea lăcrimării icoanei, cînd nimeni nu mai punea la îndoială acest fapt, a venit la Nicula pentru a se convinge şi groful Sigismund Corniş (Cornea), din Benediug - azi satul Mănăstirea de lîngă Dej - împreună cu Ioan Vaner, comandantul garnizoanei Dej şi căpitanul Gontz Ruszkay. Ei au cercetat cu mare atenţie icoana pentru a se convinge de adevăr şi pentru se înlătura orice suspiciune. După ce s-au convins că din ochii Maicii Domnului se prelingeau lacrimi adevărate, au încheiat un proces verbal despre acea întîmplare, pe care l-au întărit cu jurămînt din partea lor şi apoi l-au semnat.
Pentru ca această minune să fie oficial dovedită şi pe cale bisericească, Sigismund Corniş a cerut ca la faţa locului să meargă o comisie formată din clerici. Astfel a fost formată o comisie de trei preoţi iezuiţi, cunoscători ai dreptului bisericesc şi teologic. Preşedintele comisiei a fost Pavel Ladislau Barany, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia, iar ceilalţi doi au fost Sigismund Vizkeleti şi Ştefan Csete, preoţi iezuiţi din Cluj. Aceştia s-au deplasat la Nicula şi la Benediug, unde între timp icoana a fost dusă de Sigismund Corniş la castelul său, şi au întocmit un proces-verbal, însoţit de tot felul de dovezi cu privire la adeverirea acestei minuni. Printre aceste dovezi au fost şi declaraţiile, date sub prestare de jurămînt, a 27 de martori, care au văzut cu ochii lor lăcrimarea icoanei.
În zilele noastre, începînd de la Bunavestire a Maicii Domnului (25 martie) şi pînă la Înălţarea Sf. Cruci (14 septembrie), ba chiar şi pînă la Sf. Argangheli, pelerinajele la Sf. Mănăstire Nicula sînt neîntrerupte. Cel mai mare pelerinaj însă este cel de la 15 august la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care este şi hramul mănăstirii. La această sărbătoare vin în pelerinaj zeci şi sute de mii de credincioşi din toată Transilvania şi din celelalte ţinuturi ale ţării.
Multe şi minunate întîmplări s-au făcut prin Icoana Maicii Domnului de la Sf. Mănăstire Nicula, unde orice rugăciune este bine primită de Preacurata, dacă ea este pătrunsă de credinţă şi dacă se face cu cuget curat, însoţită de fapte bune.
Ioan PODEA de Nicula

Minunea savarsita de Parintele Arsenie cu Părintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca), caruia ii datoreaza invierea din morti a sufletului sau, insasi credinta
- Părinte Ciprian, aţi avut o experienţă legată de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-aţi cunoscut în viaţă fiind.
- Nu l-am cunoscut în viaţă, dar altfel simt că l-am cunoscut, şi încă foarte bine… Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea că “după ce o să piară asta” – şi îşi arăta cortul de piele - “voi ajuta pe mai mulţi”. Eu sunt unul dintre cei ajutaţi “după aceea”.
- Aţi auzit ceva despre dânsul înainte?
- Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II şi mă “ameninţa” pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotriva, mi se păreau nişte exagerări imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionări, isterie în masă etc.
- Ce vârsta aveaţi?
- 20 de ani. Căutam cu ardoare un scop în viaţă, şi mi se păruse că acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam aşa: omul se naşte fără să şi-o dorească, însă apoi trebuie să-şi de-a seama cât mai repede că trebuie să se sinucida; viaţa e o suferinţă fără margini – spirituală şi trupească. Singura realitate clară era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea astă imperfectă.
- Deci nu eraţi ateu…
- Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am ştiut că există Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împorivă cu orice preţ. În timp, aceste trăiri mi se adânceau. Toţi autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere – sufletească sau trupească – îmi erau dragi.
- V-aţi gândit vreodată să vă puneţi capăt zilelor?
- Era filozofia vieţii mele! Ajunsesem sa îi conving şi pe alţii de asta. Şi, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea “victimă” sigură. Ani de zile am ştiut şi de ce copac urmează să mă spânzur. Nu ştiu dacă cei ce citesc acum nu se vor sminţi, dar asta era atunci. Dar, vedeţi, făceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineaţa trebuia să o iau de la capăt, să reconstruiesc totul în minte. După somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus să nu mai dorm, ca să nu o mai iau de la capăt. Dormeam doar o oră două pe noapte, şi asta ani de zile. Va daţi seama în ce stare fizica şi psihică eram…
- Cum aţi ieşit din acest groaznic impas?
- Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Într-o seară, fratele meu a înţeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv faţă de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: “Dacă te dai aşa de mare, du-te la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop şi vei vedea ce se întâmplă cu tine”. L-am sfidat şi i-am zis: “Fii serios, mă duc oriunde cu convingerile mele!”
Am şi plecat în noaptea aceea spre Prislop; am călătorit toată noaptea, am schimbat trenuri şi autobuze, după care am mai urcat şi cei 3 km până la mănăstire. Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu “ucenicul” meu (ajuns acum şi el preot), căruia i-am spus: “Hai şi noi”. Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai puţine morminte. Mormântul Părintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva… Ne-am pus şi noi sub mesteacănul care este acolo şi azi, să ne tragem sufletul. Stând aşa, pe iarbă, am simţit cum încep să-mi curgă lacrimile. Vă spun, din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaştere a neputinţei tale. M-am speriat şi am sărit în picioare: “Ce-i cu mine?” În tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea şi el! Dacă era o chestie de autosugestie, doar unul din noi păţea asta; dar aşa, amândoi!?! În clipa aceea, stând în picioare – Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viaţa mea – a coborât o linişte incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce mă ferea de ploaia neîncetată a gândurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune că s-a făcut o linişte adânca pe mare… Atunci, în liniştea aceea, parcă am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: “Unde am fost până acum?” Toate întrebările mele filozofice au căpătat răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.
- Cum a fost după?
- Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrăţişam pe toţi oamenii pe care îi cunoşteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeţi-mă, nu era nimic de la mine. Am simţit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a “dărmat”! Dragostea Lui m-a făcut praf şi pulbere. Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, să-mi dovedească cineva în scris că a făcut – să zicem – erezii sau vrăjitorii, eu ştiu că este şi rămâne omul lui Dumnezeu…
(Din revista “Lumea Credintei” mai, 2006)

Cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni
România are 102 moaşte sfinte şi icoane făcătoare de minuni şi 16 izvoare tămăduitoare. Din acest punct de vedere ne aflăm pe locul cinci în lume, într-un top dominat de Grecia. Mai mult, în ţara noastră sunt patru biserici care păstrează bucăţi din crucea pe care a fost răstignit Iisus.
Teologii spun că obiceiul păstrării moaştelor începe în primele secole ale erei creştine. Comunităţile care trăiau întru Hristos au observat, la acea vreme, că, în mod miraculos, unele trupuri ale creştinilor nu putrezeau, iar mumiile erau înzestrate cu puteri miraculoase, adică făceau minuni.
„Din secolul al XIV-lea domnitorii şi boierii ctitori de biserici căutau să cumpere moaşte prin care să mărească prestigiul ctitoriei. Comerţul se făcea în special cu mănăstirile din Grecia”, a spus preotul Ioan Stoica, şeful biroului de presa al Patriarhiei.
O biserică nu funcţionează fără o bucăţică din corpul unui sfânt
La această oră nici o biserică nu poate funcţiona dacă nu are o bucăţică, cât de mică, din corpul unui sfânt.
Moaştele propriu-zise sunt închise în racle speciale şi se pun, în general, în pronaos. Nu se ştie exact când şi cum au ajuns în Ţările Române câteva bucăţi din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Hristos. După ce au trecut prin mai multe mâini, adică au fost vândute-cumpărate de mai multe ori, moaştele sfinte au ajuns în patru biserici, respectiv Biserica Sf. Vasile de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Biserica 40 de Mucenici din Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Secu şi Biserica Episcopiei din Slobozia.
În ceea ce privesc icoanele, feţele bisericeşti susţin că, cel puţin teoretic, fiecare poate face minuni. \'Puterile\' lor se trag din faptul că sunt sfinţite înainte de a intra în biserică. Unele au căpătat o aură de legendă datorită unor cazuri speciale relatate de credincioşi. La aceste icoane se fac, în momentul diferitelor sărbători religioase, adevărate pelerinaje.
Institutul Oxford a studiat fenomenul
Un grup format din 45 de cercetători de la Institutul Oxford a venit, în 2004, special la Craiova, pentru a analiza câmpurile energetice emanate de icoana făcătoare de minuni de la Catedrala Episcopală \'Madona Dudu\'. \'A fost uimitor ceea ce s-a întâmplat. Aparatele au luat-o razna pur şi simplu. Reactţia specialiştilor a fost ceva de genul:
"Este aproape vie." Aşa ceva nu văzuseră niciunde în lume şi fuseseră în foarte multe locuri sfinte\', a declarat la vremea respectivă preotul Petre Mocanu.
În comuna 23 August, judeţul Constanţa, o icoană a plâns în primăvara lui 2006 cu lacrimi de mir, adunând o mulţime de credincioşi, unii veniţi chiar din Bucureşti, pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni. Povestea acesteia este simplă: în 2004 au venit în localitate doi călugări. Mai întâi au locuit într-un vagon, apoi într-un cort.
Mult mai târziu au ridicat biserica, dar, se spune, uşor nu le-a fost, au avut probleme cu pământul, le-a ars troiţa din faţa bisericii. \'Poate că de aceea a plâns icoana, ca să pună capăt tuturor necazurilor. Pentru că icoanele plâng de răutatea oamenilor\', a declarat părintele Bretanion.
Icoana unicat
La 20 km de Botoşani, în Mănăstirea Sihăstria Voronei, o icoană a Maicii Domnului sparge canoanele bisericii. Pentru prima dată în iconografia românească, Fecioara e reprezentată ţinându-şi Fiul de mână şi nu în braţe, aşa cum sunt toate icoanele ce o reprezintă pe Maica Domnului.
Pictura nu a fost niciodată restaurată şi se păstrează în stare perfectă. Călugării cred că icoana e făcătoare de minuni întrucât din ochii Maicii Domnului au curs lacrimi adevărate. Icoana a fost pictată în 1875, în urma unei revelaţii avute de unul din călugări. Ea simbolizează intrarea Fecioarei în templu, de mână cu Fiul Său, Iisus. Un fapt cu totul deosebit este acela că din orice colţ al schitului admiri icoana ai senzaţia că Maica Domnului te priveşte direct în ochi.
Cum e canonizat un sfânt
Chiar şi în zilele noastre există cazuri de mumificări miraculoase ale unor preoţi sau călugări decedaţi. Trupul preotului Ion Lăcătuş, din Bucureşti, a fost găsit intact, la 7 ani de la deces. Pentru a intra în rândul sfinţilor recunoscuşi de Biserica Ortodoxă, asemenea cazuri trebuie studiate de o comisie a Sfântului Sinod. Dacă din relatările celor ce l-au cunoscut va rezulta că preotul respectiv a trăit o viaţă plină de evlavie, atunci se va trece la canonizarea lui şi, implicit, la transformarea rămăşiţelor sale pământeşti în moaşte.
Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamţ
A fost donată voievodului Alexandru cel Bun de împăratul bizantin Manuel Paleologu, în anul 1401. Mănăstirea adăposteşte o bibliotecă imensă, înzestrată cu peste 18.000 de volume.
Icoana Sfintei Ana din Mănăstirea Bistriţa
Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana a fost pictată de doi călugări din părţile Ierusalimului între anii 1150-1250. Icoana o înfăţişează pe Sfânta Ana ţinând în braţe o copilă, nimeni alta decât fiica sa, Sfânta Fecioara Maria.
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Golia
Se spune că această icoană înfăptuieşte minuni încă de pe vremea domnitorului Vasile Voievod. Mănăstirea Golia l-a adăpostit pentru o perioadă scurtă şi pe scriitorul Ion Creangă.
Icoana Maicii Domnului \'Madona Dudu\'
E una dintre mândriile Olteniei. Icoana a fost găsită într-un dud, acum câteva sute de ani, de către un evreu pripăşit prin Oltenia, care a luat-o spre a o vinde. După ce a primit banii pe ea, spre uimirea lui, icoana a reapărut în dud.
Icoana Maicii Domnului din Biserica Icoanei
Legenda spune că acum câteva secole un trecător a adormit în parcul care era pe locul actualei biserici. Trezindu-se, a văzut icoana cu chipul Maicii Domnului. Aceasta i-a spus să ridice o sfântă biserică acolo.
Maica Domnului de la Mănăstirea \'Dintr-un lemn\'
Tradiţia spune că un cioban ar fi văzut în vis pe Maica Domnului, care i-a poruncit să taie din poiană un stejar falnic şi să facă din el o biserică mică din lemn. Tăind stejarul, ar fi găsit în trunchiul lui Icoana Maicii Domnului.
Icoana Maicii Domnului de la Schitul Nămăieşti
O călugăriţă se îmbolnăvise de cancer osos galopant, iar doctorii voiau să-i amputeze piciorul. Măicuţa voia să ajungă măcar o dată în Ţara Sfântă. După rugăciuni fierbinţi în faţa icoanei, dorinţa i s-a împlinit.
Icoana Maicii Domnului din Trifeşti
Un cioban a observat, aproape de malul râului Moldova Seacă, o scândură, iar cu un cârlig din fier şi o frânghie a tras-o la mal. Era o icoană care sângera în locul în care a fost lovită de fier. Icoana îi poate dovedi pe hoţi.
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Bezdin
După 1740 mănăstirea a intrat într-o perioadă deosebită de dezvoltare, pe timpul egumenului Teodosie Veselinovici. Printre multele obiecte de cult deosebit de valoroase, el a adus şi icoana făcătoare de minuni.
Icoana Maicii Domnului de la Schitul Dălhăuţi
E o copie după icoanele pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Maica Domnului ţine Pruncul în partea dreaptă, spre deosebire de cele mai multe icoane, care au Pruncul în partea stângă. (sursa: www.libertatea.ro)

Crucile miraculoase de la Dervent
In asezarea Dervent (in judetul Constanta de astazi), situata la circa cinsprezece kilometri de vechiul Durostorum, traditia pastreaza amintirea martiriului suferit de patru ucenici ai apostolului Andrei. Este vorba de un sfant si trei fecioare. La acea vreme, Derventul era o cetate insemnata, unde mai intai a propovaduit evanghelia insusi Andrei, „cel intai chemat”, dupa care a lasat misiunea de a raspandi crestinismul celor patru discipoli. Conducatorul (voievodul) cetatii ii aresteaza si le cere sa „se lepede de Hristos”, in caz contrar urmand sa fie condamnati la moarte. Crestinii prefera martirajul si se ia hotararea sa fie dusi intr-o arena pentru a fi devorati de fiarele salbatice. Inainte de a-i arunca la animale, voievodul le mai cere o data sa se lepede de Hristos. Pentru ca au persistat in refuzul lor, au fost supusi unor torturi ingrozitoare. Fecioarelor li s-au scos unghiile si dintii, dupa care au fost taiate in bucati. Voievodul a cerut ca sfantul sa fie jupuit de viu si spanzurat pe cruce, fiindca le indemnase pe martire sa nu renunte la credinta. Crestinii au fost ucisi, iar trupurile lor au ramas sub paza mai multe zile.
Nu se stie cu precizie soarta ramasitelor lor pamantesti. Dar pe locurile in care au fost chinuiti s-au ivit patru pietre crescute sub forma de cruce, care s-au dovedit facatoare de minuni. Nu s-a pastrat nicio informatie despre ceea ce s-a intamplat cu crucile de la Dervent pe parcursul a zece secole. Doar minunile pe care le-au savarsit necontenit au pastrat vie amintirea martirilor.
In secolul al XIV-lea, in vremea stapanirii otomane asupra Dobrogei, firul informatiilor se reia. Crucile miraculoase ii atrageau si pe musulmani. Se spune ca Adem Pasa, pe mosia caruia se aflau, ajunsese sa cladeasca adaposturi pentru bolnavii care veneau sa se tamaduiasca aici, fie crestini sau musulmani. Se mai spune ca mosia a fost cumparata de Ahmed Bey, dupa ce a aflat de minunile pe care le faceau sfintele cruci. Si, intr-adevar, gospodaria sa nu a avut probleme cu ciuma, foametea si toate nenorocirile care au lovit proprietatile din jur.
Credinta in puterea crucilor s-a perpetuat in familia pasei pana in secolul al XIX-lea. Fiul unui descendent al acestuia, pe nume Ali, si-a aratat nemultumirea fata de venerarea lor de catre argati, intr-una din zile, el a lovit cu sabia crucea cea mai mare, i-a rupt bratele, iar pe celelalte le-a culcat la pamant. Slujbasii crestini le-au ascuns in timpul noptii. Potrivit traditiei, tatal lui Ali, Ahmed Pasa, pretuia monumentele si era constient ca ii aduceau binefaceri. El era insarcinat cu paza frontierei si isi avea garnizoana la Silistra. Dupa ce fiul sau a infaptuit sacrilegiul, unul din caii de la trasura pasei a fost trasnit, in timp ce se intorcea acasa, fapt care l-a facut sa anticipeze nenorocirile ce au urmat. La conac domnea o mare tulburare. Ispravnicelul l-a instiintat ca disparusera mai multe pungi cu galbeni. Ahmed i-a pedepsit pe argati pentru distrugerea crucilor. Fiul sau a marturisit in cele din urma ca el le pangarise. Pasa si-a aratat disperarea, constient ca avea sa se sfarseasca stapanirea turceasca si belsugul familiei sale in zona.Peste vreo cinci ani, un cutremur avea sa distruga conacul, un trasnet i-a naruit hambarele. Peste alti cativa ani, in urma razboiului ruso-turc, la care au participat si romanii, Dobrogea a iesit de sub otomani. Dupa razboiul de independenta din 1877, multa vreme nu s-a mai stiut nimic despre crucile facatoare de minuni. Dar o intamplare miraculoasa le-a redescoperit crestinilor. Un cioban surdo-mut din Coslugea s-a vindecat dupa ce s-a asezat cu capul pe crucea cea mare. Altii au venit sa se atinga de piatra si s-au tamaduit. De-a lungul vremii, numerosi oameni si-au gasit si isi gasesc si astazi rezolvarea problemelor sufletesti si trupesti la Dervent. Minunile savarsite de crucile martirilor anonimi sunt consemnate si in operele unor mari scriitori, cum ar fi Mihail Sadoveanu sau Vasile Voiculescu.
Mihai Viteazul către catolici: “Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfintului Duh în adunarea voastră”

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.
Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.
In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.
Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.
Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.
Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.
Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!
Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie
Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită şi aşa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă şi de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania sau prin ‘unirea’ de la Brest a ortodocşilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.
În faţa resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocşii ‘de frontieră’ au avut în primul rând la îndemână arma ‘încredinţării’, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat ‘calea, adevărul şi viaţa’. De fapt, aşa se întâmplă în vremurile ‘călduţe’: sfinţii mor neştiuţi, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării şi a consemnării actului sau gestului care mărturiseşte şi convinge…http://www.sinaxa.net/apologetica/
Minunea de la Delani
http://www.crisana.ro/stiri/religie-19/minunea-de-la-delani-99850.html
Când anul acesta la Schitul Huta se împlinea un an de la lăcrimarea icoanei Maicii Domnului, într-un sat în apropiere de schit, la Delani, o altă icoană a Maicii Domnului a izvorât mir. Atât Schitul Huta, cât şi parohia Delani au multe lucruri asemănătoare în ce priveşte activitatea misionară în zona Beiuşului şi ambele au hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
În data de 29 august a.c., la Delani a început să izvorască mir din icoana Maicii Domnului pictată de ierodiaconul Siluan de la Mănăstirea Nicula. Icoana de la Delani este o copie fidelă după icoana originală de la Nicula, care, în urmă cu trei veacuri, când generalul Bukov a intrat în Ardeal, a lăcrimat trei săptămâni fără oprire. Primele semne ale minunii au apărut din ajun, când, după săvârşirea vecerniei cu litie şi înălţarea de rugaciuni Sfântului Ioan Botezătorul, din piciorul stâng al Mântuitorului din icoană a izvorât mir. Primul care a văzut minunea a fost un tânăr participant la slujbă. Credincioşii prezenţi au înmărmurit. În ziua când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) icoana a izvorât iarăşi mir în prezenţa a peste 100 de credincioşi. Asemenea, şi în ziua prăznuirii Sfintei Cruci, icoana a izvorât mir din nou. La puţin timp, au început să izvorască picături de mir şi din alte icoane din biserică. Preotul paroh Ionel Tota spune că e un semn al Maicii Domnului pentru mângâierea credincioşilor şi întărirea în dreapta credinţă. Tot în 29 august, cu un an înainte, la Schitul Huta, a lăcrimat o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan (Ucraina), ocrotitoare împotriva ereziilor şi ajutătoare în vremuri de prigoană. Despre minunile petrecute în zona Beiuşului ieromonahul Eftimie Mitra spune că "orice minune trebuie mărturisită cu tărie, dar şi cu atenţie, fără a cădea în alte ispite sau capcane ce ni le poate întinde diavolul, încercând să discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Noi, ca oameni, nu am contribuit cu nimic la aceste minuni. Ne punem, totuşi, întrebarea: De ce ambele minuni s-au petrecut în Bihor şi de ce cu icoane care au legătură cu lupta de rezistenţă a ortodoxiei? De ce la sărbătorile Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui cap a fost tăiat, deoarece s-a împotrivit dezmăţului şi luxului exagerat? Cred că Maica Domnului şi sfinţii vorbesc într-un mod aparte, dar nu toţi putem să îi întelegem întocmai".
Credincioşii din zona Beiuşului au vizitat biserica din Delani pentru a vedea minunea cu ochii lor şi au participat la slujbele oficiate de preotul paroh Ionel Tota. S-au săvârşit şi slujbe de pomenire a martirilor neamului şi taina slujbei de Maslu la care au participat preoţi din împrejurimi. Atât biserica de la Delani, cât şi cea de la Huta au hramul Sfântului Ioan Botezătorul, iar minunile s-au petrecut în ziua când în Biserica Ortodoxă se sărbătorea Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, la un an diferenţă una de alta.
nvierea unui copil
In anul 2008, in Joia Mare, copilul de 1 an şi 8 luni, al unei familii care participa la Slujbă la Mânăstirea Bănceni din Ucraina, a fost găsit în apă, într-o fântână arteziană din curtea Mânăstirii, după mai bine de 20 minute de căutări.
A fost dus la cel mai apropiat centru medical, unde medicul a constatat decesul copilului.
Dar Părintele Arhimandrit Mihail Jar, duhovnicul Mânăstirii Bănceni, care se afla la Kiev, a transmis prin telefon ca să fie pus copilul sub aparatele de respiraţie artificială, căci copilul nu este mort. Însă medicul nu a vrut să facă lucrul acesta, deoarece copilul nu mai avea puls.
La 6 ore de la petrecerea accidentului Părintele a sosit la centrul medical împreună cu o Cruce, în care sunt încorporate părticele din Sfânta Cruce şi moaşte. Când a atins pieptul copilului cu acea Cruce, inima copilului a început să bată, dar nu se observa nici o activitate cerebrală.
Copilul a fost dus la spitalul din Cernăuţi, unde Părintele Jar a venit cu o părticică din moaştele Maicii Serafima. Când Părintele a atins fruntea copilului cu acele moaşte copilul a strănutat şi a deschis ochii.
- “Copilul este conştient şi este în stare de convalescenţă …”, ne spune un frate din Suceava, care a fost recent în Ucraina şi a văzut copilul înviat.

Odorul cel mai de pret al manastirii este icoana Macii Domnului "Izbavitoare de seceta" - facatoare de minuni. Distinsa ca valoare artistica, realizata in prima jumatate a secolului XVIII, ea provine din vechea biserica de lemn a Horaitei(1824). Imbracamintea in argint a icoanei a fost realizata in a doua jumatate a secolului XIX. Numele icoanei"" Izbavitoare de seceta" provine de la numeroasele minunii pe care Maicii Domnului de la Horaita le-a facut, in vreme de seceta, in timpul procesiunilor prin comunele sau satele afectate de lipsa apei.

O MINUNE FACUTA DE ACEASTA ICOANA IN ANUL 2002 cu o femeie protestanta din Olanda (marturia domnului Petcu Lucian, ghid din Bucuresti care, an de an, insoteste grupul de olandezi in pelerinaje religioase, la manastiri din Romania)
In septembrie 2005 a venit la manastirea Horaita un grup de olandezi in care se afla o femeie, Pander Tineke, careia i s-a aratat Maica Domnului din icoana facatoare de minuni de la Horaita. Aceasta femeie, intrand in biserica mare a manastirii a observat icoana si, ce indata ce-a vazut-o, s-a pus in genunchi si a inceput a plange. A plans mai mult de o ora. Acest comportament al ei a atras atentia atat a organizatorului pelerinajului, cat si a celorlalti membri ai grupului, care au intrebat-o pe dna. Tineke ce s-a intamplat, de ce a plans asa de mult. Asa am ajuns, cu totii, si monahi si mireni, sa aflam ce minune a facut Maicii Domnului de la Horaita cu doamna Tineke. Iata ce a povestit dansa:
Dupa casatorie a ramas insarcinata si, la timpul cuvenit, a nascut o fetita. Dupa nastere s-a intamplat ceva, un lucru - pe cat de neasteptat, pe atat de tragic si dureros pentru dna Tineke: a paralizat (mainile si picioarele aproape total; gura i s-a deformat, s-a strambat incat nici sa vorbasca clar si sa manance bine nu mai putea). Dupa aceasta intamplare nefericita din viata ei, sotul s parasit-o, iar dansa a ramas impreuna cu fetita in grija unei rde de-ale sale. Aceasta ruda a ingrijit-o pe Dna Tineke si de fetita dansei pana cand fata a implinit 18 ani; de atunci incolo fata s-a ocupat de ingrijirea mamei sale.
Dupa implinirea celor 18 ani de sufeinta, Dna Tineke a avut, intr-o noapte un vis: se facea ca era intr-o biserica ortodoxa in care a remarcat traversa lunga, ce se intindea din pronaos pana-n usile imparatesti de la catapeteasma, si sfanta Cruce aflata deasupra catapetesmei.Pasind pe traversa lunga, admira sfintii pictati pe peretii bisericii, si-n stanga si-n dreapta ei.Cand a ajuns in naos a observat - in stanga - icoana Maici Domnului, care i-a vorbit zicandu-i: "Nu mai plange, caci te vei face sanatoasa". Dupa ce a auzit glasul Maicii Domnului, visul s-a intrerupt si dansa s-a trezit.A inceput sa se gandeasca la vedenia ce o avusese, la ce-ar putea insemna ea. Tot gandindu-se la acea vedenia , a adormit. Dimineata, dupa ce s-a trezit, a constatat - cu uimire - ca cuvintele Maicii Domnului se implinesc: usor a inceput a-si misca picioarele, apoi degetele de la maini iar gura s-a desclestat si a inceput sa vorbeasca clar,adresandus-se fetei cu cuvintele : "da-mi apa sa beau!". Fata s-a irat, auzindu-si mama vorbind clar dupa 18 ani...
Aceasta minune s-a intamplat in vara anului 2002, cand Dna Tinike avea 45 de ani.
Dupa taamduirea minunata, Dna Tinike a gasit pe internet site-ul doamnei doctor Elisabeta Brouwer, intitulat "Cine vrea sa cunoasca ortodoxia", si , interesata de aceest subiect mai ales datorita minunii ce se facuse cu dansa, a decis sa mearga intr-unul din pelerinajele religioase organizate in fiecare an de doamne Elisabeta la manastirile din Romania (zona Moldovei). Astefl, in septembrie 2005, cu ajutorul lui Dumnezei a venit in Romania. Vizitand unele din manastirile nemtene (Sihastria, Secu, Sihla, Neamt, Varatec, Agapia, Alamas) Dna Tineke se uita cu atentie in toate manastirile nadajduind sa afle icoana ce o vindecase de paralizie. Ajungand si la Horaita, si intrand in biserica mare a manastiri, a recunoscut cele ce vazuse in vis: Traversa lunga, catapeteasca cu sfanta cruce deasupra, sfintii pictatii pe peretii bisericii, iar la urma Icoana Maici Domnului care ii vorbise si o vindecase de paralizie.In momentul in care a vazut-o nu s-a mai putut abtine, au podidit-o lacrimile si nu s-a mai putut stapani din plans. A lacrimat in fata sfintei icoanei mai mult de o ora incontinuu, incat compatriotii sai au inceput a se nelinisti , as-i face griji din cauza ei, necunoscand ce s-a intamplat cu dansa sau cauza pentru carw plange asa de mult. Dupa ce s-a oprit din plans, a multumit "Maicii Domnului de la Horaita" pentru minunea facuta cu dansa si, apoi, a povestit si celorlalti ce se intamplase cu dansa si de ce a plans asa de mult in fata sfintei icoane. Tot atunci si-a exprimat si dorinta ca, in viitor SA TREACA LA CREDINTA ORTODOXA,

Manastirea Bisericani
Iti propun o calatorie în speranta ca te voi convinge sa mergi sa vezi manastirea Bisericani, aflata în judetul Neamt între Piatra Nemt si Bicaz într-un loc superb denumit "Gradina Maicii Domnului". Locul este încarcat de sfintenie. Drumul pâna acolo este minunat. Urcând serpentinele ce duc spre mânastire vezi însiruindu-se minunile naturii aranjate dumnezeieste pentru a crea cel mai sublim peisaj.
O liniste profunda învaluie totul! Aici, timpul se opreste în loc si te lasa sa admiri în voie fiecare frunza de copac, fiecare firisor de iarba, fiecare pietricica de pe drum.
O bisericuta mica ne întâmpina si din spatele ei chipul cald al unei maicute care ne ureaza bun venit si ne invita sa intram în casa Domnului si sa ne închinam. Apoi începe sa ne povesteasca despre manastire spunându-ne cu drag ca doi calugari ce au trait cândva acolo au fost canonizati: Sfântul Iosif si Sfântul Chiriac. Are un glas pe care l-ai asculta ore în sir fara sa te saturi. Nu numai ca ceea ce spune este plin de sensuri, dar felul în care leaga cuvintele, intonatia, modul în care accentueaza ceea ce e de retinut îti da senzatia ca îti citeste din cartea inimii.
Ne-a povestit ca acel loc este preferat de Maica Domnului care s-a aratat sfintilor mentionati anterior. Acolo e trunchiul copacului în care s-a aratat Maica Domnului si exista o icoana facatoare de minuni a Sfintei Fecioare cu pruncul, care nu se lasa întotdeauna fotografiata, iar daca se lasa fotografiata nu se lasa imprimata.

Sfântul Irodion de la Lainici
Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.
La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.
* Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspat.
* Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseara ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-ma, dar nu-l primesc!
Vădită femeia fiind de păcat s-a întors înapoi acasa cu laptele cerându-şi iertare si făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.
Deci observăm cum stareţul IRODION era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca si afla alinare de la el.
MINUNILE DE LA HADAMBU
Intr-o manastire din Podisul Moldovei, patru icoane plang cu lacrimi de mir. De la Vaslui catre Iasi, Podisul inalt al Moldovei urca spre cerul albastru al toamnei ca o golgota de lut. Drumul trece la inceput prin campie, dupa care se desprinde si se inalta, lasand in urma satele risipite printre lanurile de floarea-soarelui. Prin colbul lui rosiatic trec carute, masini si autobuze, dar si grupuri compacte de oameni care din cand in cand se opresc sa se inchine, plini de evlavie. Crucile lor, care par sa uneasca pamantul cu cerul, transforma urcusul acela anevoios intr-un pelerinaj. "Pe Dealul Hadambului se urca mai usor cu sufletul decat cu trupul", spune cate-un drumet, oftand. Asa si este: lent la inceput, urcusul devine din ce in ce mai nevolnic, pe masura ce se apropie de final. (O penitenta a naturii?) Sus, la capatul lui, o platforma acoperita de iarba se deschide spre spatiu, ca o baza de zboruri intergalactice. Sau ca un aerodrom pentru ingeri. Ultima varianta pare sa fie mai aproape de adevar: pe podisul acela inaltat peste acoperisul Moldovei, se afla o manastire alba, stralucitoare, pe care soarele toamnei isi revarsa tot aurul. E Schitul Hadambului: vestitul lacas monahal in care de la o vreme se petrec nemaivazute miracole. Intre zidurile sale vechi de sute de ani, patru icoane plang cu lacrimi de mir. O minune adevarata, care atrage mase de pelerini.
Numaratoarea suspinelor Comunitatea monahala de la Schitul Hadambului numara abia douazeci de calugari tineri, care s-au despartit de viata si au parasit zarva acestei lumi, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Inaintea lor s-au nevoit aici, in saracie, castitate si ascultare, mai multe generatii de monahi ale caror oseminte odihnesc sub iarba adanca a locului, ceea ce il face pe staretul Nicodim Gheorghita sa exclame, cu o fericita intristare: "De la intrare pana in pragul bisericii, calcam numai pe sfinti!". Tanarul pastor de la Schitul din Dealul Mare - cum mai numesc localnicii asezamantul - a venit pe aceste meleaguri in luna martie a anului 1990, la indemnul Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen Suceveanul, pentru a incepe o noua viata de obste. Chiar in ziua de Bunavestire, preotul-calugar a slujit prima Sfanta Liturghie, dupa ce lacasul fusese parasit, timp de trei decenii, in era prigoanei comuniste. In varsta de numai 35 de ani, s-a ostenit la inceput de unul singur, ca intr-un adevarat surghiun, intr-o chilioara stramta din vechiul zid al manastirii. Dar numaratoarea suspinelor duhovnicesti de la Schitul Hadambului este cu mult mai lunga! Ctitorie de la 1659 a boierului venetic Iani Hadambul, asezarea a fost abandonata de calugarii greci dupa secularizarea averilor manastiresti, ramanand pustie vreme de aproape un veac. Abia in 1937, prin vointa staretului Iov Mazilu si cu binecuvantarea patriarhului Miron Cristea, sfantul lacas a fost repopulat cu monahi si renovat, cunoscand o scurta perioada de inflorire, pana in 1960, cand fratii au fost alungati de autoritatile comuniste si s-au risipit prin satele sarace din imprejurimi, unde lucrau cu ziua. Suferinta si prigoana cunoscute de acest loc indepartat ii fac astazi atat pe monahi, cat si pe crestinii pelerini, sa fie incredintati ca minunile petrecute aici, de sapte ani incoace, nu sunt intamplatoare. Acest colt uitat de lume a fost ales de Dumnezeu pentru a da semn ca "s-au apropiat timpurile...".
Tristetea Fecioarei Maria In dupa-amiaza blanda de toamna, multimea credinciosilor asteapta vecernia, in timp ce parintele-ghid le povesteste pelerinilor nou veniti istoria miracolelor de la Schitul Hadambului. Curtea manastirii este plina de bolnavi sau infirmi, de oameni chinuiti, veniti de departe, cu speranta vindecarii si a alinarii suferintelor. Un sir lung de crestini se perinda prin fata altarului, sarutand Icoanele Facatoare de Minuni, coplesiti de mireasma paradisiaca a Sfantului Mir, ce adie parca de pe alta lume. Oamenii privesc cutremurati urmele lasate de dumnezeiestile lacrimi pe chipul, pictat in ulei, al Maicii Domnului. Un tanar calugar, cu coada pe spate si cu privirile iluminate de o mistica bucurie, vorbeste despre miracol. Credinciosii bolnavi asculta istorisirea sa cu o deznadejde aproape inflacarata si nu putini sunt cei care izbucnesc in plans... In 1937, preotul Octavian Zmau din Roman a pictat doua icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a inchinat, ca danie, Manastirii Schitul Hadambului. In perioada celor treizeci de ani de parasire a lacasului, odoarele au fost inchise intr-o lada, in altar, asteptand tacute schimbarea vremurilor. Abia in 1990, au fost asezate in biserica, dupa noua sfintire a acesteia, iar cativa ani mai tarziu li s-a facut ferecatura de aur si de argint. In duminica de Boboteaza a anului 1992, s-a starnit mare tulburare duhovniceasca in manastire, cand fratii au observat ca ochiul drept al Maicii Domnului plange cu lacrimi de mir, sfintele picaturi prelingandu-se pe uleiul icoanei. Minunea s-a repetat anul urmator, in ajunul Sfintei Parascheva, cand icoana a inceput, din nou, sa verse mir si a ramas umezita vreme de aproape doua saptamani. De atunci, odorul lacrimeaza in fiecare saptamana, iar Sfantul Mir, adunat cu migala si evlavie de monahi, a dovedit miraculoase calitati vindecatoare. In ultimii ani, icoana insasi a savarsit, la randul ei, vindecari de-a dreptul supranaturale, astfel incat faima dumnezeiasca a schitului s-a raspandit cu repeziciune in intreaga regiune. Incepand de prin 1995, siruri lungi de credinciosi, veniti de la Iasi sau din alte orase, urca Dealul Mare cu ravna pe care le-o da speranta salvarii.
O mireasma de pe alta lume A doua icoana, asezata si ea in fata altarului, care alcatuieste astazi o sfanta pereche cu cea dintai, a varsat mir in anul 1997, chiar in Postul Pastelui. De catva timp, ea se afla in chilia fratelui Vechentie, caci fusese scoasa din vechea catapeteasma a bisericii, inainte de renovare. Intr-o pasnica zi de primavara, cand calugarul se intorcea in camaruta sa pentru rugaciunile dupa-amiezii, cuviosul a ramas inmarmurit in pragul usii caci icoana atarnata pe zid raspandea o lumina suprafireasca. Apropiindu-se, cutremurat de evlavie, monahul a descoperit ca Sfanta Icoana izvora mir din trei locuri! Vestea s-a intins ca fulgerul in manastire, iar a doua zi odorul a fost mutat in biserica, printr-o procesiune religioasa savarsita cu mare fast ecleziastic. De atunci incoace, icoana a mai varsat Sfantul Mir de cateva ori din vesmintele Maicii Domnului, starnind aceeasi mistica stupoare printre monahi si pelerini. In chilia fratelui Vechentie a ramas acelasi parfum de Rai care pluteste si in sfanta biserica, ceea ce il face pe calugar sa exclame, fara incetare: "Asta este o mireasma venita de pe alta lume! Nicaieri pe pamant nu exista asa ceva... Doar tristetea si milostivirea Prea Sfintei Maicute a Domnului pot raspandi asemenea parfum, care pluteste in pasunile Raiului!". Incepand de anul trecut, prestigiul de-a dreptul dumnezeiesc, pe care aceste minuni l-au atras la Schitul Hadambului, a facut ca pelerinajul sa devina de proportii neobisnuite. Penitenta urcarii anevoioase a Delului Mare pare sa-i pregateasca pe crestini pentru marea intalnire cu semnele divine... Si pentru ca adanca lor credinta trebuie intarita inca o data, milostiva intristare a Fecioarei Maria a facut si cea de a treia icoana sa planga cu lacrimi de mir! Minunea s-a repetat de patru ori, de la sfarsitul verii trecute pana toamna, starnind o adevarata frenezie cucernica printre pelerini! De atunci, schitul a inceput sa fie vizitat chiar si de inalte fete bisericesti.
Un Athos moldovenesc Apoteoza acestei suite de miracole a debutat in luna ianuarie a acestui an, cand cea de-a patra icoana, infatisandu-l pe Sfantul Ioan Botezatorul, s-a umezit cu mirul frumos mirositor! Minunea dumnezeiasca s-a repetat dupa numai trei zile, dupa care celelalte icoane au continuat sa lacrimeze, din timp in timp, pana in postul Sfintei Maria. Ultima oara, cel dintai odor a plans in ziua de 3 august, in prezenta unui mare numar de credinciosi, cutremurati de gratia divina ce li se infatisa dinaintea ochilor, in toata simplitatea si maretia sa, fiind insotita de aceeasi paradisiaca mireasma care adia prin biserica, starnind murmure. "Nimeni nu poate dezlega misterul acestei avalanse de minuni petrecute in sfanta noastra manastire!", glasuieste parintele-ghid, cel ce-si spune singur "monahul pacatos". Dar cuviosia sa stie ca la Dumnezeu nimic nu este intamplator si ca toate semnele au talc ascuns. Inmultirea miracolelor savarsite prin cele mai uitate colturi ale pravoslavnicei Moldove ii incredinteaza totusi pe crestinii pelerini ca aceasta provincie se afla sub binecuvantarea Celui de Sus. Athosul moldovenesc de la Manastirea Schitul Hadambului este chiar dovada acestei milostiviri, caci pe langa incredibilele semne divine, s-au petrecut din ce in ce mai multe vindecari de copii sau bolnavi incurabili, ceea ce marturiseste ca Duhul Sfant si-a aflat locul aici.
Minunile nevazute Daca toate aceste miracole evocate pana acum s-au petrecut in prezenta unui numar foarte mare de martori atat din randul monahilor, cat si din randul credinciosilor laici ce au vizitat biserica de-a lungul ultimilor sapte ani (fapt care face sa soseasca astazi la manastirea Schitul Hadambului autobuze cu pelerini din toate colturile tarii), mai exista o suita de minuni, asa-zise "nevazute", traite de diferiti crestini, ce depun marturie in fata intregii lumi pentru miracolele savarsite de cele patru Icoane Facatoare de Minuni de la Schitul din Dealul Mare. Va relatam doar cateva dintre ele, cu mentiunea ca eroii acestor intamplari au dorit sa-si pastreze anonimatul. O credincioasa din comuna Mogosesti, aflata chiar la poalele Dealului Mare, a cumparat de la manastire, acum doi ani, o imagine a primei Icoane Facatoare de Minuni, care avea formatul unei carti postale, fiind acoperita cu membrana de plastic cu mentiunea "Sfintita". Femeia s-a intors acasa, dar - din neglijenta - a ratacit reproducerea icoanei intr-un vraf de hartii nefolositoare, pe care le-a aruncat in foc. Spre stupoarea ei, la numai cateva clipe dupa ce focul din soba a fost aprins, cele trei inele de fonta ale godinului au sarit si, sub privirile sale uluite, reproducerea sfintita a Icoanei Facatoare de Minuni a tasnit drept in mijlocul camerei, pe covor, fara nici o urma de arsura si fara macar sa fie infierbantata!!! Un preot paroh din Brasov a cazut la pat bolnav, fiind suspect de leucemie. Inainte de a-si face toate analizele medicale, el a trimis-o pe sotia sa la Schitul Hadambului cu straiele sale preotesti, rugand-o sa le atinga de icoanele ce plansesera cu lacrimi de mir. Intoarsa acasa, preoteasa si-a gasit barbatul foarte abatut, caci primise intre timp confirmarea necrutatorului diagnostic. Amintindu-si de vorbele Mantuitorului: "Rugati-va ca si cand ati primit deja ceea ce cereti si vi se va da voua dupa credinta", Sfintia Sa ne-a povestit ca a imbracat straiele preotesti atinse de Icoanele Facatoare de Minuni, cu mare incredere in milostivirea Prea Sfintei Fecioare Maria. Dupa o saptamana, preotul brasovean era complet vindecat si sosea la Manastirea Schitul Hadambului, unde ingenunchea in fata Sfintelor Icoane, plangand cu lacrimi fierbinti de recunostinta. Asta-primavara, chiar in acest an, o credincioasa din Suceava a venit la Schitul din Dealul Mare pentru ca suferea de o grava leziune a coloanei vertebrale, ce o condamna la o operatie chirurgicala extrem de periculoasa si fara sorti prea mari de izbanda. Femeia a ramas doua zile la manastire, rugandu-se neincetat la toate cele patru Icoane, cu gandul la cei doi copii pe care ii avea de crescut. Intr-o duminica, dupa Sfanta Liturghie, disperata mama a ramas in genunchi in fata uneia dintre icoane, chiar si dupa ce biserica se golise de lume. Privind in ochii Prea Sfintei Fecioare Maria, i s-a parut ca icoana clipeste, dupa care a simtit o atingere usoara pe spate, ca un curent de aer. S-a intors sa vada daca mai era cineva langa ea, dar a descoperit ca ramasese absolut singura in biserica. O data ajunsa acasa, femeia s-a internat la Spitalul Municipal din Suceava. Examenele medicale premergatoare operatiei i-au facut pe medicii chirurgi sa descopere uluiti ca leziunile coloanei vertebrale disparusera in chip de-a dreptul miraculos. Femeia ne-a povestit ca doctorii care au venit in rezerva spitalului sa-i comunice vestea incredibilei vindecari nu intelegeau de ce pacienta lor plange in hohote, inchinandu-se, in loc sa rada! De atunci, credincioasa din Suceava, ca si preotul de la Brasov, vin aproape in fiecare luna la Manastirea Schitul Hadambului pentru a da slava Numelui lui Dumnezeu si pentru a multumi Prea Sfintei Fecioare Maria, care ii priveste cu blandete, iubire si milostivire, din rama Icoanelor Facatoare de Minuni. Aidoma lor, mii de credinciosi viziteaza in fiecare zi acest veritabil "Athos romanesc" din inima batranei Moldove, cu speranta salvarii sufletelor sau cu nadejdea unor vindecari pe care nu le mai pot astepta de la doctori. Toti crestinii sunt impresionati de urmele vizibile pe care le-au lasat lacrimile de mir pe uleiul pictat al icoanelor. Dar mai mult decat orice, pelerinii inspira cu nesat aerul binecuvantat din biserica, parfumat cu miresme uluitor de frumoase, ce adie de pe lumea cealalta, caci numai la Schitul Hadambului Fecioara Maria plange pentru toti credinciosii romani, nemangaiati de soarta! "
Părintele vindecător de la Sîmbăta
Dar cele mai multe şi mai inexplicabile tămăduiri se petrec în Săptămîna Luminată, cînd creştinii ortodocşi sărbătoresc Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului. În România există peste 200 de izvoare tămăduitoare. Una dintre ele se află la Sîmbăta de Sus. Fîntîna „Izvorul Tămăduirii“, atestată documentar din secolul XVI, a adunat în jurul ei, de-a lungul timpului, multe întîmplări miraculoase şi legende. Credincioşii fac adevărate pelerinaje la această fîntînă, a cărei apă vindecă şi cele mai incurabile boli. Unul dintre călugării care au slujit la Mănăstirea Sîmbăta se spune că a făcut minuni vindecînd suferinzi. Părintele Arsenie Boca (1910 - 1989 ) socotea că boala apare în suflet şi din suflet ricoşează în trup. Mulţi oameni s-au întors spre credinţă, după ce au fost vindecaţi de harul părintelui Arsenie. Au fost cazuri în care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, în biserică.

Tămăduiri în Piatra Craiului
Schitul din Munţii Piatra Craiului este renumit pentru puterea lui tămăduitoare. Tînărul monah Ioanichie, luminat de părintele Cleopa, a refăcut bisericuţa săpată în stîncă. Pe drumul către mănăstirea Colţul Chiliilor, într-o poiană, se află şi un izvor cu apă vindecătoare, ce-a tămăduit o mulţime de oameni bolnavi. Credinţa veche de secole a zărneştenilor este că „veneticul care soarbe cu poftă din apa cristalină a izvorului nu va uita niciodată Colţul Chiliilor, iar de are vreo boală, se va tămădui“. Biserica din peşteră e ocrotită de Sfîntul Pantelimon, patronul munţilor şi al animalelor. Se mai spune că însuşi faptul că, rezistînd la slujbă în frigul din biserică, oamenii îşi vindecă sufletele şi bolile trupeşti.

Moaşte făcătoare de minuni
Un miracol de netăgăduit al creştinilor de pretutindeni este şi păstrarea trupului întreg după moarte, fără să putrezească. Prin viaţa lor plină de pilde, cei ce au urmat în dreapta credinţă pe Mîntuitorul Hristos şi nu s-au abătut de la poruncile Lui se învrednicesc de darul îndumnezeirii. Aceştia sînt sfinţii, ale căror trupuri se păstrează intacte peste timp. Moaştele sînt înzestrate şi cu darul tămăduirii, cine le atinge se însănătoşeşte. Totul depăşeşte logica şi limitele înţelegerii noastre. Dar puterea acestor oase este reală. Aşa se întîmplă în cazul moaştelor Sfintei Paraschiva de la Iaşi, Sfîntul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfîntul Dimitrie cel Nou din Bucureşti, Sfîntul Mina din Bucureşti, Sfînta Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfîntul Grigore de la Costeşti, Sfîntul Daniil Sihastru de la Voroneţ, Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica. Dincolo de mormînt aceşti sfinţi îşi dovedesc harul de a vindeca, în numele credinţei.

Fără explicaţie ştiinţifică
* Icoanele sau statuile plîngătoare constituie una din enigmele pe care nici ştiinţa modernă nu le poate explica. Fenomenul se petrece în cele mai diverse locuri din lume, în lăcaşuri de cult sau în casele oamenilor simpli, la icoane vechi sau recente, iar lacrimile sînt de apă, sînge sau mir. Lichidul izvorît din ochii sfinţilor se spune că este tămăduitor. S-au înregistrat cazuri de vindecare a orbirii, astmului şi chiar a unor boli grave. La insistenţa reprezentanţilor bisericii, vindecările au fost certificate de medici. S-au semnalau şi zeci de cazuri de reînnoire a icoanelor în care chipul lor întunecat s-a înseninat, schimbîndu-şi expresia. Se spune că icoanele nu plîng fără rost. Ele vestesc o nenorocire sau un eveniment crucial la nivel naţional sau chiar mondial. Începutul conflictului din Cecenia a fost semnalat prin lacrimile a două icoane din cătunul Zelenciuk: „Grabnic Folositoarea“ şi „Maica Domnului de Iveria“. În Ucraina, există o icoană a Mîntuitorului care plînge continuu din 1998 cu lacrimi de sînge, încît, pe pieptul lui s-a format o adevărată crustă sîngerie. Analizele au relevat faptul că este vorba de aceeaşi grupă sanguină cu cea impregnată în Giulgiul de la Torino. Icoana Maicii Domnului de Iveria din Montreal este continuu izvorîtoare de mir, din 1982.

Monumentul marilor eroi ai neamului românesc: „Calvarul Aiudului”
Aiudul, pe lânga alte multe sfinte locuri ale acestei tari si-a scris cu litere de sânge si lacrimi memoria lui în istoria neamului românesc.
În anul 1947, conducerea politica a tarii a luat decizia de a transforma închisoarea din Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat elitei atât duhovnicesti cât si intelectuale a tarii. Acest masacru îsi duce misiunea pâna în anul 1964, când, la presiunea occidentului sunt eliberati toti “detinutii politici” ramasi în viata.
Este covârsitor de important pentru o tara ca cei care s-au nascut în ea sa-si cunoasca istoria. De aceea, istoria care s-a scris la Aiud va ramâne vie si neschimbata indiferent de planurile pe care le au strainii cu noi.
Rana lasata de comunisti în sufletul neamului românesc e greu vindecabila, dar Sfintii din închisorile comuniste, pe care Dumnezeu I-a ales sa duca greutatea pacatelor noastre pe Golgota acestei tari, ne lasa mostenire nadejdea mântuirii prin rugaciunile lor. Putinii supravietuitori ai închisorilor au luat decizia în 1992 de a ridica în acest loc (denumit în ‘47-’64 “Râpa robilor”) un monument, ca simbol al biruintei lui Hristos, prin alesii sai, fata de înainte mergatorii lui Antihrist.
Constructia s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 IPS Bartolomeu (trecut si el prin temnita Aiudului) a sfintit Sfânta Masa din interiorul monumentului.
În anul 2001, revine în Aiud la “Râpa robilor”, pentru prima data de la eliberarea din 1964, parintele Iustin Pârvu, staretul manastirii Petru Voda si marele duhovnic al românilor. Cu aceasta ocazie parintele a lasat o marturie în sufletele celor care îl însoteau, pe cât de cutremuratoare pe atât de sfânta: “Mi-e si frica sa calc cu picioarele pe acest pamânt, pentru ca este plin de Sfinte Moaste.”
In septembrie 2004 IPS Andrei, episcopul Alba Iuliei, da binecuvântarea parintelui Iustin de a înfiinta un schit cu hramul “Înaltarea sfintei cruci”, în care sa fie pomeniti toti martirii neamului românesc.

Pr. Cleopa Ilie
Mult har era în predicile părintelui. Pe când cinstea pe Maica Domnului, la o întâlnire duhovniceasca în Bucuresti, icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a inceput să se clatine, timp de câteva minute, si să cante ca o harpa. Cei prezenti plângeau si se inchinau.
Arapi cu furci de foc
Părintele Cleopa refuza să povesteasca credinciosilor despre întâlnirile sale cu Necuratul de pe vremea când a stat în pustiu. Spunea ca nu trebuie stiute. I-a marturisit insa părintelui Ioanichie o întâmplare, pe care acesta a consemnat-o în cartea sa despre viata duhovnicului. "Odata, pe la miezul noptii, citeam rugăciunile. Deodata a inceput un zgomot puternic. Când am deschis usa, am vazut o roata cat brazii si niste arapi imprejurul ei, cu furci de foc. Si a zis unul: "Acesta-i staretul Sihastriei! Bagati-l în roata!". Si imediat m-am trezit pe roata. Roata se invartea si ei asteptau cu furcile să cad în ele. Strangând cu putere Acatistierul la piept, am strigat: "Dati-va la o parte ca am acte de la Maica Domnului!". Atunci n-am mai vazut nimic. M-am trezit în bordei."

Pr. Mina Dobzeu
La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo.

Preot fost deţinut politic-Părintele Zob
"Credinţă adevărată eu am văzut doar la Preotul Calciu Dumitreasa. Am dormit o noapte în aceeaşi cameră, într-o chilie la o mânăstire. Ne-am zis rugăciunile, apoi eu fiind obosit am adormit. Pe la trei dimineaţa am deschis ochii şi ce văd. Părintele Calciu era tot la rugăciune, învăluit într-o flacără mare. Lumina taborică îl cuprinsese şi am rămas uimit. Nu am povestit nimănui acest episod.
Vă spune personal dumneavostră ceva. Eram în închisoarea de la Aiud şi mă rugam noaptea alături de un ţăran "Moş Gheorghe", deţinut politic pentru că se opusese colectivizării. Avea o credinţă extraordinară, un echilibru deosebit şi se ruga la Dumnezeu simplu, din toată inima lui.
Deodată, l-am văzut ca într-o pară de foc, înălţat puţin deasupra pământului, în timp ce silabisea cu ochii închişi rugăciunea Tatăl Nostru. A fost ceva unic, extraordinar şi îţi mărturisesc această mistică experienţă pentru că te văd atfel, plin de iubire de neam. Numai o asemenea credinţă mai poate naşte astăzi un tineret naţionalist şi adevărat."
Minunea de la Manastirea Simonopetra (Muntele Athos)
Manastirea are hramul Nasterea Domnului si este situata pe latura de sud-vest a peninsulei Athos, avand cea mai ingenioasa arhitectura si o asezare unica in Sfantul Munte, pe varful unei pietre uriase, la o inaltime de 230 metri deasupra marii.
Manastirea a fost construita de Sfantul Simon la inceputul secolului al XIV-lea in urma unei minuni. Dupa traditie, o stea s-a lasat din cer in noaptea de Craciun aratandu-i cuviosului Simeon, locul unde trebuia sa fie zidita Manastirea. De aceea s-a numit noul Bethleem. Tot dupa traditie, un inger s-a coborat din cer cu o sfoara, si apucand sfantul de un capat si ingerul de celalalt capat au inconjurat stanca si au tras retezand varful stancii pentru a se putea construi manastirea. Acesta a zidit pe aceasta piatra un mic schit pustnicesc. De la el se numeste manastirea Simonopetra (sau Simonos Petra), adica "Piatra lui Simon".

Despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
«Eu, un nevrednic monah din Mănăstirea Valaam, voi prezenta trei cazuri miraculoase care s-au întâmplat în timpul vieții mele mănăstirești:
1. Un pictor renumit, academician, și anume ieromonahul Alipie, a pictat o icoană a Maicii Domnului, cu pruncul pe brațe, în mărime naturală. El a pictat această icoană, atunci când în biserică se citea Acatistul Maicii Domnului. Când i se spunea că începe acatistul, el începea să picteze. După ce termina de citit acatistul, nu mai picta. Acest chip al Maicii Domnului a fost așezat în Biserica Adormirii Maicii Domnului, pe coloana din dreapta, după care, nu știu de ce, icoana a fost dusă în biserica mică, închinată Sfântului Nicolae, unde nu se săvârșeau slujbe. Icoana a fost așezată acolo pe peretele de răsărit lângă alte icoane mai vechi, lângă un iconostas desfăcut, lângă sfeșnice și alte obiecte bisericești vechi. Frații au uitat de această icoană sfântă.
Dar iată că o bătrânică evlavioasă din Petrograd o visează într-o noapte pe Maica Domnului, care i-a spus: „Mergi la Valaam și spune-i egumenului Pafnutie să poruncească a aduce chipul meu în catedrala mănăstirii. Egumenul nu te va crede la început, dar tu să insiști și, până la urmă, va crede. Atunci el va lua alți doi monahi și va merge cu tine. Atunci când mi se va aduce chipul, un schimonah îmbrăcat în alb se va apropia și va săruta icoana”. Și toate s-au petrecut întocmai după cum visase bătrâna.
În cartea proorocului Ioil se spune: „Voi vărsa din Duhul Meu peste toată făptura și fiii și ficele voastre vor prooroci; bătrânii voștri vor visa vise, iar tinerii vor avea vedenii” (Ioil 2, 28). [...]
2. În mănăstirea Valaam, un anume schimonah Meletie avea chipul Maicii Domnului Kozelșceanskaia, pe care îl ținea într-un colț de cameră, pe un raft. Odată, pe când Meletie era plecat, un frate care era în mănăstire la ascultare a intrat în chilie ca să fure bani. Acesta știa că părintele Meletie locuiște în oraș și se gândea că trebuie să aibă bani. Dar cum a intrat în chilie, de la această icoană s-a arătat un foc, care s-a îndreptat spre el. Fratele s-a speriat foarte tare și după aceea a povestit tuturor despre minunea icoanei Maicii Domnului;
3. A mai fost o întâmplare legată de icoana Maicii Domnului. Eu aveam o icoană pictată tot de Alipie. M-am rugat douăzeci de ani în fața acestei icoane a Maicii Domnului, după care am trimis-o în Estonia, la mănăstirea Piuhtițk, unei monahii mâhnite. Ea mi-a scris ulterior că atunci când a primit icoana în chilie, aceasta a avut un miros bineplăcut timp de trei zile și monahiile care veneau la ea au simțit acest miros plăcut.
Un mare pustnic, Cuviosul Maxim Kapsokalivitul, avea credință deosebită în Maica Domnului. Într-o zi, venind la biserică, pe când îi săruta icoana cu mare dragoste, la un moment dat a simțit în inimă o căldură deosebită, care venea dinspre icoană și în sufletul lui a intrat o mare umilință.
O astfel de căldură nu este de la sânge, ci de la duh și atunci lacrimile curg șiroi, ca și cum întregul trup ar plânge. Într-un astfel de moment toți oamenii îți devin dragi. Omul este în stare să cadă atunci în genuchi în fața tuturor, fără a avea gânduri ascunse, ci fiind concentrat asupra lui însuși.
Câteodată se întâmplă ca o slăbiciune să-ți cuprindă tot corpul, încât să nu te mai poți ține pe picioare. Atunci trebuie să te așezi sau să te întinzi, până când îți revii. Aceasta nu este de la farmece, ci de la copleșirea harului lui Dumnezeu. Despre ea mi-a povestit un om care a experiat o astfel de stare. Omul neduhovnicesc nu poate înțelege acestea, lui i se par ca o glumă. Unii râdeau și de apostoli atunci când asupra lor s-arevărsat din abundență Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, spunând: „sunt plini de must” (Fapte 2, 13).
O, minunată Născătoare de Dumnezeu, îți mulțumesc că mi-ai ajutat cu binefacerile tale mie, păcătosului, să descriu câteva dintre minunile icoanelor tale. Amin» (Cuviosul Ioan de la Valaam).
Miracolul de la miezul noptii
A trecut un veac jumatate de la miracolul petrecut la manastirea bacauana Rachitoasa, in noaptea de 20 martie 1856... Taranii de pe valea Zeletinului vorbesc si acum despre nemaivazuta intamplare. Despre clipa aceea magica, in care o lumanare s-a aprins singura, in mijlocul bisericii, sub privirile uluite ale calugarilor si poporului
Trecuse de miezul noptii, a treia duminica a Postului Mare, numita si "a Crucii". Istoviti de privegheri si infranare, incremeniti de ceasuri de rugaciune in strane, cei peste o suta de monahi de la Rachitoasa asculta, cu inima setoasa de sfintenie, cuvintele molatece ale slujbei de la miezul noptii. Chipuri ingalbenite, barboase, ravasite de nesomn... Mai in spate, in penumbra pridvorului, sunt ingramaditi tarani cenusii, cu obrajii lipiti de pardoseala cea rece, multumind lacrimat Domnului, ca au bucuria sa asiste la asemenea clipe inaltatoare... Se intampla spre ziua. Intreaga oaste de monahi ingenuncheaza ca in transa. Acum canta intr-un glas "Luminanda", dinaintea laudelor, una din cele unsprezece Evanghelii ale Invierii, in care se implora lumina harului dumnezeiesc. Cuviosii privesc incordati spre colosala catapeteasma, lunga pana-n intunecatele bolti, ce sta parca sa se prabuseasca asupra-le. Ruga atinge intensitati nelumesti. Deodata, sub una din cele doua icoane dinaintea altarului - a "Sfantului Ioan Botezatorul, cand l-au dus maica-sa in pustii" -, se aprinde o lumina! O lumanare alba, groasa cat un brat de copil, se aprinde, pur si simplu, de la sine, asemeni luminii de la Ierusalim, in noaptea Invierii. Toti vad flacara. Imprejurul ei, pe cativa metri, nu se afla nimeni. Nici o mana omeneasca nu a atins-o. Norodul murmura inspaimat. Apoi, aceeasi lumanare avea sa se mai aprinda, singura, de inca doua ori. In alte doua nopti, in aceeasi clipa a mezonopticii: 26 si 28 martie... Inca din acea vreme, multi au spus ca flacara a fost aprinsa de "cuvintele" monahilor. De arzatoarele cuvinte ale rugaciunii. De puterea implorarii calugaresti.
Astazi, la un veac si jumatate dupa inexplicabilul eveniment, monahul Eftimie iese mandru prin usile imparatesti ale aceluiasi altar, tinand in maini un tub de aur. Mi-l arata. Il desface la un capat si scoate dinauntru festila binecuvantata - ceara grosolana, maronie, facuta in stravechea lumanarie a asezamantului calugaresc. Parintele Eftimie Bolin e astazi conducatorul manastirii. Tanar, 32 de ani, ravnitor. Inalt si masiv ca o stanca, dar cu chip de copil deasupra barbii rotunde, roscovane. Fiu de tarani moldoveni, hatru, gospodaros, cu masterat in teologie. Pe batrana ferecatura cilindrica e incrustata povestea lumanarii de la Rachitoasa. Nu poti citi decat daca o invarti incet, daca stii slavoneste. Monahul Eftimie stie. Si da cuvant, cu glas mare: "Minune! Ce s-au petrecut in Rachitoasa cu aprinderea de trei ori a unei lumanari la icoana Sfantului Ioan Botezatorul in luna lui martie 1856. Douazeci, miercuri noapte spre joi. A doua oara douazeci si sase, marti noapte spre miercuri. A treia oara douazeci si opt, joia spre vineri. S-au dovedit adevarul! ("Tainica fraza aceasta", zice calugarul.) Apoi nu s-au mai aprins."

Chudo - Minunea
Chudo - Minunea - este un film rusesc bazat pe fapte reale. Filmul infatiseaza una dintre minunile Sfantului Nicolae, care a creat multa tulburare in randul comunistilor, incordati foarte tare in a o ascunde si a o trece in uitare, petrecuta in ziua de 31 decembrie 1955, in localitatea ruseasca Kuibisev (actuala denumire a localitatii este Samara), pe strada Cikalov, nr. 84-31. Minunea consta in faptul ca o fata a ramas intepenita vreme de patru luni, fara nici cea mai mica miscare fizica, pentru batjocorirea unei icoane a Sfantului Nicolae.
Scenaristul Iuri Arabov este cel care a scris povestea filmului, dupa datele istorice si marturiile unor martori oculari, iar regizorul Aleksandr Proskin este cel care a turnat filmul, in anul 2009. Conlucrarea dintre cei doi a dus la aparitia unui film de un realism aparte.
Sfanta Scriptura, spune tuturor, pana astazi: "Nu va amagiti: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; caci ce va semana omul, aceea va si secera" (Galateni 6, 7). Scenaristul Iuri Arabov, puncteaza ideea centrala a filmului, zicand: "Chiar de-ar veni Mantuitorul la noi, noi tot n-o sa credem: despre asta vorbeste filmul.
Accentul cade insa mai mult pe modul in care comunitatea a receptat aceasta minune, intr-o vreme ostila oricarei manifestari a credintei, decat pe minunea in sine. Apropierea de fata intepenita se arata a fi un adevarat examen de constiinta pentru fiecare. Viata de dupa revenirea la normal a fetei necredincioase intepenite, cat si a familiei acesteia, nu sunt insa suficient de bine luminate, acestea constituind in film doar elemente secundare.
O noua minune, petrecuta in jurul celei a Sfantului Nicolae, este si urmatoarea: in cadrul filmarilor peliculei, in anul 2008, regizoul Proskin a primit Taina Sfantului Botez, intrand astfel in Biserica Ortodoxa Rusa.
Chudo - Minunea
In localitatea ruseasca Kuibisev, numita astazi "Samara", pe strada Cikalov, nr. 84, 31, in noaptea de Anul Nou a anului 1955, o minune inspaimantatoare avea sa zguduiasca lumea inabusita de raceala si rationalitatea seaca a comunistilor. Minunea petrecuta in casa Zoiei a aprins inima a multime de oameni, fie ei crestini, ori nu.
Zoia Karnauhova era o simpla muncitoare, in fabrica de tevi din localitate. In noaptea de Anul Nou, tanara Zoia a fost invitata la petrecerea organizata in casa crestinei evlavioase Klavdia Petrovna Bolonkina, cu al carei fiu fata era prietena.
Chudo - Minunea Sfantului Nicolae
Desi Klavdia nu era de acord cu aceasta petrecere, ea a plecat de acasa, lasandu-i in pace pe cei tineri. Mama baiatului nu era de acord cu aceasta petrecere, deoarece atunci era Postul Craciunului. Anul Nou civil cadea in mijlocul Postului Craciunului, deoarece Nasterea Domnului se praznuiape 25 decembrie, dupa calendarul vechi, adica 7 ianuarie, dupa calendarul nou.
Petrecerea a inceput, insa Nicolae, baiatul gazdei, a intarziat destul de mult. Ceilalti musafiri au chemat-o pe Zoia la dans, pana ce va ajunge si Nicolae. Fata a venit intre ei, insa si-a zis in mintea ei ca, daca nu il are pe Nicolae al ei, il va lua pe Nicolae din icoana. Astfel, nebuna a luat icoana de la locul ei de cinste si a inceput a dansa cu ea.
Prietenii fetei, desi nu erau nici eu foarte credinciosi, au indemnat-o sa o lase la locul ei, caci nu se glumeste cu cele sfinte. Zoia, plina de nebunie si indrazneala, a zis: "Daca exista Dumnezeu, sa ma pedepseasca!" In numai cateva clipe, un zgomot nefiresc a zguduit incaperea, iar o lumina orbitoare a tulburat privirea celor prezenti. Rezultatul? Fata a ramas incremenita, precum o piatra cioplita, cu icoana Sfantului Nicolae in brate.
Oricat s-au fortat tinerii, nici unul nu a putut sa o urneasca din loc pe fata, ba inca nici icoana nu au putut sa i-o ia din brate. Desi era incremenita, fata nedand nici un semn de viata, inima acesteia se auzea, batand incet. Impietrirea fizica a Zoiei a durat vreme de patru luni, in care comunistii, aflati la putere, s-au straduit a tainui minunea pe cat le-a stat in putere.
Medicii, chemati de urgenta, au ramas fara raspuns, nici unul dintre ei nemaivazand si nemaiauzind despre asa ceva. Sora asistentei de pe salvarea care venise la casa fetei, in acea noapte, a marturisit, zicand: "Sora mea a ajuns acasa foarte tulburata. Desi militia o pusese sa dea o declaratie prin care se angaja sa pastreze tacerea asupra celor intamplate, ea mi-a povestit cum incercase sa-i faca Zoiei injectii, insa a fost imposibil. Era ca si cum trupul Zoiei ar fi fost de piatra - acele seringii nu intrau in piele, ci se rupeau. Oamenii ziceau ca o pedepsise Dumnezeu. Tot orasul vorbea despre acest eveniment."
Vestea despre minunea din Kuibisev s-a raspandit cu viteza luminii. Autoritatile locale comuniste au recunoscut faptul ca nu pot explica "stiintific" evenimentul si starea in care se afla Zoia, motiv pentru care au si incercat sa musamalizeze pe cat s-a putut cazul. In incercarea lor de a face orice, spre a indeparta atentia si accesul oamenilor din acel loc, conducerea orasului a desfiintat pana si statia de autobuz din fata casei.
Profesorii atei, veniti din Moscova, au dat o sentinta pe care abia daca o puteau crede ei insisi: fata sufera de o forma necunoscuta de tetanos. Insa nu exista boala care sa faca trupul rigid precum o piatra, si nici alta cauza nu poate da putere unui trup sa nu poata fi urnit din loc, ba inca sa mai stea si patru luni in picioare.
Rezultatul era firesc: oamenii au inceput sa tina posturile si sa nu mai frecventeze manifestarile organizate de autoritatile comuniste in perioada Pastilor. In cele din urma, innebuniti de inexplicabilul situatiei, comunistii au ingaduit preotilor sa vina la fata locului.
Astfel, a ajuns in casa cu pricina ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk. Parintele a facut sfestanie casei, iar icoanei i-a citit o rugaciune de sfintire. Rezultatele s-au lasat insa asteptate fara nici un folos. Obligat de comunisti sa minta, in legatura cu minunea, parintele nu a facut-o. Pentru aceasta, comunistii il vor exila intr-un lagar.
Sambata, in ajunul Bunei Vestiri, in cea de-a treia saptamana a Postului Pastilor, „un batran” cu barba alba s-a apropiat de militienii care pazeau casa si i-a rugat sa-l lasa sa intre la fata. Nedandu-i voie, batranul a venit si a doua zi. In ziua de Buna Vestire, cand militienii plecasera pentru cateva momente din fata casei, batranul a intrat la Zoia. Intorsi in fata casei, militienii au auzit din interior cuvintele batranului, zicand catre fata: "Asadar, ai obosit de atata stat in picioare?" Intrand speriati in casa, nestiind cine i-a pacalit, intrand la fata fara voia lor, ei nu au gasit pe nimeni.
In ziua de 23 aprilie (6 mai, dupa calendarul nou), cand se praznuiau Pastilor, Zoia a revenit la viata. Dupa aproape patru luni (128 de zile), vreme in care fata nu a mancat, nu a baut si nu a sezut, ea a inceput a se misca si a vorbi. Curgandu-i lacrimi neincetate, Zoia striga in gura mare: "Lumea moare din pricina pacatelor! Rugati-va, aveti credinta!" Intrebata fiind despre cine a hranit-o atata vreme, fata a raspuns: "Porumbeii! Porumbeii m-au hranit!" Apoi, ea a spus tuturor ca batranul care a chemat-o la viata a fost Sfantul Nicolae, din icoana.
Datorita vremurilor grele, de opreliste comunista, istoria nu s-a pastrat cu certitudine. Astfel, unii spun ca fata a adormit in Domnul la numai cateva zile dupa revenirea la viata; altii, cred ca fata a fost internata de comunisti intr-o casa de nebuni, unde a murit nestiuta de nimeni; iar altii sustin intrarea ei in manastire si ingroparea in taina, undeva in Lavra Sfanta Treime, a Sfantului Serghie.

PARINTELE SOFIAN DESPRE MAICA DOMNULUI si ajutorul ei minunat in inchisoare: “Cand ai un necaz mare sa te rogi Maicii Domnului!”
""Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva care a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar. A imbatranit in inchisoare. Intr-o ancheta extraordinar de grea, si-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa ca afara cand era bunica ii spunea:
Cand ai un necaz mare sa te rogi Maicii Domnului!
Si-a adus aminte acest lucru. Si spunea el: catre Mantuitorul nu aveam curajul sa ma rog, pentru ca avusese greselile lui. Catre Maica Domnului care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat. Scurt, o rugaciune la disperare:
Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici. Ajuta-ma!
Se ruga in celula si, peste cateva clipe, vede intrand prin usa inalta a celulei, o faptura in alb cu un Prunc in brate.
M-ai chemat. Am sa te ajut. Fii in pace.
Si a plecat mai departe. Pana l-a chemat la ancheta, dupa aceea, si l-a chemat in alt loc, la Polul Nord undeva, la Vorkuta, si toata viata lui, dupa aceea, ca a trait multi ani in inchisoare, a fost o viata foarte linistita, in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele, din cand in cand. Maica Domnului a ajutat in momentul urmator rugaciunii sale. Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o, el mi-a spus-o; si in inchisoare nu se minte. In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce-a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.
Asa face Maica Domnului, grabnic ajutatoare! ""
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one