Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Rai si iad

Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat
"ANASTASIA" PENTRU TOTI Parintele Mitrofan Tiparit cu binecuvantarea I.P.S. NICOLAE CORNEANU,Mitropolitul Banatului

SCURTA LAMURIRE PENTRU CITITORI
Textele care urmeaza sunt estrase din lucrarea Parintelui Mitrofan (calugar rus din secolul trecut), Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte (talmacita in romaneste de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Parintele Dumitru Staniloae scria despre ea: "Cartea aceasta este socotita de mare folos credinciosilor si Bisericii intregi, pentru intretinerea legaturii dintre cei in viata si cei plecati dintre ei [...]. Intr-o epoca in care gandul la moarte, sub influienta mentalitatii occidentale, este constant reprimat in favoarea unei atentii acordate exclusiv vietii pamantesti, cartea de fata reprezinta o indrumare nepretuita pentru sustinerea in inimile crestinilor ortodocsi a perspectivei pe care ne-a daruit-o Revelatia." (din prefata volumului 1 al editiei integrale, aparut in 1993 la Editura "Anastasia").
Fie ca Dumnezeu sa ne pomeneasca intru imparatia Lui, cu toti cei pe care-i purtam in ganduri si in inimi, vii sau mutati de la noi.

CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE
TAINA MORTII.
MOARTEA DREPTULUI SI MOARTEA PACATOSULUI

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:
1. Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
2. daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
3. cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
4. cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.
Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.
Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau." (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
"Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.
A TREIA ZI SI VAMILE SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA
Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste "duhurile rautatii raspandite in aer" si pe capetenia lor "domnul puterii vazduhului". Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.

CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN LUMEA DE DINCOLO RUGACIUNEA
Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:
1. rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
2. rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.

Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.

MIJLOCIREA BISERICII
Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara - dupa citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati - atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.
In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.
In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:
1. sambetele ecumenice generale;
2. zile de pomenire particulare sau locale.

Sunt cinci sambete ecumenice:
1. sambata inaintea Sexagesimei;
2. sambata Sfintei Treimi;
3. cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si dupa pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).

MILOSTENIA
Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: "Pentru Mine ati facut", zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.". Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice: "Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: "Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.".
Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
Astfel, cuvintele: "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale.", "Ceea ce omul va fi semanat, va secera.", si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.".
Matei 5:1-12 Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Experienţele creştine adevărate ale raiului
Cuviosul Seraphim Rose din “Sufletul după moarte”Editura Tehnopress -2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururi aceeaşi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.
Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să insemne aceea.
Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).
Avva Serapion a descris astfel moartea Sf. Marcu de Tracia: „Uitându-mă în sus, am văzut sufletul sfântului, care fusese slobozit din legăturile trupului. Mâini de îngeri îl acopereau cu un veşmânt alb strălucitor, şi îl ridicau la cer. Am văzut calea care trecea prin văzduh către cer, şi cerurile deschise. Apoi am văzut hoardele de draci stând pe cale şi am auzit un glas de înger spunând dracilor: ‘Fii ai întunericului! Fugiţi şi ascundeţi-vă de la faţa luminii dreptăţii!’ Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut în văzduh vreme de vreun ceas. Apoi s-a auzit glas din cer, grăind către îngeri: Luaţi-l şi-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut pe draci de ocară. Când sufletul sfântului trecuse fără nici o vătămare printre hoardele dracilor şi se apropiase deja de cerul deschis, am văzut ca şi cum ar fi fost o mână întinsă din cer, care primea sufletul cel curat. Apoi această vedenie s-a ascuns de la ochii mei, şi n-am mai văzut nimic” (Vieţile sfinţilor , 5 aprilie).
Din aceste relatări, putem desluşi deja trei însuşiri ale adevăratei experienţe creştine a raiului: este un urcuş; sufletul este purtat de îngeri; este întâmpinat şi primit în rândul locuitorilor raiului.
Experienţele raiului sunt de multe feluri. Uneori un suflet este dus la cer înainte de moarte ca să i se arate minunile lui sau locul care este gătit acolo pentru suflet. Astfel, Sf. Mavra, după ce s-a împotrivit celor două vedenii mincinoase ale duhurilor celor căzute din vremea muceniciei ei (pe care le-am înfăţişat mai sus, ca pildă a ispitelor ce se pot ivi la ceasul morţii), a povestit experienţa care a urmat, cea dăruită de Dumnezeu:
„Am văzut şi un al treilea bărbat, foarte frumos la chip; faţa lui strălucea ca soarele. M-a luat de mână, m-a dus sus la cer şi mi-a arătat un tron acoperit cu veşminte albe, şi o cunună, care era cea mai minunată la înfăţişare. Uimită de asemenea frumuseţe, l-am întrebat pe bărbatul care mă dusese sus la cer: ‘Al cui este acesta, Doamne al meu?’ El mi-a răspuns: ‘Aceasta este răsplata pentru nevoinţa ta …. Dar acum întoarce-te în trupul tău. La ceasul şase din zorii zilei, vor veni îngerii lui Dumnezeu să-ţi ia sufletul ca să ţi-l ducă sus la cer.”
Există şi experienţa privirii raiului din afară, ca atunci când întâiul mucenic Sf. Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56). Totuşi, vom cerceta aici numai experienţa obişnuită care se aseamănă cel mai mult cu experienţele de astăzi de „după moarte”: urcuşul la cer, fie la moarte, fie într-o experienţă îngăduită în chip dumnezeiesc, fie că are loc „în” ori „în afara” trupului.
Sf. Salvie de Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, după ce fusese mort cea mai mare parte a zilei, s-a întors la viaţă şi i-a povestit următoarele prietenului său, Sf. Grigorie de Tours:
„Acum patru zile, când mi s-a zguduit chilia şi m-ai văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până la cel mai înalt suiş al cerului, până când mi s-a părut că am sub picioare nu numai acest pământ scârbavnic, ci şi soarele şi luna, norii şi stelele. Apoi am fost călăuzit printr-o poartă care strălucea mai puternic decât lumina soarelui şi am intrat într-o clădire unde podeaua întreagă strălucea ca aurul şi argintul. Este cu neputinţă de descris lumina aceea. Locul era plin de mulţime mare de oameni, care nu erau nici bărbaţi nici femei, care se întindeau până departe în toate părţile, că nu se putea vedea capătul. Îngerii mi-au croit cale prin mulţimea de oameni din faţa mea şi am venit la locul spre care se îndreptase privirea noastră, pe când ne aflam departe. Deasupra acestui loc atârna un nor mai strălucitor decât orice lumină şi nu se putea vedea nici soarele, nici luna şi nici stelele. Norul strălucea cu adevărat mai puternic decât toate celelalte, cu strălucire neîmprumutată. Din nor a ieşit un glas, ca glasul multor ape. Păcătos cum sunt, am fost întâmpinat cu mare cinste de fiinţe oarecare, unele îmbrăcate în veşminte preoţeşti iar altele în haine obişnuite. Călăuzele mele mi-au spus că aceştia erau mucenicii şi alţi bărbaţi sfinţi pe care noi îi cinstim aici pe pământ şi cărora ne rugăm cu mare evlavie.
Pe când stăteam aici, a suflat spre mine o adiere de o asemenea dulceaţă că, fiind hrănit cu ea nu am mai simţit nevoia să mănânc ori să beau până acum. Apoi am auzit un glas care a spus: ‘Lăsaţi-l pe bărbatul acesta să se întoarcă în lume căci bisericile noastre au nevoie de el. Am auzit glasul dar nu am putut să văd cine vorbea. Apoi m-am aruncat cu faţa la pământ şi am plâns. ‘Vai, vai, o, Doamne!’ Am zis. ‘De ce mi-ai arătat aceste lucruri numai ca să mi le iei iarăşi înapoi? …’ Glasul care îmi vorbise, a spus: ‘Mergi în pace. Voi veghea asupra ta până când te voi aduce din nou în locul acesta.’ Apoi călăuzitorii mei m-au lăsat, iar eu m-am întors prin poarta prin care intrasem, plângând că am plecat.”
Se mai adaugă şi alte însuşiri însemnate la această experienţă: strălucirea luminii cerului; prezenţa nevăzută a Domnului, al Cărui glas se aude; închinarea sfântului şi frica înaintea Domnului; şi o simţire limpede a harului dumnezeiesc, într-o miresmă de nepovestit. Mai mult, se spune că mulţimile de „oameni” întâlniţi în cer sunt (pe lângă îngerii care călăuzesc sufletele) sufletele mucenicilor şi ale sfinţilor bărbaţi.
Călugărul din Wenlock, după ce a fost ridicat în sus de îngeri şi a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe minunată, în care se bucura de fericire mare mulţime de bărbaţi foarte frumoşi, şi aceia l-au chemat să vină şi să ia parte la fericirea lor, dacă îi era îngăduit. Şi a venit la el o mireasmă de o dulceaţă minunată din respiraţia sufletelor fericiţilor, bucurându-se împreună. Sfinţii îngeri i-au spus că acesta era vestit ca rai al lui Dumnezeu.” Mai departe, „a văzut pereţi care străluceau cu lumină strălucitoare, de o întindere uimitoare şi o înălţime foarte mare. Şi sfinţii îngeri au zis: ‘Aceasta este cetatea sfântă şi vestită, Ierusalimul din cer, unde sufletele cele sfinte trăiesc întru bucurie veşnică.’ El a zis că sufletele acelea şi zidurile acelei cetăţi slăvite … erau de o strălucire atât de orbitoare că ochii lui erau foarte neputincioşi ca să privească la ele” (Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 28-29).
Poate că cea mai întreagă şi uimitoare experienţă a raiului, care se află în literatura creştină, este aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al IX-lea). Această experienţă a fost scrisă cu cuvintele Sfântului de către prietenul său Nichifor; dăm aici numai câteva fragmente:
Odinioară, pe o iarnă cumplită, când Sf. Andrei zăcea pe strada unei cetăţi mari, fiind îngheţat şi aproape mort, a simţit pe neaşteptate o căldură în lăuntrul său şi a văzut un tânăr minunat cu faţa strălucitoare ca soarele, care l-a călăuzit la rai şi la cel de-al treilea cer. „Prin voia lui Dumnezeu am rămas vreme de două săptămâni într-o vedenie dulce …. M-am văzut într-un rai prea frumos şi minunat …. Eram uimit în minte şi în inimă de frumuseţea de negrăit a raiului lui Dumnezeu, şi m-am îndulcit cu dulce desfătare umblând prin el. Se aflau acolo mulţimi mari de grădini, pline de copaci înalţi, care îşi legănau vârfurile, care mi-au veselit privirile, iar din ramurile lor venea o puternică mireasmă …. Aceşti copaci nu se pot asemăna în frumuseţea lor, cu nici un copac de pe pământ …. În această grădină erau păsări fără de număr, cu aripi de aur, albe ca zăpada şi de felurite culori. Stăteau pe crengile copacilor din rai şi cântau atât de minunat, încât dulceaţa cântului lor m-a făcut să mă simt cu totul altul …. După aceasta m-a cuprins un fel de frică şi mi s-a părut că mă aflam în înaltul cerului. Înaintea mea mergea un tânăr cu faţa strălucitoare ca soarele, îmbrăcat în purpură ….
Când mergeam pe urmele lui, am văzut o Cruce mare şi minunată, ca un curcubeu, şi în jurul ei stăteau cântăreţi care ardeau ca flăcările şi cântau laude dulci, slăvind pe Domnul Care fusese odinioară răstignit pe Cruce. Tânărul care mergea înaintea mea, venind spre Cruce, a sărutat-o şi mi-a făcut semn ca să o sărut şi eu …. Sărutând-o, m-am umplut de o dulceaţă duhovnicească de nepovestit şi am simţit o mireasmă mai puternică decât aceea a raiului. Lăsând Crucea în urmă, m-am uitat în jos şi am văzut dedesubtul meu, ca şi cum ar fi fost adâncul mării …. Întorcându-se spre mine, călăuzitorul meu a spus: ‘Nu te teme, că trebuie să urcăm şi mai sus.’
Şi mi-a dat mâna. Când l-am prins de mână, ne-am şi aflat deasupra celui de al doilea cer. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, odihna lor şi bucuria desfătării lor, care nu se poate povesti prin cuvinte omeneşti …. Şi iată, după aceasta, am urcat deasupra celui de al treilea cer, unde am văzut şi am auzit o mulţime de puteri cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu. Am mers până la o perdea care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia tineri puternici şi înfricoşători, cu chip de flăcări fioroase …. Şi tânărul care mă călăuzea mi-a spus: ‘Când se va ridica perdeaua, Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos. Închină-te înaintea tronului slavei Sale.’ Auzind aceasta, m-am bucurat şi m-am cutremurat, căci am fost împresurat de teamă şi de bucurie de negrăit …. Şi iată, o mână de foc a ridicat perdeaua şi, ca şi Proorocul Isaia, L-am văzut pe Domnul meu, stând pe un scaun înalt şi măreţ şi serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia 6, 1-2). Era îmbrăcat într-un veşmânt de purpură; faţa Lui era cu totul prea strălucitoare şi ochii Lui se uitau la mine cu dragoste. Văzând aceasta, m-am simţit foarte mic înaintea Lui, am căzut înaintea Lui, închinându-mă înaintea tronului celui mai strălucitor şi înfricoşător al slavei Sale. Bucuria care m-a cuprins la vederea feţei Sale, nu se poate spune în cuvinte. Chiar şi acum, aducându-mi aminte de această vedenie, mă simt plin de bucurie de negrăit. Am stat cu cutremur înaintea Stăpânului meu ….
După aceea, toată ceata cea cerească a cântat o laudă prea frumoasă şi de negrăit, şi apoi – nu pot să pricep cum – m-am aflat iarăşi plimbându-mă prin grădina raiului.”
Când Sf. Andrei s-a gândit că nu o văzuse pe Maica Domnului în cer, un înger i-a spus: „Voiai să o vezi aici pe Împărăteasa Care este mai strălucitoare decât puterile cerului? Ea nu se află aici; a plecat în lumea care se află în mari nevoi, ca să-i ajute pe oameni şi ca să le aline durerea. Ţi-aş fi arătat sfântul ei sălaş, dar acum nu este vreme căci trebuie să te întorci.” Se mai spune iarăşi aici că îngerii şi sfinţii se pot afla numai într-un singur loc într-o vreme oarecare. Chiar în sec. al XIX-lea, o vedenie ca aceasta a fost văzută de către un ucenic al Bătrânului Paisie Velicikovski, călugărul Teodor de Svir. Spre sfârşitul vieţii sale, acesta a trăit experienţa harului lui Dumnezeu cu mare tărie. La scurtă vreme după o asemenea experienţă, s-a îmbolnăvit şi a stat într-un fel de comă trei ani de zile. Când s-a pornit în el o stare de uimire şi a ieşit din trup, i s-a arătat un oarecare tânăr nevăzut, pe care-l simţea şi-l vedea numai cu simţul inimii; şi tânărul acesta l-a călăuzit pe o cale îngustă spre partea stângă. Părintele Teodor, aşa cum a povestit mai târziu, a avut simţământul că murise, şi a vorbit ca pentru sine: ‘Am murit. Nu ştiu dacă voi fi mântuit ori osândit.’ ‘Eşti mântuit!’ i-a spus un glas nevăzut, ca răspuns la gândul său. Şi îndată o putere ca un vârtej aprig l-a smuls şi l-a dus în partea dreaptă.
‘Gustă dulceaţa logodnelor raiului pe care o dau acelora care Mă iubesc,’ a spus un glas nevăzut. Cu aceste cuvinte, Părintelui Teodor i s-a părut că Mântuitorul Şi-a aşezat mâna Lui cea dreaptă pe inima lui şi a fost dus într-un sălaş nespus de minunat, dar unul care era cu totul nevăzut şi de nepovestit în cuvintele limbajului pământesc. De la acest simţământ a trecut la altul şi mai înălţător, şi apoi la al treilea; dar toate aceste simţăminte, aşa cum a spus chiar el, şi le putea aminti numai cu inima, dar nu le putea pricepe cu mintea. Apoi a văzut ceva ca un templu, şi înăuntru lângă altar, era ceva ca un cort, în care se aflau cinci sau şase bărbaţi. Un glas al minţii i-a spus: ‘Pentru aceşti bărbaţi moartea ta se amână. Vei trăi pentru ei.’ Apoi i s-a descoperit firea duhovnicească a unor ucenici de-ai săi, şi Domnul i-a descoperit încercările care urmau să tulbure serile zilelor lui …. Dar glasul cel dumnezeiesc l-a încredinţat că vasul sufletului său nu va avea de suferit din pricina acestor valuri înverşunate, fiindcă Hristos era călăuzitorul Cel nevăzut.” S-ar mai putea cita şi alte experienţe ale raiului din Vieţile sfinţilor şi ale pustnicilor, dar ele nu fac mai mult decât să repete însuşirile care deja s-au arătat aici. Totuşi, va fi plin de învăţăminte – mai ales pentru o asemănare cu experienţele de astăzi de „după moarte” – să arătăm experienţa în cer unui păcătos modern. Astfel, autorul cărţii „De necrezut pentru mulţi” (a cărui mărturie a fost spusă deja mai sus de câteva ori), după ce a scăpat de dracii vămilor prin mijlocirea Maicii Domnului, a povestit chipul în care, pe când încă era călăuzit de îngerii săi păzitori, „urcam tot mai sus … când am văzut deasupra mea o lumină strălucitoare; mi se părea că semăna a fi lumina soarelui nostru, dar era cu mult mai aprinsă. Este în chip limpede o împărăţie a luminii. Da, cu adevărat o împărăţie, plină de puterea luminii – fiindcă nu se afla nici o umbră în această lumină. ‘Dar cum poate exista lumină fără umbră?’ Îndată au ieşit la iveală gândurile mele uimitoare. Şi îndată am fost duşi în câmpul luminii acesteia, şi m-a orbit cu adevărat. Am închis ochii, mi-am dus mâinile la faţă, dar asta nu m-a ajutat, căci mâinile nu-mi făceau umbră. Şi, oricum, ce fel de ocrotire poate însemna aceasta aici? ‘Dumnezeul meu, ce este aceasta, ce fel de lumină este aceasta? De ce pentru mine este ca întunericul obişnuit! Nu mă pot uita, şi ca în întuneric, nu pot vedea nimic ….’
Această neputinţă de a vedea, de a privi, a sporit în mine teama în faţa necunoscutului, care era cu totul firească în această stare de a mă afla într-o lume necunoscută mie, şi m-am gândit cu tulburare: ‘Ce va mai urma? Vom trece îndată de acest loc de lumină, şi există vreo margine, vreun capăt?’ Dar s-a întâmplat ceva deosebit. Cu maiestate, fără mânie, dar cu tărie şi hotărâre, de sus răsunau cuvintele: Nu-i gata! Şi după aceea … urmă o oprire neaşteptată a urcuşului nostru rapid – am început să coborâm repede” (pag 26-27).
În această experienţă, însuşirea luminii raiului este mai limpede: este de un asemenea chip că nu poate fi îndurată de cineva care nu este pregătit pentru aceasta prin viaţa creştină de nevoinţă, aşa cum au îndurat Sfinţii Salvie şi Andrei.
DESPRE IAD - Părintele CLEOPA

Vom vorbi câteva cuvinte despre iad. De-atâtea ori auziţi cuvântul iad în dumnezeiasca Evanghelie, în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea ce este iadul?
Ce este iadul? Să ştiţi că iadul este împărăţia morţii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume.
Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi putoare; mâncare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără rânduială a prăpastiei acelea groaznice.
Dar ştiţi dumneavoastră câte feluri de munci are iadul? Nouă feluri de munci sunt în iad şi toate sunt veşnice şi foarte grele.
Prima muncă este întunericul, cum arată marele prooroc Isaia. Dar nu întunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pământ. Întuneric pipăibil. Ai văzut în Egipt, în pământul Ghesem, că unde erau evreii, era lumină şi în tot Egiptul era întuneric?
Nimeni nu ştia pe unde să meargă. Dumnezeu ce nu poate? Toate-s la Dânsul. Întuneric pe lumea asta, dar celălalt întuneric îi veşnic.
Acolo este întuneric aşa de tare, încât îl poţi pipăi cu mâna. Aceasta o zice dumnezeiescul Iov: Mă voi coborî în pământul întunericului celui veşnic, care nu are lumină, dar nici tămăduire în veac.
De întunericul acela a amintit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa, când zice: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l pe el întru întunericul cel mai dinafară, arătând prin aceasta, cum zice şi dumnezeiescul părinte Efrem Sirul că este un întuneric greu.
Deci, cea dintâi muncă ce stăpâneşte iadul este întunericul acela negrăit şi neînchipuit.
A doua muncă, după întuneric, este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atâtea lacrimi se varsă în iad într-o singură zi, că, dacă s-ar aduna pe faţa pământului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific. Oceanul Pacific are 48.000 km lungime, de la Polul Nord până la Polul Sud; are 18.500 km lăţime şi, la Insulele Mariane, are 11 km adâncime. Şi numai în iad, într-o singură zi, lacrimile care se varsă acolo, ar face un ocean mai mare ca Pacificul. Atâta plângere este în iad.
A treia muncă este putoarea cea rea. Dacă s-ar aduna toate putorile de pe faţa pământului la un loc n-ar face nici un miligram faţă de putoarea care este acolo. Ca să vă daţi seama ce putoare este în iad, am să vă spun o istorioară.
Doi fraţi de la o mamă s-au dus la mânăstire să se facă călugări. Şi unul s-a dus în mânăstire şi a avut răbdare multă, smerenie multă, ascultare fără cârtire şi a rămas în mânăstire până la moartea lui. Iar altul şi-a pierdut răbdarea şi a spus că se duce în lume înapoi la tată şi mamă. Fratele cel care a rămas în mânăstire îl sfătuia:
- Frate, nu te duce înapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punând mâna pe plug, să nu mai privească înapoi. Deci, nu te duce, frate, în lume, pentru că mare primejdie este să laşi mânăstirea şi să te duci din nou în lume.
Iar el a zis:
- Nu, eu mă duc!
- Dar nu te temi de chinurile iadului?
- Nu cred, frate, că sunt chiar atât de grele muncile iadului, cum spune Sfânta Scriptură sau cum spun oamenii. Aşa s-a scris în cărţi ca să ne sperie.
Şi s-a dus acasă şi s-a căsătorit şi şi-a făcut de cap. Dar n-a trăit mult, decât trei ani, şi a murit. Auzind călugărul că fratele său, care s-a întors în lume, a murit, a început să se roage cu foc lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, arată-mi să văd unde este fratele meu; în iad sau în rai!"
După o vreme destul de îndelungată, într-o noapte o umbră neagră a intrat în chilia lui. Şi când s-a uitat el bine la lumina lumânării, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plângând şi suspinând:
- Mă cunoşti? Eu sunt fratele tău.
Era negru ca un cărbune. Doar după glas l-a cunoscut. Şi atunci acesta, văzându-l într-o stare jalnică ca aceea, l-a întrebat:
- Frate, de unde vii?
- Din iad, că am lăsat mânăstirea şi m-am dus în lume şi mi-am făcut de cap; am murit în păcate şi m-am dus pentru păcatele mele în muncile iadului.
Şi atunci acesta a început să întrebe:
- Măi, frate, ştii ce-mi spuneai tu mie, că muncile iadului nu-s aşa de grele, ci s-au scris aşa numai să sperie lumea şi să înficoşeze pe oameni. Chiar aşa este de greu în iad?
- De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decât cum sunt scrise; şi de ar avea tot codrul limbă şi toată iarba pământului de ar vorbi, n-ar putea spune cât de greu este în iad!
Dar fratele se făcea că nu-l înţelege.
- Frate, oare voi putea să le încerc şi eu puţin, ca să mă încredinţez de adevăr?
- Nu poţi auzi răcnetele şi ţipetele şi vaietele din iad, că tot atunci mori.
- Dar, n-aş putea măcar să pipăi iadul?
- Nu poţi, că acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta şi tot atunci te-ai topi, fiind în trup material.
- Nu pot nici să văd?
- Nu poţi, că mori de frică, văzând priveliştea aceea groaznică şi urgia mâniei lui Dumnezeu din iad!
- Dar cum aş putea eu să încerc măcar cât de puţin muncile iadului?
- Frate, ţine minte. Ai putea mirosi oleacă din putoarea iadului!
Cum era îmbrăcat cu haina, a scuturat mâneca hainei puţin şi s-a făcut nevăzut. Şi când a scuturat mâneca, atâta putoare a ieşit din mâneca hainei lui, încât acela a căzut mort jos şi trei zile nu a putut să iasă din chilie.
Greu de tot a deschis uşa şi s-a târât afară din chilie şi a ieşit acea putoare din chilia lui, încât s-a împrăştiat în toată mânăstirea.
Călugării au părăsit mânăstirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a ieşit din chilia de unde a scuturat cel din iad mâneca hainei lui.
După trei luni, acel miros greu a dispărut. Călugării când s-au întors înapoi l-au găsit pe acela din chilia căruia ieşise acea putoare şi l-au întrebat:
- Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?
Iar el a răspuns:
- Ştiţi, părinţilor, eu am avut un frate bun în mânăstire, care s-a dus în lume şi a murit după trei ani căsătorit. Eu m-am rugat Domnului să-mi arate unde este fratele meu.
După multă rugăciune, într-o noapte a venit la mine şi l-am întrebat unde este. Aflând că este în iad, curios, l-am întrebat cât de greu este în iad, deoarece îl ştiam nepăsător, zicând că nu crede că muncile iadului sunt chiar aşa de grele, cum scrie în cărţi. Atunci el m-a încredinţat că nici nu poate spune limba de ţărână cât de greu este în iad şi ceea ce scrie în cărţi este foarte puţin spus.
Ca să vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, că tot atunci mori; nici nu poţi auzi ce este în iad că mori, nici nu poţi pipăi; şi mi-a dat să miros oleacă din putoarea care este în iad.
Atunci şi-a scuturat mâneca la haină şi iată sunt trei luni de zile de când putoarea aceasta stăpâneşte mânăstirea noastră şi aţi fugit; şi de-abia acum se poate veni, înapoi.
Şi a încredinţat tot soborul mânăstirii cât de mare putoare este în iad. Aceasta este a treia pedeapsă a iadului.
A patra muncă în iad este foamea şi setea. Aţi auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flămânzi precum câinii şi vor urla şi se vor jeli, şi nimeni nu va potoli foamea lor. Şi Mântuitorul ne arată în Sfânta Evanghelie, în pilda cu bogatul şi Lazăr: Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului său în apă, să vie să-mi răcorească limba, că rău mă chinuiesc în văpaia aceasta.
Ai auzit ce-i acolo? Un deget înmuiat în apă, cât de mare preţ are! Şi nouă aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri şi cutare. Vai de noi că nu cugetăm deloc ce ne aşteaptă. foamea şi setea sunt a patra muncă.
A cincea muncă a iadului este tartarul, gheaţa. Tartarul este un iezer fără fund, plin de gheaţă şi foarte rece. Aceasta este "scrâşnirea dinţilor", de care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură, adică gerul acela nesuferit de care nu-şi poate închipui nimeni.
A şasea muncă este viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mănâncă trupurile oamenilor şi sufletele lor în vecii vecilor, şi niciodată oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc şi şerpi de foc care înoată prin văpăile iadului, cum înoată peştii prin apă la noi şi nu se vatămă. Şi îi prind pe cei păcătoşi şi-i sug şi-i înţeapă şi-i mănâncă în vecii vecilor, împreună cu viermii cei neadormiţi. Asta este munca a şasea.
A şaptea muncă este gheena, adică focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde în vecii vecilor cu întuneric.
De acela se tem şi dracii. Că ei se rugau Mântuitorului, când făcea minuni pe malul Mării Galileii, când a scos demonii din cei doi îndrăciţi: Te ştim pe Tine cine eşti, Fiul Celui Preaînalt; Te rugăm nu ne trimite pe noi în gheena! Acolo îi trimitea, că El avea putere. Şi dracii se tem de gheena, de care spune Mântuitorul în Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.
Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca să dea lumină; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar dă lumină; acela, însă, este foc negru ca păcura şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Aşa spune fericitul Ieronim.
Cât de mare este focul unde se topeşte oţelul, totuşi este neînchipuit de slab faţă de focul iadului, ca şi cum ar fi zugrăvit pe pereţi. Ai vedea un foc zugrăvit pe perete cu vopsea şi nu te frigi.
Aşa este de slab focul acesta faţă de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: "Că nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta". Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia mâniei lui Dumnezeu negrăită, către cei păcătoşi.
Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsă, care nu are fund în veacul veacului, arede şi pe toate duhurile cele rele şi le chinuieşte în vecii vecilor.
De aceea spune dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur: "Nimenea din oamenii care îşi aduc aminte de gheenă, nu vor ajunge în gheenă". Că cine cugetă la iad scapă de iad. Cine îşi aduce aminte de gheena, scapă. Că nu există om care-şi aduce aminte de gheena, care este atâta de groaznică muncă, să ajungă în gheena.
Fiindcă îndată ce îşi aduce aminte de gheena el se fereşte de păcat şi începe a lucra fapta bună, se mărturiseşte, pune început bun, îşi face canonul şi îşi îndreaptă viaţa sa. Este ca acela de care se spune în Biblie: "Că nu mai este fapta ta ca ieri şi ca alaltăieri; poate să fie omul până azi un drac şi mâine se face înger luminat". Numai să-şi aducă aminte de iad şi de gheena; că dacă uită iadul ajunge în iad, iar dacă nu uită iadul nu ajunge acolo.
Iată, am să vă spun despre gheena şi despre veşnicia iadului printr-o minune care se găseşte scrisă într-o carte veche.
În Sfântul Munte al Atonului trăia un călugăr cu numele Andrei. Şi acesta ducea o viaţă sfântă, în feciorie, asceză, post, rugăciune şi priveghere; în meditaţii sfinte şi în cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a îmbolnăvit când era aproape de treizeci de ani şi a zăcut unsprezece ani şi nu mai murea.
Atunci, după dreptate, acest călugăr cu numele Andrei şi-a pus întrebarea: "De ce sufăr eu?" Pentru că nu se ştia cu păcate aşa de grele, ca să sufere pe pământ atât de groaznică boală. Şi a început săracul, ca tot omul care nu mai poate răbda, să se roage aşa la Dumnezeu:
"Doamne, cer de la Tine un singur lucru şi anume: sau să mor sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda! Mi-au rămas numai oasele şi pielea!"
Rugându-se el aşa, într-una din nopţi, a strălucit o lumină uimitoare în chilia lui. El s-a temut să nu fie de la draci, căci şi diavolul se face în chipul lui Hristos, în chip de înger, în chip de sfînt ce străluceşte ca soarele şi poate să te înşele.
Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Nu-i de mirare că însuşi satana se preface în chip de înger de lumină şi slujitor al dreptăţii. Adică, dracii se prefac în chip de slujitori ai dreptăţii.
Deci s-a temut călugărul şi a început să facă cruce. Şi înadată a văzut că intră pe uşa lui un tânăr foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur în mână, cu o cunună de aur pe cap şi o cruce de aur pe frunte şi i-a zis:
- Nu te teme, părinte, nu-s diavol. eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftările, toate durerile, toate necazurile tale eu le ştiu. Că tu dormi, eu nu dorm niciodată; tu mănânci, eu nu mănânc; tu bei, eu nu beau.
Adu-ţi aminte ce spune psalmistul: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de dânsul şi-l va izbăvi pe el; şi ...nici să dormiteze cel ce te păzeşte.
Deci, părinte, eu ştiu necazurile tale. Dar iată, tu ai început să te rogi lui Dumnezeu aşa de la o vreme: "Doamne, sau să mor, sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda!" Şi Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun ţie două lucruri:
- Care?
- Iată ce spune Dumnezeu prin mine: "Vrei să mai rabzi boala un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad?"
Dar el când a auzit, a zis:
- Doamne, îngerul Domnului, tu care ştii necazurile mele, să mai zac eu un an pe pământ? Nu ştii că o noapte îmi pare un an şi că toate bolile mai cu seamă noaptea sunt grele? Deci cum am să mai rabd eu un an această groaznică boală? Şi pentru ce rabd eu? Că eu ştiu ca om, că m-am silit, de când am venit aici în Sfântul Munte, să fac voia lui Dumnezeu.
Şi a zis îngerul Domnului:
- Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt în iad şi Dumnezeu te-a găsit pe tine şi voieşte prin osteneala şi suferinţa ta să scoată din neamul tău, până la al nouălea neam din iad". Că aşa se întâmplă dacă un călugăr bun îşi face datoria, mulţi din neamul lui se mântuiesc prin el.
Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu răsplăteşte păcatele părinţilor asupra copiilor până la al patrulea neam.
Deci, tu suferi pentru strămoşii tăi. Dar dacă vrei să ieşi şi tu din iad şi ei, să mai zaci un an pe pământ sau trei ceasuri în iad. dar ia seama ce spui, i-a spus îngerul, că în clipa aceasta ţi-am şi luat sufletul!
A stat el şi s-a gândit.
- Gândeşte-te bine! i-a spus îngerul.
- Trei ceasuri în iad!
Cînd a zis aceste cuvinte, i-a şi luat sufletul. Şi unde l-a dus? L-a dus în gheena, de care v-am amintit înainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem şi dracii.
Şi când l-a dus acolo şi l-a băgat în focul cel negru şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de întunericul ce domnea pretutindeni şi a început a răcni şi a geme de durere, căci balaurii de foc au început să-l muşte şi să-l chinuiască; el, când s-a văzut acolo şi a văzut atâta deznădejde şi atâta strigăt şi atâta durere şi atâta spaimă şi atâta foc, a început să strige cât putea: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!"
După trei minute, o lumină a despicat întunericul şi a apărut îngerul Domnului. Când l-a văzut, a început a bate din palme şi a striga aşa:
- Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!
- Ce n-ai crezut, părinte Andrei?
- N-am crezut că un înger al Domnului poate să mintă!
- Cum se poate una ca asta, ca să spun eu minciuni? Eu nu sunt om păcătos, eu nu sunt duh rău, diavol. Eu nu pot face păcat, eu nu pot minţi. Cum pot eu să mint, dacă sunt rază de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintâi? Cum aş putea eu să spun minciuni?
- Dar cum ne-a fost vorba în chilie la mine?
- Cum? - N-a fost vorba că mă vei scoate de aici după trei ceasuri? Iată, au trecut mai mult de trei sutr de ani de când mă chinuiesc aici!
Îngerul i-a spus:
Adevărul este Hristos. De-abia a trecut o oră şi mai ai două ore de stat.
- Două ore? a strigat monahul cu groază. Este oare cu putinţă să fi trecut numai o oră până acum?
- Eu am venit să văd dacă poţi răbda.
Atunci a zis călugărul Andrei:
- Doamne, dacă acesta este adevărul, că de-abia a trecut un ceas de când mă chinuiesc aici în iad, du-mă înapoi în trupul meu cel rănit şi bolnav şi să sufăr acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar până la ziua venirii lui Hristos, numai să nu mai stau o clipă aici în focul cel nestins!
Şi îndată, cu iuţeala gândului, l-a luat îngerul şi l-a dus înapoi în trup.
Cine a ştiut că a fost mort un ceas? Când a înviat a început a striga:
- Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!
Şi a venit călugărul care îl îngrijea şi a întrebat:
- Ce este, părinte? De ce strigi?
- Să se adune tot soborul mânăstirii.
Erau trei sute de călugări acolo. Şi l-au pus într-un cerdac înalt şi le-a spus la toţi minunea care s-a petrecut cu el; că el a stat un ceas în iad şi i s-au părut mai mult de trei sute de ani. Atâta de greu a trecut timpul.
Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi din câţi sunt aici să nu îngăduie Dumnezeu vreunul să încerce durerile şi chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor sfinţilor să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică.
Munca a opta din iad este deznădejdea. Acolo toată lumea este deznădăjduită de mila lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de cuvântul Evangheliei, că s-a închis uşa şi că pocăinţă în iad nu mai este.
Munca a noua din iad este veşnicia, care stăpâneşte atâtea miliarde şi miliarde de suflete. Nu mai există acolo o limită, că adică o să rabde omul o mie de ani sau o sută de mii de ani, ci în vecii vecilor.
Dar ca să le descrie cineva câte una singură, nimeni nu poate spune, numai una cât îi de grea, că este imposibil a descrie limba de ţărână.
Cine poate spune măcar una din munci câtă suferinţă aduce firii omeneşti. Că drepţii după sfârşit primesc cele patru însuşiri ale trupului şi păcătoşii primesc şi ei una: însuşirea nemuririi.
Primesc trupuri nemuritoare, ca să ardă în vecii vecilor şi să nu se mistuie; să se chinuiască în vecii vecilor şi să nu scape; să înseteze în vecii vecilor şi să nu aibă apă; să le fie foame în vecii vecilor şi să nu aibă mâncare.
Nemurirea o au de la judecată înainte, cum spune Hristos, spre a se chinui în vecii vecilor. Amin.
Cu diavolul nu este de glumit
Denumirea cea mai frecventa data fortei malefice este cea de diavol. Crestinii au luat acest termen din limba greaca - "diabolos" - si i-au dat un sens crestin. "Diabolos" provine de la doi termeni: "dia" care inseamna "prin" si "ballo" care se traduce prin "a arunca". Cuvantul desemna aruncarea de sulita, care odata ce lovea tinta, o despica. Termenul face trimitere la lucrarea demonului care urmareste sa-l lipseasca pe om de unirea cu Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski spune: "diavolii sunt ca vanatorii, alearga acolo unde vad ca este vanat. Se reped unde vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza, nici nu fug pana nu ne arunca in groapa…".
Noi romanii am ajuns sa-i spunem "Aghiuta", un nume ce exprima diminutivarea ironica a cuvantului "aghios" - sfant, din limba greaca. "Aghiuta" inseamna "sfintisorul".
Daca in trecut taranul se temea sa-i rosteasca numele, astazi am ajuns sa-i spunem celui de langa noi, atunci cand face lucruri iesite din comun, ca este "dat dracului" sau "al dracului". In vechime diavolul era privit ca fiind cel care dezbina, aduce confuzie, ridica partile una impotriva alteia. In prezent am ajuns sa vedem reusita doar in insotirea cu diavolul. Se invoca mai des ca niciodata spusa: "Fa-te frate cu dracul pana treci puntea".
Sunt persoane care au ajuns sa creada ca diavolul raspunde mai repede cerintelor decat Dumnezeu, ca e mai grabnic implinitor al nevoilor. Aceste persoane trebuie sa stie ca diavolul inseala in chip felurit. Chiar daca devine destept cu cel destept si prost cu cel prost, el nu urmareste decat sa lucreze impotriva noastra. Daca ii sopteste omului "ia-o pe aici, nu pe acolo", sa fim siguri ca el nu va ajunge la izbanzi, ci doar la caderi. Exista si o categorie de persoane care nu crede in existenta diavolului. In cazul de fata, diavolul isi schimba tactica. Accepta sa i se nege existenta dintr-un motiv bine intemeiat: daca nu crezi ca exista diavol, e foarte usor sa crezi ca nu exista nici Dumnezeu. Iar potrivit lui Dostoievski, daca nu exista Dumnezeu, atunci totul e permis.
A sta in vecinatatea diavolului si a-i deschide bratele inseamna a-i darui putere asupra ta. IPS Antonie Plamadeala marturisea in una din predicile sale, ca diavolul are numai atata putere cata ii dam noi. Iar cand ii daruiesti cat trebuie, iti ofera ca loc de petrecere lumea mortii - mormintele (Matei 8, 28). Iti arata mormantul si iti spune "Simte-te ca la tine acasa!". Domnul Costion Nicolescu a scos in evidenta intr-un mod minunat ca termenul "acasa" este fara articol: "De ce nu poate fi articulat acasa nici hotarat, nici nehotarat? Din cauza conditiei sale absolut unice. Este un singur acasa adevarat, oricat de necajit sau de mandru ar fi el. Alte locuri pot fi cel mult ca acasa..."
Diavolul fiind ne-fratele, te indeparteaza, te instraineaza de semeni. Iar daca te aduce in fata lor, o face doar pentru a-i inspaimanta.
Daca vom ajunge sa glumim cu diavolul, va veni ziua cand nu ne va mai vorbi din exterior, ci va vorbi in locul nostru, dupa cum reiese din Evanghelia de la Marcu, capitolul V, versetul 9, unde Mantuitorul intreband un indracit “Care-ti este numele?”, a primit raspunsul: "Numele meu este Legiune, ca suntem multi".Adrian Cocosila
Mărturie despre românca Olga, care a murit şi a înviat
La Teghea, intr-o seara de iarna Aceasta fascinanta poveste aveam s-o ascult in seara Lasatei Secului, intr-o indepartata manastire de maici din partile Satmarului: Manastirea Teghea. Din pricina ninsorilor nemiloase din ultimele zile, doar cativa mireni se incumetasera intr-acolo. Ma aflam singur, cu maica stareta Emanuela, intr-o bisericuta maramureseana, inconjurata de camp, camp alb si nemarginit, prin peretii de lemn auzeam vuietul naprasnic al vanturilor infuriind zapada si, ceva mai departe, cantecul abia deslusit al calugaritelor, adunate la ultima vecernie dinaintea Postului Mare.
Maica stareta imi povestea, printre altele, cum a imbracat ea haina calugariei. "Cu vreo 20 de ani in urma, am auzit ca pe tarmul marii, la Constanta, ar exista o femeie care a murit si a inviat. Curiozitatea laicului m-a impins intr-acolo. Intr-adevar, asa era! Mai mult, in urma "mortii", femeia aceea se preschimbase total: devenise unul dintre oamenii cei mai credinciosi pe care i-am cunoscut vreodata. Dupa o noapte intreaga de confesiune, ea mi-a spus: "Maine vom merge amandoua la Techirghiol, la parintele Arsenie Papacioc, si el iti va spune un cuvant care-ti va schimba destinul." Si, intr-adevar, a doua zi, doar vazandu-ma, parintele Arsenie mi-a zis: "Femeie, tu ai fi buna de monahie". De atunci, n-a mai fost alta cale pentru mine decat manastirea."
Nu mi-a venit sa-mi cred urechilor: "O femeie care a murit si a inviat?". "Da, e adevarat. Traieste si azi, numele ei este Olga."
Maica stareta n-a vrut insa sa-mi spuna mai mult. Facuse un legamant cu femeia aceea sa nu mai vorbeasca nimanui despre moartea clinica si despre traumatizantele ei experiente din acest rastimp. Toate acestea aveau sa-mi fie povestite, in schimb, de un satmarean credincios, apropiat al Manastirii Teghea, pe numele lui Dumitru Zimbru. Domnul Zimbru o cunoaste de mult pe Olga, ii este prieten, o viziteaza in fiecare vara si marturiseste, de asemenea, ca prima intalnire cu aceasta femeie i-a schimbat viata, lui si familiei sale. Multa vreme am stat in cumpana, daca ar trebui sau nu sa fie publicate aceste lucruri tulburatoare, macar pentru motivul ca cititorului i-ar putea parea incredibile. Auzisem, desigur, despre nenumaratele situatii de moarte clinica, despre intreruperile temporare ale functiilor vietii - toate explicabile medical - dar niciodata despre unul cu atat de adanci reverberatii religioase. Am vrut sa plec eu insumi la Constanta, sa o cunosc. Dar, din vorba in vorba, mi-am dat seama ca femeia aceea e atat de modesta si de smerita, incat cu siguranta nu si-ar pune imediat viata in palma unui strain, mai ales... ziarist. Voi reproduce deci spusele domnului Dumitru Zimbru, cuvant cu cuvant, asa cum le-am auzit si eu la Manastirea Teghea, in seara zilei de 25 februarie 2001.
Minunea de pe masa de marmura
"Olga s-a nascut in anul 1946, intr-un satuc din zona Botosanilor. Parintii, oameni cu frica lui Dumnezeu, i-au insuflat dragostea fata de cele sfinte si, intr-adevar, pana la varsta adolescentei, ea a fost foarte credincioasa. Mai tarziu, au furat-o insa ispitele vietii. S-a maritat, s-a mutat la Constanta, avand o functie buna intr-o intreprindere, a lasat cu totul deoparte obiceiurile crestinesti ale copilariei. Se imbraca precum o oraseanca, traia si gandea ca o oraseanca. Nu avea alta grija decat a casei si a sotului ei.
In 1973, dupa trei-patru ani de la nasterea fiului sau, sanatatea ei a inceput sa se subrezeasca. Simtea o durere mare in cosul pieptului, aproape de inima, ametea, puterile o paraseau. A fost dusa in mare graba la un spital bucurestean, iar aici medicii nu i-au dat alta sansa in afara unei interventii chirurgicale pe cord, foarte riscanta si complicata. Operatia a durat o noapte intreaga. Spre ziua, lupta cu moartea a ajuns la final si chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese omeneste posibil facusera. Cineva din spital a anuntat familia si, chiar a doua zi, cei apropiati au sosit la Bucuresti, aducand cu ei sicriul si toate cele trebuincioase ingropaciunii. Jale mare pe bietul sot, care nu s-a putut opri din plans multa vreme. O intamplare - dar eu cred ca n-a fost doar intamplare, ci o adevarata minune! - a facut ca medicul legist al spitalului sa aiba un accident de masina, chiar in aceeasi zi, la Valenii de Munte, autopsia fiind astfel amanata.
Ei, ajungem la ziua a doua, pe la ceasurile amiezii. Medicii au trimis o brancardiera sa aduca trupul neinsufletit al femeii, pentru a-i face expertiza medico-legala. Obisnuita cu atmosfera lugubra a salii de morga, brancardiera a intrat degajata, fredonand un refren muzical. Cadavrul pe care trebuia sa-l transporte se afla in fundul incaperii, pe o masa din marmura. Chiar in clipa in care s-a apropiat de locul cu pricina, "moarta" a deschis ochii si i-a spus cu voce blajina: "Dumneata canti si pe mine ma lasi sa inghet pe lespedea asta de piatra? ". Ingrozita, sarmana brancardiera a facut un atac de cord si a murit pe loc, chiar in morga. De prisos sa mai spun ca celelalte surori, trimise sa vada de ce nu se mai intoarce colega lor, au impietrit de frica si ele, vazand ca moarta vorbeste, in vreme ce brancardiera zace jos, pe podea. "Nu va fac nimic, oameni buni! Ajutati-ma!... ", gemea decedata, tremurand din tot corpul (dupa doua zile, cat a zacut pe lespedea rece, i s-au descoperit sapte gauri in plamani, pricinuite de frigul si umezeala pietrei). In cele din urma, au dus-o inapoi in salon. Cand a revazut-o, bolnava din patul alaturat - o femeie ceva mai in varsta - a strigat: "Doamne Dumnezeule, a inviat moarta!", si-a facut cruce si s-a aruncat pe fereastra, de la etajul intai. Spre norocul ei, a cazut in niste tufe incalcite si nu s-a ales decat cu cateva zgarieturi.
Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat ca n-au intalnit nici in carti un asemenea caz de moarte clinica. Cat despre preotul spitalului, el a cazut in genunchi, strigand: "E minune dumnezeiasca! ".
Cu sufletul prin iad
Ce a trait aceasta femeie in timpul mortii ei clinice, viziunile pe care le-a avut reprezinta o alta poveste de necrezut. Va spun, de fiecare data cand imi relata lucrurile acestea - desi cuvintele omenesti sunt prea neputincioase spre a descrie aceste episoade nepamantene - de fiecare data ma cutremuram si chiar ma inspaimantam de moarte. Nu trebuia decat s-o privesti in ochi, sa-i vezi ochii in care se stransese atata suferinta si putere, ca sa-ti dai seama ca ceea ce spune nu poate fi decat adevarat. Puteti sa ma credeti sau nu, dar femeia aceasta fusese in iad. Mai intai i s-au aratat, unul dupa altul, toate pacatele: unde a fost, ce-a facut, ce haine a-mbracat, ce fapte bune si rele a facut in viata, absolut totul. Apoi - spune ea - s-a despicat pamantul si sufletul ei s-a prabusit pana-n adancul temnitelor iadului, a vazut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii salbatici, cruzi si nemilostivi, toata suferinta pe care o poate indura vreodata un muritor si doar inchipuirea acestor suferinte, povestite de femeia aceasta, imi umplea mintea de o spaima cumplita. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schimbata. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o inainte. Iar dovada cea mai convingatoare ca in timpul mortii clinice i s-a intamplat ceva cutremurator este faptul ca, timp de doua saptamani, pana ce si-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scapa in nici un fel. Medicii spuneau ca e miros cadaveric. Un preot a zis: "Doamne, femeia asta miroase a iad! ".
Pilda medicului necredincios
La doua saptamani, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserica apropiata sa-i faca o slujba de dezlegare. Tare s-au mirat cu totii: imediat dupa stropirea cu apa sfintita si citirea molitfelor, carnea femeii a inceput sa miroasa frumos si curat, precum mirul. Unul dintre medici, infuriat de propriile neputinte, dar si de puterile preotesti, l-a intrebat pe preot, in raspar: "Da ce studii ai dumneata, parinte, sa faci asemenea vindecari? ". Preotul avea doar Facultatea de Teologie. "Pai, eu am doua facultati. De ce n-as putea sa fac si eu apa sfintita, ca si dumneata?". Si i-a cerut parintelui, nici mai mult nici mai putin, decat sa-l lase sa imbrace vesmantul preotesc si sa faca impreuna, la el in biserica, slujba de sfintire a apei. Oricat l-au rugat femeia si preotul sa renunte - ca-i pacat mare, ca preotia e o taina si un dar de la Dumnezeu - medicul nici n-a vrut sa auda de asemenea "basme popesti". Asa ca au tinut slujba un preot si un doctor, amandoi deodata. Mai tarziu, medicul avea sa spuna ca in timpul slujbei, epitrahilul, altminteri usor, ii atarna de gat ca un jug. Vasele cu apa le-au incuiat in doua sertare separate ale unui dulap din casa parohiala, iar cheia a pastrat-o medicul, chipurile "ca sa nu fie dubii". Odios pariu: dupa trei-patru zile, cand apa lui a inceput sa se strice, medicul a inceput sa fie bantuit de diavoli. Spunea ca zile intregi n-a putut dormi nici o clipa: cum inchidea ochii, ii vedea inconjurandu-l, ii era frica numai sa se intinda in pat, ca sa nu le vada iarasi fetele hidoase. Abia intr-un tarziu si-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Constanta - intre timp ea fusese externata - si a intrebat-o disperat cum sa faca sa scape de groaznicele chinuri. Ea l-a indemnat sa mearga la acelasi preot, sa verifice apele, iar preotul il va dezlega. Medicul s-a dus. Iar cand a deschis dulapul, a izbucnit in plans: apa sa era coclita si puturoasa, iar vasul preotului era plin cu agheasma! Omul "de stiinta" a ingenuncheat in fata preotului, cerandu-i cu lacrimi in ochi iertare. Parintele i-a pus patrafirul pe cap, a citit cateva slujbe de dezlegare si l-a scapat pe veci de ispitirile satanice. Doctorul acesta cred ca traieste si astazi. Dovada ca a ramas un om evlavios este ca pe multi pacienti, pe care nu-i putea trata medical, ii trimitea spre ingrijire acestei femei, care dobandise insusiri extraordinare.
Calugaria alba
Cum spuneam, viata femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lasat in urma toate cele lumesti, nu i-a mai pasat nici de agonisirea banilor, nici de infrumusetarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A inceput sa posteasca, sa se roage, sa se ingrijeasca de azile de batrani si de camine de copii, sa faca pomeni si parastase pentru morti, intr-un cuvant, sa-si puna intreaga viata in slujba semenilor, fara sa mai pastreze nimic pentru ea. Si azi spune ca, daca n-ar fi suferit moartea clinica, niciodata nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viata ei e plina de semne supralumesti si miracole atat de puternice, incat ar putea fi asemuite - fie si prin spectaculozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, in "Vietile Sfintilor". Eu o vizitez in fiecare vara si pot spune ca traieste ca o sfanta. E o femeie atat de firava, incat crezi ca orice boare de vant ar putea-o rani. Plapanda si trista, cu capul plecat, nu vorbeste decat cand e absolut necesar, si atunci fara risipa de cuvinte. Camera ei seamana mai degraba cu o chilie calugareasca. N-are televizor, traieste saracacios, mananca doar o data pe zi si fara sa se sature, iar din putinul pe care-l are face doar milostenii. Din pacate, sotul ei astepta sa se intoarca de la spital aceeasi Olga pe care o stia el din tinerete. N-a acceptat niciodata aceasta "calugarie alba" a nevestei sale. El nu poate pricepe in ruptul capului cum e posibil ca un om sa renunte la toti banii sai, la ultimul fir de faina din casa, la absolut totul, doar ca sa dea de pomana saracilor. Intr-o luna de iarna, femeia a vrut sa coaca un colac pentru un parastas. Cu toate ca sotul ei i-a interzis sa-l faca, totusi ea l-a facut. Infuriat la culme, barbatul i-a aruncat colacul crud in balcon si a alungat-o din bucatarie. Dimineata, el s-a uitat asa, intr-o doara, pe geam: afara era un ger cumplit - termometrul arata multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! In pofida acestor semne, barbatul devenea si mai cuprins de manie si indoiala. Se certau des, ba a ajuns chiar sa o blesteme. Odata i-a strigat: "Femeie, daca iei din faina asta pentru pomenile tale, sa te umpli toata de bube! ". Pana la miezul noptii, femeia a terminat pomenile, iar dupa exact doua ore, biet sotul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de rani. Au plecat in graba la spital, dar nici dupa doua-trei saptamani medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala isi batea joc de toata priceperea lor: spuneau ca e o eczema necunoscuta, cand disparea intr-o parte, aparea in alta parte, si in cele din urma, neputinciosi, ei au marturisit ca n-au de ce sa-l tina in spital. Din mila, femeia l-a dus la Manastirea "Sfanta Maria" din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, insa pentru prima data impreuna cu sotul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc l-a pus sa-si ceara iertare sotiei. Apoi, i-a pus mana pe crestet si a rostit o rugaciune de dezlegare. Si la zece minute dupa ce a iesit pe poarta manastirii, toate ranile au inceput sa se vindece ca prin farmec.
Pescarusul
Am lasat pentru sfarsit o istorie care pentru mine are forta unei adevarate pilde biblice. Ti-e greu sa crezi ca s-au putut intampla asemenea lucruri miraculoase, dar va garantez ca asa a fost. Acum cativa ani, o prietena de-a doamnei Olga - femeie vaduva, foarte saraca si cu multi copii - se angajase servitoare la un medic din Constanta. Era ultima ei sansa de a nu ramane pe drumuri. Intr-o primavara, medicul, in timp ce se spala in gradina la cismea, si-a pierdut lantisorul de aur cu cruciulita, primit de la maica-sa. Medicul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de par, a silit-o sa recunoasca si, in cele din urma, a dat-o afara din casa, convins fiind ca numai ea putea sa ii fure lantisorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunandu-i cu lacrimi in ochi ca fusese aruncata in strada si ca se teme pentru viata copiilor ei, sa nu moara de foame. Abia a putut gasi o camaruta intr-o casa darapanata din suburbiile orasului. La o saptamana de la asa-zisul furt, Olga s-a dus cu sapte pomelnice la manastirile din Muntii Neamtului. Si chiar cand au inceput slujbele, in curtea fostei servitoare a murit un pescarus. Si, sa vedeti: cand a spintecat gusa pescarusului (de foame, se gandise sa-l dea de mancare copiilor), ea a vazut inauntru varful unei cruciulite de aur! Nu l-a taiat mai mult. A plecat cu pescarusul in palma la doctorul care o umilise si, cand acesta a scos din gusa pasarii lantisorul pierdut, si-a cerut iertare si a rugat-o sa vina inapoi.
Si cate n-ar mai fi de spus... Ce invataturi se pot trage din toate astea, nu ma pricep. In ce ma priveste, eu am invatat din viata Olgai ca nu putem dobandi adevarata nadejde decat printr-o mare suferinta. Am mai invatat ca hotarele dintre viata si moarte sunt atat de nestatornice, incat nimeni n-ar trebui sa spuna ca viata noastra se sfarseste aici, pe pamant. Si am mai invatat ca niciodata nu trebuie sa te dai batut: cateodata tocmai acolo, la hotarele vietii si ale mortii, Il poti gasi pe Dumnezeu."
(La ora realizarii acestui interviu, doamna Olga R. a suferit un grav accident de masina. Mergea spre nordul Moldovei, la inmormantarea tatalui sau. Desi automobilul a fost distrus total, cei dinauntru au scapat, ca prin minune, cu viata. Aceasta informatie am primit-o de la parintele duhovnic al femeii, Părintele Arsenie Papacioc.)
"Invatati sa muriti si sa inviati in fiecare zi"
Si ce dovada mai convingatoare a tuturor acestor miracole ar putea exista decat marturia marelui duhovnic Arsenie Papacioc? El ii cunoaste intreaga viata, ii este duhovnic si povatuitor de zeci de ani. Olga nu face absolut nimic fara sa-i ceara sfatul. Niciodata nu s-a considerat o vindecatoare - Doamne fereste, o sfanta! - ci doar o femeie simpla si cu frica lui Dumnezeu. Parintele insusi marturiseste ca sora Olga ii este azi una dintre cele mai vrednice ucenice, mai smerita chiar decat multe dintre monahii. El a povatuit-o sa nu intre in manastire, deoarece, traind in lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decat o calugarita. E atat de convingatoare, are atata har, te convinge usor ca viata ta ar putea fi si altfel.
- Sfintia voastra, v-as ruga sa-mi spuneti cateva cuvinte despre credincioasa Olga, al carei parinte duhovnic sunteti.
- De 25 de ani sunt la Manastirea Techirghiol si tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participa la slujbe cel putin o data pe saptamana, sunt perioade cand vine in fiecare zi. Chiar ieri am vazut-o. Era ora cinci dimineata, afara era inca intuneric si ea ma astepta la usa chiliei, in frig. Din cauza accidentului de masina, sarmana de ea nu poate face nici macar doi pasi decat sprijinita. Eu ma pregateam pentru proscomidia de dinaintea liturghiei si dansa m-a rugat s-o las sa-mi duca mica sticluta de vin pentru impartasanie, stiind ca si eu am avut recent o operatie si ca urc scarile bisericii foarte greu. Si am plecat: pana la biserica sunt cativa pasi, iar ea, sprijinita de subtiori, imi ducea, cu un fel de demnitate, sticluta aceea de vin.
Ce sa spun, este o femeie foarte credincioasa, foarte traitoare si bine orientata duhovniceste, insa pe pozitia de a implini traditional viata crestina: e supusa tuturor regulilor bisericii, cunoaste foarte multe din randuiala vazuta a preotului la liturghie, vadeste o evlavie cum rar poti intalni. Traieste foarte simplu, nu glumeste si nu vorbeste cu nimeni despre sine. Daca ati lua legatura cu ea, nu v-ar spune nimic, fiindca e foarte smerita.
- Parinte Arsenie, ce parere aveti despre fenomenul mortii clinice? Il pot ajuta pe un om trairile deosebite din timpul unei morti clinice, pentru a-si redobandi credinta in Dumnezeu?
- Biserica n-are o pozitie speciala fata de fenomenul mortii clinice. Noi nu ne amestecam, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de stiinta n-a putut vreodata lamuri acest subiect, altminteri destul de "nestiintific". Totusi, biserica stie precis, fara dubii, ce e de facut, pentru ca sa ne salvam dincolo de moarte. Trebuie sa ne pregatim de o inviere. Si asta depinde de trairea autentica, dupa masura fiecaruia, a momentelor pe care le traim. Invatati, asadar, sa muriti si sa inviati in fiecare zi. Ganditi-va ca veti muri chiar azi. Eu am fost la capataiul multor muribunzi si va pot spune ca toti, dar absolut toti, voiau sa mai traiasca macar o singura zi. Inca o zi.Bogdan Lupescu-Formula AS, Nr. 456 pe 2001
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one