Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Aparitii in Romania

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale
Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani, Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos, purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait ca un sfant, adunand in jurul bisericii popoare de credinciosi. Faptuitor de minuni, cea mai mare dintre ele s-a petrecut dupa cinci veacuri si jumatate de la moartea sa, pe 26 octombrie 1955 cand, in plin comunism, cultul Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Tismana a fost generalizat, in mod oficial, in toate bisericile ortodoxe din Romania. V
a invitam sa cititi povestea vietii lui -
Ucenicul lui Dumnezeu Desi calendarul ortodox il praznuieste pe cuvios in a doua zi de Craciun, pe 26 decembrie, traditia locala din Gorj si Mehedinti sustine ca sfantul s-ar fi nascut in luna mai, dupa cum spune o balada populara: "In mai se nastea,/ ca suflet de floare avea/ si sfant de frumos era,/ la chip si la duh aievea..." In ce priveste anul si locul nasterii, istoria arata ca Nicodim a venit pe lume in anul 1310, in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani foarte credinciosi, din Prilep (Macedonia). Inca din copilarie ar fi avut inclinatie spre insingurare, rugaciune si monahism, dar parintii l-au dat la invatatura de carte, pentru a putea ocupa dregatorii de seama. Cu toata silinta sa, gandurile baiatului erau insa in alta parte. Cu prilejul unei vizite facute la Prilep de cativa calugari de la Muntele Athos, Nicodim s-ar fi intalnit cu acestia in biserica asezarii si i-ar fi spus celui mai batran dintre monahi: "Nu pot sa mai raman in lumea asta inselatoare, nici sa vad slavele ei cele desarte, ca niste naluciri mincinoase. Nu doresc inaltarea mea in slujbele politichiei. Vreau doar sa urmez calea cea stramta si placuta Domnului, pentru mantuirea sufletului meu". Calugarul cel batran a vazut, in chip tainic, ca inima tanarului Nicodim era plina de harul Duhului Sfant si a acceptat sa-l calauzeasca la Muntele Athos, cu acordul intelept al parintilor. Asa a inceput despartirea de lume a celui care avea sa devina cel mai important ctitor al monahismului romanesc timpuriu si un mare facator de minuni!
In Sfantul Munte, tanarul a trecut prin cateva lavre, unde s-a dovedit un iscusit copist si miniaturist, dar si un bun cunoscator al limbilor greaca, slava si romana veche (aromana). La Manastirea Hilandar, a devenit ucenicul Sf. Isaia, care l-a tuns in monahism si l-a hirotonisit ieromonah, adica preot calugar. Atat de mare a fost nevointa sa crestina, incat, dupa mutarea la cele vesnice a invatatorului sau, a ajuns egumen al Lavrei Hilandar si, mai tarziu, protosinghel al Muntelui Athos. Impresionat de virtutile ucenicului sau, in ultimii ani ai vietii, Sf. Isaia a lasat garantie pentru eternitate cateva cuvinte scrise pe o foaie ingalbenita: "Barbat cinstit si sfant, tare in carti si mai tare in judecata, mester la vorbitul cu Dumnezeu, la cuvinte si raspunsuri pentru credinciosi, dar inca si mai mare facator de minuni".
Inceputul apostolatului: crucea de plumb Traditia monastica din Sfantul Munte sustine ca tanarul cuvios era deja "inainte-vazator-cu-duhul", la o varsta cand altii abia uceniceau. El a avut mai multe vedenii, pe care le-a povestit mai tarziu invataceilor sai. In cea dintai dintre ele, Duhul Sfant i-a poruncit sa se intoarca in Macedonia natala (aflata intre Serbia si
Grecia, zona e populata si astazi de vlahi aromani), pentru a ridica trei biserici, in locuri in care crestinii erau stramtorati de multimea musulmanilor. Nicodim a ascultat porunca, si traditia populara din vechea Serbie Mare ii atribuie ctitoriile de la Vratna, Manastirita si Saina, in tinuturile Cladovei. Patru veacuri mai tarziu, intr-un Letopiset al lui Stefan Ieromonahul, se scrie ca fresca din pronaosul bisericii de la Saina il zugraveste pe ctitor in stanga intrarii si ca acela ar fi singurul chip adevarat al sfantului, dintre toate cele pictate prin alte lacasuri. Din pacate, astazi, fresca este definitiv degradata.
Pe cand pastorea intr-una din cele trei ctitorii ridicate la sud de Dunare, Sfantul Nicodim a avut o noua vedenie, in care i se dezvaluiau navalirile turcilor ce aveau sa urmeze in Tarile Romane. In vedenie, aparea si Maica Domnului, care ii cerea sa treaca apa Dunarii si sa ii ajute pe indoitii sai frati de neam si de credinta, in fata primejdiei ce se apropia amenintator. Mai mult decat atat, traditia spune ca, intr-o zi de mare sarbatoare, spre seara, sfantul a adormit cateva clipe, asezat intr-un jilt, si i s-a aratat in vis Sf. Antonie cel Mare, care i-a repetat porunca Maicii Domnului, adaugand indemnul de a cauta un loc numit "La Cascade", unde sa ridice o mare manastire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Trezindu-se din somn, cu bucuria unei asemenea minunate adeveriri, cuviosul Nicodim s-a hotarat sa dea ascultare noii porunci. El a cerut unui fierar sa-i toarne o cruce din plumb, in greutate de sapte ocale, inchipuind numarul zilelor din Saptamana Patimilor Mantuitorului, pe care si-a atarnat-o de gat, jurandu-se sa nu o mai scoata decat in ziua cand va vedea cu ochii lui ridicata manastirea din vis. Apoi si-a facut o boccea, in care a asezat o Biblie copiata de mana lui la Muntele Athos, a imbracat rasa calugareasca, s-a incaltat cu opinci din piele de porc, si-a luat un toiag si, facandu-si semnul sfintei cruci, a pornit-o la drum. Sfantul avea sa poarte la gat crucea de plumb vreme de douazeci de ani, pana cand i se va fi implinit visul.
Prima minune: Trecerea peste Dunare Nicodim a ajuns pana in satul Tachia, pe malul sudic al Dunarii, in fata Orsovei, dupa doua zile de mers. S-a odihnit o noapte, iar in zorii celei de a treia zile a cautat vreun pescar care ar fi putut sa il treaca cu luntrea. Legenda spune ca, neafland pe nimeni in preajma, dupa indelungata vreme, sfantul a ingenuncheat pe malul fluviului, ridicand mainile catre cer si aducand slava lui Dumnezeu. Pentru ca, in smerenia lui fara de margini, nici nu indraznea sa creada ca ar putea calca pe apa, aidoma Mantuitorului, el si-a dezbracat rasa calugareasca si a rostit cu voce tare cuvintele lui Hristos din Evanghelie: "Trebuie sa fac pana este ziua lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze. Faca-se voia Ta, Doamne!" Dupa care s-a inchinat, a aruncat rasa calugareasca pe suprafata apei, a pasit pe ea, cu bocceaua in spinare si toiagul in mana, si a plutit astfel pe valurile marunte ale Dunarii pana la malul celalalt!... In partile Orsovei si Ieselnitei se pastreaza, pana astazi, traditia puternica a acestei minuni a sfantului. Legat de venirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit in Tara Romaneasca, se mai pastreaza, prin partile Mehedintiului, o alta traditie, numita Ciumarnita. In a doua jumatate a secolului al Xiv-lea, in acele locuri a fost o epidemie de ciuma neagra, adusa din Europa apuseana. Dupa sosirea sa, vazand nenorocirea si jalea, sfantul a calatorit din sat in sat si a facut vindecari in masa, prin rugaciuni rostite in aer liber, asezat in genunchi, in mijlocul bolnavilor. Atat de mare a fost credinta pe care a starnit-o oamenilor in acest fel, incat unii dintre ei l-au urmat, devenindu-i primii ucenici romani. Sarbatoarea Ciumarnitei, care se praznuieste numai in zilele de post si are data schimbatoare de la o asezare la alta, dupa cum s-a nimerit trecerea sfantului pe acolo, se tine pana in ziua de azi in Mehedinti si se datoreaza marilor minuni vindecatoare ale cuviosului, savarsite acum mai bine de sase sute de ani!
In calatoria pe care o incepuse, Nicodim se oprea la cate un loc ce i se parea prielnic pentru manastirea poruncita in vis. Facea popas si tabara, adunand din ce in ce mai multi fii duhovnicesti in jurul sau, carora le tinea predici sub cerul liber, deschizandu-le sufletul si mintea pentru credinta in Hristos. In fiecare din aceste locuri se ridicau altare din lemn sau piatra, unde ramaneau cativa ucenici sa continue viata de obste a viitoarelor manastiri, ce urmau sa fie zidite pe cheltuiala si cu eforturile localnicilor. Acest fenomen de o amploare istorica nebanuita a umplut tot Mehedintiul si Gorjul cu lacasuri monahale sau biserici, ducand vestea sfantului misionar pana la scaunul domnesc al lui Vlaicu Voda. Fapt fara precedent in istoria crestinismului romanesc: in loc sa trimita dupa cuvios, pentru a fi adus la curtea domneasca, voievodul a plecat el insusi in cautarea pelerinului, insotit de o suita de osteni. Traditia marturiseste ca Nicodim cel Sfintit a devenit duhovnicul lui Vlaicu Voda si acela care l-a sfatuit sa zideasca manastirea Vodita, ale carei ruine exista si astazi pe malul Dunarii. Biserica manastirii, unul dintre cele mai vechi lacasuri de piatra din Tara Romaneasca, a avut hramul Sfantului Antonie cel Mare, evlaviosul intemeietor al monahismului rasaritean, a carui pravila monahala o urma si o predica ucenicilor sai insusi Cuviosul Nicodim. Influenta duhovniceasca a sfantului s-a intins pana in Moldova, unde trei dintre ucenicii sai au ajuns la manastirea Neamt, introducand acolo randuielile athonite aduse de la invatatorul lor, cu doua veacuri inaintea celuilalt mare ctitor de viata monahala, Paisie Velicikovski. Dar sfantul nu si-a incetat calatoriile, trecand muntii prin "Portile de Fier ale Transilvaniei" si intemeind Manastirea Prislop din Tara Hategului, unde peste veacuri avea sa-si implineasca destinul duhovnicesc un alt sfant, Arsenie Boca. Istoria bisericeasca sustine ca Nicodim cel Sfintit a fost duhovnicul de taina al primilor patru domnitori Basarabi, Vlaicu Voda, Radu I, Dan I si Mircea cel Batran, pana la inceputul secolului al Xv-lea. Dar anii treceau si crucea de plumb atarna tot mai greu de gatul sfantului, care continua sa caute un loc pentru manastirea din vis.
Manastirea din vis: Tismana In pelerinajele sale pentru aflarea locului numit "La Cascade", Cuviosul Nicodim s-a oprit, impreuna cu alti cativa ucenici, in satul Ponoare, din tinutul Mehedintiului. Dar, spre surprinderea sfantului, acesta a fost singurul loc in care oamenii nu l-au primit cu bratele deschise. Nicodim avea deja mare faima de ctitor monahal, iar taranii s-au temut ca intemeierea unei manastiri prin partea locului, daca va fi intarita si de un hrisov domnesc, va atrage dupa sine improprietarirea asezamantului cu satele din jur, asa cum obisnuiau voievozii acelor timpuri. Satenii nu voiau sa-si piarda libertatea si pamanturile nici macar de dragul lui Dumnezeu. In fata unei asemenea prostii omenesti, cuviosul s-a intristat si le-a spus mai-marilor asezarii: "Nimeni nu v-ar fi rapit libertatea sau roadele pamantului, dar daca ati fi pus umarul la zidirea lacasului si i-ati fi ajutat pe viitorii monahi, ati fi avut cu totii o mare casa in ceruri. Mi-e mila de prostia voastra si de saracia ce va asteapta, caci saracia sufletului vostru va va aduce si saracia vietii de care va feriti acum!". Legenda povesteste ca atat de amarnic au saracit oamenii acelor locuri, incat nu mai aveau cu ce se hrani. Intr-o buna zi, un taran care isi taiase ultima capra si o jupuise, s-a gandit sa faca un burduf din pielea ei pentru branza, dar neavand cu ce il umple, i-a venit ideea sa lege un fluier de gura burdufului, apucandu-se de cantat, ca sa-i treaca foamea. Asa a fost inventat cimpoiul, iar traditia populara romaneasca sustine ca taranii din Ponoarele Mehedintiului sunt cei mai priceputi cimpoieri din tara...
Parasind foarte intristat acele locuri, cuviosul se ruga necontenit sa-i indrume Dumnezeu pasii, pentru ridicarea manastirii din vis. Asa a ajuns in satul Aninoasa, de unde a pornit-o, de unul singur, pe valea unui parau, pana in catunul Vanata. Familia care l-a gazduit i-a spus ca spre deal, in susul apei, este un loc numit "La Cascada", dar lumea se fereste de el, caci acolo s-ar ascunde un sarpe mare. A doua zi, sfantul a pornit-o pe malul apei, insotit de baiatul cel mare al gazdelor. Dupa o vreme, s-a auzit sunetul cascadei. Nu mica i-a fost bucuria cuviosului cand a descoperit, la un cot al vaii, o cadere de apa ce izvora din munte. In apropiere se afla un platou inalt, strajuit de un arbore urias de tisa. Deasupra cascadei se afla o pestera, pe care sfantul s-a gandit sa si-o faca drept chilie. Legenda locului spune ca in acea pestera Nicodim a gasit un sarpe urias, care ii inspaimanta pe localnici. Cu putere de la Dumnezeu, el a ridicat crucea de plumb, pe care o purta la gat de douazeci de ani, si a blestemat intruchiparea satanei, aceasta transformandu-se in stana de piatra. Apoi a coborat pe platou, impreuna cu tanarul ce-l insotea si care avea sa-i devina ucenic, asezandu-se sub coroana arborelui singuratic. Sfantul s-a rugat fierbinte sa primeasca semn unde anume sa ridice sfantul altar. Atunci, din slava cerului, s-a pogorat asupra arborelui un sul de lumina, iar Nicodim, avandu-l martor doar pe tanarul de langa el, a auzit un glas bland: "Aici este locul unde am poruncit tie sa faci lacas de inchinaciune!". De la acest arbore, sfintit de Duhul Sfant, valea, raul si manastirea si-au luat numele pe care il poarta pana astazi. In doar cativa ani, pana la inceputul domniei lui Mircea cel Batran, intregul asezamant a fost ridicat din temelii si inzestrat cu odoare. Manastirea a fost prima "arhimandrie" din istoria crestinismului romanesc, dupa rangul de arhimandrit pe care cel dintai staret, parintele Nicodim cel Sfintit, il adusese de la Muntele Athos. Sfantul apucase ziua in care sa-si vada visul cu ochii! Porunca lui Dumnezeu fiind indeplinita, el si-a putut scoate de la gat crucea de plumb, in greutate de sapte ocale, pe care o purtase, drept canon, vreme de douazeci de ani.
Ultimele minuni Cat a staretit la Tismana, in cei din urma ani de viata, sfantul a facut multe si mari minuni. Zi si noapte veneau la el bolnavi si se tamaduiau. Unii dintre ei doar se atingeau de vesmintele sale, altii se vindecau prin binecuvantarea lui, dar cei mai multi se izbaveau doar chemand numele sfantului! Auzind de minunile Cuviosului Nicodim, insusi imparatul Sigismund al Ungariei, care avea o fata chinuita de un duh necurat inca din copilarie, se hotaraste sa viziteze Tismana, impreuna cu fiica bolnava si insotit de o mare suita. Avand incuviintarea lui Mircea cel Batran, Sigismund intra in tara pe la Orsova. In drum spre manastire, duhul cel necurat din fata se tulbura de apropierea de un loc sfant. Fata cade la pamant, in nesimtire, in clipa cand demonul nevazut o paraseste, apoi isi revine, definitiv insanatosita... Intreaga suita catolica a imparatului a incercat sa-l convinga pe Sigismund ca ar fi fost o minune venita de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea Cuviosului Nicodim. Atunci monarhul a dat porunca tuturor sa nu spuna sfantului nimic din cele intamplate, cand vor ajunge la manastire, pentru a se lamuri in ce fel s-a tamaduit fiica sa. Fiind "inainte-vazator-cu-duhul", parintele Nicodim s-a imbracat cu sfintele odajdii, a luat in maini crucea si Sfanta Evanghelie si a iesit in fata manastirii, inconjurat de tot soborul, in intampinarea craiului maghiar. Cand Sigismund a ajuns inaintea sa, sfantul l-a binecuvantat si i-a spus: "Da slava lui Dumnezeu si Preacuratei Sale Maici, pentru mila ce au facut-o astazi cu tine, tamaduind pe fiica ta!". Sigismund s-a cutremurat la auzul acestor cuvinte si, in vazul tuturor, cu lacrimi in ochi, a sarutat dreapta sfantului, aducand multumire Celui de Sus. A doua zi a sosit la Tismana si Mircea cel Batran, intampinat cu aceeasi cinste de parintele staret si intreg soborul. Cei doi monarhi au participat, impreuna cu suitele lor si alaturi de miile de credinciosi care venisera la manastire, la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, ce era chiar hramul asezamantului, asa cum i se ceruse parintelui Nicodim in vis. Reactia de mare emotie crestina pe care a avut-o imparatul fata de intreaga manifestare i-a facut pe clericii catolici din suita sa sa se teama ca nu cumva Sigismund sa ia hotararea de a trece la ortodoxie. Drept urmare, l-au sfatuit cu viclenie pe craiul maghiar sa mai puna la cale o ispitire inca si mai grea pentru Sfantul Nicodim. Desi era coplesit de tot ceea ce vazuse si auzise, imparatul i-a spus, in cele din urma, sfantului: "Parinte, suntem in zi de mare sarbatoare. Am citit in Sfintele Scripturi ca Dumnezeu, pe aceia pe care ii iubeste, ii scoate nevatamati si din foc si din apa. Te rog, parinte, arata-ne noua, astazi, puterea lui Dumnezeu asupra ta, intrand in foc, iar de vei iesi nevatamat, atat eu, cat si toti cei ce se afla cu mine, impreuna cu fiica mea vindecata, vom trece la legea ortodoxa!...". Atunci a poruncit sfantul Nicodim sa fie aprins un foc mare din busteni in fata bisericii. Cuviosul a intrat in biserica si s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca sa-Si arate puterea Sa prin foc, spre folosul sufletesc al celor care au cerut lucrul acesta. Apoi s-a imbracat cu toate odajdiile preotesti, a luat in mana crucea de plumb pe care o purtase la gat douazeci de ani si s-a apropiat de foc, urmat de diaconul Antonie, tanarul care il calauzise pana la locul manastirii. Au inconjurat focul de trei ori, diaconul cadelnitandu-l, apoi au facut semnul sfintei cruci, binecuvantand valvataia. Sfantul s-a intors spre tanar, intrebandu-l: "Crezi cu adevarat in puterea lui Hristos?" Antonie a incuviintat, tacut. Cuviosul l-a mai intrebat: "Ai curajul sa intri cu mine in foc, pentru credinta ta?". Tanarul a raspuns: "Da, parinte!". Atunci, spre uluirea generala, in ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Nicodim cel Sfintit a intrat in foc, urmat de diaconul Antonie, ramanand o vreme in mijlocul valvataiei, ca sa vada toti minunea si sa creada... "Si au facut aceasta de trei ori - scrie Patericul - in numele Sfintei Treimi!" La iesirea din foc, a luat sfantul un carbune si l-a pus pe marginea sfantului epitrahil, ca sa dovedeasca tuturor celor de fata ca ar fi putut sa arda, iar locul unde a fost atins de carbune s-a parjolit. In aceeasi zi, imparatul maghiar, impreuna cu fiica sa si intreaga suita s-au botezat in religia ortodoxa. La botez, Sigismund a primit numele de Matei, avandu-l nas pe insusi Mircea cel Batran. El a ramas in istorie drept singurul imparat al Ungariei de confesiune ortodoxa! In muzeul Manastirii Tismana se pastreaza, pana in ziua de azi, epitrahilul ars de carbune, ca o marturie a acestei minuni adevarate, dupa sase veacuri...
Epilog Sfantul Nicodim cel Sfintit de la Tismana a trait 96 de ani si s-a mutat la cele vesnice in ziua de 26 decembrie a anului 1406. Moastele sale s-au pastrat cateva sute de ani in sfanta Manastire Tismana. Cu prilejul unei navaliri otomane, fratii calugari le-au ascuns intr-o pestera din adancul muntelui, pentru a le feri de pangarire, dar, pierzandu-si ei insisi viata, nimeni nu a mai stiut sa le gaseasca, pana astazi. Mai multe generatii de ucenici ai sfantului au ctitorit biserici si manastiri, din Mehedinti si Gorj pana in Oltenia si Valahia, pana tarziu, in epoca lui Matei Basarab si Constantin Brancoveanu. Se spune ca numarul tuturor acestor lacasuri ar depasi suta. La Manastirea Tismana s-a mai pastrat pana in ziua de azi numai degetul aratator de la mana dreapta a cuviosului, acela cu care a aratat toata viata sa spre Cel de Sus si spre Imparatia Sa.Marius Petrescu
Petrache Lupu si minunile de la Maglavit
Petrache Lupu este legat intru toate de Maglavit. Cine a auzit de Maglavit a auzit cu siguranta si de Petrache Lupu, iar acela care a auzit de Petrache Lupu a auzit cu siguranta si de Maglavit. Povestea de la Maglavit o cred multi. Foarte pe scurt, aceasta este urmatoarea: era zi de vineri, 31 mai 1935, cand Petre Lupu (17 ani) era pe camp, cu oile.Acesta avea anumite deficiente inca din nastere, mai ales in ceea ce priveste vorbitul. Acesta L-ar fi vazut pe Dumnezeu, ca un “mos”, langa o salcie. I-a spus ciobanului ca oamenii trebuie sa se pocaiasca, si ca el trebuie sa transmita mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat timp de trei ori, in trei vineri consecutive. Din acel moment, viata ciobanului si a comunei avea sa fie alta. Mii de oameni au venit in pelerinaj la Maglavit. Ologii aruncau carjele, orbii isi recapatau vederea, oamenii muti incepeau sa vorbeasca, etc.
Petrache Lupu
Petrache Lupu a trait intre 14 octombrie 1907 si 14 decembrie 1994. Petrache Lupu a trait aproape 90 de ani. Se spune ca pe vremea comunistilor ar fi fost saltat de multe ori. Fostul cioban a fost privit de oameni ca un trimis al Domnului. Desi Biserica Ortodoxa a ramas circumspecta cu privire la povestea lui Petrache, Satenii au reusit sa construiasca o manastire pe locul unde Petrache ar fi avut viziunile.
Petrache Lupu si Minunea de la Maglavit
Comuna Maglavit e situata in Oltenia, intre Calafat si Cetate, in dreptul cotiturei pe care o face Dunarea inainte de a se indrepta spre Calafat. Comuna are peste 5.000 de suflete si e situata la vreo 4 kilometri de malul Dunarii. Intre fluviu si Maglavit e lunca, teren inundabil, acoperit cu nisip si padure tanara de salcami, care au fost taiati ramanand buturugile si lastari.In anul 1907, la 14 octombrie se naste Petre, fiul lui Gheorghe Preda Lupu, locuitor sarac din Maglavit. De mic ramanand fara tata, a trait nenorocit langa o mama care il iubea putin. in urma unei boli, varsatul, ramase surd si mut, si traia ascultator si bland in casa unui tata vitreg, plin de rautate, care ii dadea, cu multa parere de rau, o bucata de mamaliga. Cand s-a facut ceva mai mare muncea la plugarie alaturi de tatal sau vitreg; mai tarziu, pus sa pazeasca vitele satenilor, simbria ce o lua intra tot in chimirul acestuia. Vitele insa au fost mai blande cu bietul Petrache caci il fa­ceau sa uite rautatea oamenilor, de aceia el le iubea mult. Cand vedea pe cineva ca da in o vita, i se umpleau ochii de lacrami si dupa ce proprietarul ei isi potolea furia, Petrache se ducea si mangaia locul lovit de biciu sau de ciomag.Mai in urma si-a facut o stana pentru oile satenilor si si-a injghebat o mica gospodarie. S-a casatorit cu o femeie saraca dar intelegatoare si gospodina. Au impreuna un copil. Petrache Lupu este un om cinstit cum rar se mai ga­seste altul. Cand uneori in turma lui intra o oaie straina nu are astampar pana ce nu da de pagubas. Inapoiaza banii gasiti si sileste pe altii sa faca la fel. Astfel cand a gasit zece mii de lei (bani mari la acea vreme) i-a dus stapanului. Iarna, tatal sau vitreg, ca sa se incalzeasca, fura crucile din cimitir, si facea foc cu ele. Petrache plangea si tremura de mahnire, departe de foc, sa nu-l ajunga caldura si nici lumina lemnului mortilor. Cand au dormit cu totii, a luat crucile si le-a dus in cimitir, infigandu-le la fiecare din mormintele de unde fusesera luate.“De ce iei umbra mortilor, taticule? Lasa crucile acolo, saracii, sa le tina umbra!” zicea Petrache Lupu. Cinstit si credincios ajunsese Petrache Lupu la varsta de 29 ani. Fusese reformat din armata pentru “debilitate mintala” si greutate in vorbire. In ziua de 31 mai 1935, era intr-o vineri, trecand Petrache Lupu in dreptul a trei buturugi din padure, i-a iesit in cale “un mos” cu barba alba si lunga pana la brau, mustati foarte lungi si impreunate cu barba. In loc de imbra­caminte avea peste tot numai par alb ca matasea, care ii acoperea corpul pana jos la degetele picioarelor, ca un fel de sarica ciobaneasca. Sta in aer, la vreo doua palme de pamant. De la el venea un miros asa de frumos cum nu se intalneste la nici o floare de camp sau gradina – ceva care aduce cu mirosul de smirna. Mosul i-a spus: “Nu-ti fie frica. Sa te duci sa spui la lume, la parintele, la primarie si la bise­rica, ca daca oamenii nu se potolesc, daca nu tin sarbatorile, daca nu se lasa de rele si daca nu vin la biserica, atunci, foc, atunci le rup muncile.”Dupa aceste cuvinte, Mosul s-a inaltat intr-un nor pa­trat si luminos. Cand a ajuns Petrache Lupu la stana, n-a spus la nimeni nimic, ca sa nu fie luat in ras. A doua vineri, (7 iunie) i-a iesit in acelasi loc Mosul, care i-a zis: “De ce n-ai spus la lume ce ti-am zis?” Petrache i-a raspuns: “Am uitat” si s-a inchinat, apoi a adaugat: “Doamne iarta-ma, ca am sa spui!” “Bine, te iert, dar sa spui la lume tot ce ti-am poruncit.” Apoi Mosul a disparut ca si intaia data. Petrache Lupu s-a inchinat, insa ajungand la tarla si de data aceasta n-a spus la nimeni nimic, frica ca lumea va rade de el fiind mai puternica decat porunca “Mosului”.A treia vineri (14 iunie), in acelas loc ca si datile pre­cedente, l-a oprit iarasi Mosul zicandu-i: “De ce n-ai spus la lume ce ti-am spus intaia si a doua oara?” Petrache i-a raspuns si de data aceasta: “Am uitat.” Mosul, cu glas gros si tare, i-a zis: “Nu te mai iert.” Totusi dupa ce Petrache i-a cerut iertare, fagaduindu-i ca de data aceasta ii va indeplini porunca, Mosul a cuvantat iarasi: “Sa spui la lumea cu care te intalnesti ca daca nu se potoleste, daca nu tin sarbatorile, daca mai fac rele, daca nu vin la biserica sa se roage, daca nu se apropie, atunci foc, atunci le rup muncile.” Petrache Lupu i-a zis: “Stai, sa ma duc intai la oi.” Mosu i-a ras­puns: “Haide ca merg si eu.” Petrache Lupu i-a zis: “Hai Mosule!” Au plecat amandoi spre stana. Mosul mergea, insa prin aer, la doua palme de pamant. Ajuns la stana Petrache Lupu a trecut sa mulga oile. Mosul, care statea langa el, ii spunea mereu: “Sa te duci chiar acum in sat si sa spui la lume.”
La stana se mai gaseau atunci Sonita Savescu din Maglavit si alt cioban mai mic, Florea Pavel, care au auzit cum vorbea Petra­che cu “Mosul” pe care insa nu-l vedeau, nici nu-l auzeau si l-au intrebat pe Petrache cu cine vorbeste. Petrache, cand voia sa le respunda, ii venea ameteala si nu putea scoate o vorba. Dupa ce si-a aranjat treburile la stana, a plecat spre sat, intovarasit de Mos. Dupa vreo 50-60 metri de drum, Mosul i-a spus: “Am sa mai vin o data, dupa ce tu vei fi spus la lume si sa vad ce o sa faca lumea. Am sa-ti port de grija.” Petrache s-a inchinat, iar Mosul i-a mai spus cu glas gros: “Sa te duci, auzi?” Petrache mai spune ca i-a mai lasat o vorba mare, dar pe care n-are voie s-o spuna nimanui, pana ce Mosul nu vine iarasi. Si Mosul s-a vazut inaltat tot intr-un nor patrat si luminos.A doua zi, sambata, Petrache Lupu a fost desteptat din somn de o putere care il impingea sa mearga in sat. Pe la 10 dimineata, a inceput sa povesteasca cele petrecute nevestii sale si la toti cu care se intalnea in drum, precum si preotului Bobin, pe care l-a gasit acasa, la primarie. Au venit apoi ziaristii si functionari de la politia din Calafat. Duminica, la biserica, pe la sfarsitul predicii, cum Pe­trache sedea cu capul in jos a simtit ca cineva nevazut l-a apucat de barbie si i-a ridicat capul in sus. Atunci a vazut in altar, plutind prin aer, pe acelasi “Mos”, care i-a facut semnul crucei, al binecuvantarii adica.De aci inainte personalitatea lui Petrache Lupu se schimba. In cursul saptamanii indemna lumea sa vina la bi­serica si sa se roage lui Dumnezeu pentru iertare. Sa nu munceasca in zilele de sarbatori si toate celelalte porun­ci ale Mosului: sa nu mai minta, sa nu dusmaneasca, sa nu fure, sa nu curveasca, sa-si respecte parintii si pe cei batrani, sa posteasca posturile, femeile sa nu mai avorte­ze.
Petrache Lupu predicand multimilor
In ziua de 7 iulie a avut o noua aratare anume o stea luminoasa si mare tot la locui aratarii, iar ca la un stat de om deasupra lui, a vazut pe acelasi “Mos”, care i-a fagaduit ca toamna aceasta sau alta, daca lumea se va pocai, va face cu aceasta stea semnul crucii, in fata lui Petrache si a oamenilor daca lumea se va pocai, Mosul va lasa aceasta stea in jos. Atunci Petrache sa spuna lumii sa puna mana pe ea. Ea insa se va ridica in sus si nu o vor putea prinde; va mai face semnul acesta inca de doua ori. Dupa aceasta ciobanul va anunta lumea ca va incepe prapadul.Duminica, 14 iulie, la slujba bisericeasca facuta de 7-8 preoti, din parohiile vecine si de preotul Nicolae Bobin din Maglavit, a venit lume si din alte sate, vreo 2-3000 oameni. Apoi s-a facut o procesiune la locul cu vedenia. Acolo erau adunati peste 10.000 oameni, dupa aprecierea sus-numitului preot. In timpul slujbei Petrache Lupu a vazut plutind asupra lumii acelasi Mos. S-au colectat de cioban 7.000 lei ce s-au depus la Casa de Economie pentru a se cumpara doua troite si a se zidi fantana ciobanului in ciment. La cati­va pasi departare de stana se afla o fantana primitiva sapata de Petrache.In locurile acestea foarte multi ciobani au in­cercat zadarnic sa dea de apa, numai Petrache Lupu a avut mai mult noroc. Satenii cred ca e p fantana facatoare de minuni. In apropierea unei tufe Petre a infipt o cruce de brad pe care o mana nedibace a insemnat urmatoarele: “Petre G. Lupu ciobanul care s-a intalnit cu Mosu – Sa inchine, sa pupe”. Alaturi de cruce Petre a ridicat un adapost, in mijlocul caruia are grija sa aprinda lumanari si tamaie. Increderea lui Petre in oameni este foarte mare, incat banii, care i-a ca­patat de la pelerini pentru ridicarea unui altar care sa arate locul unde Dumnezeu a vorbit prin el oamenilor, ii lasa langa cruce si nimeni nu se atinge de ei.
Lumea vine aici, aprinde lumanari si se roaga. La in­ceput unii, necredinciosi, cereau ca ciobanul sa fie arestat, iar credinciosii care veneau sa aprinda lumanari, tamaie, candele sa fie indepartati. Prin interventia Domnului senator Valareanu si a altora, ciobanul a fost lasat nestingherit. Autoritatea morala a ciobanului e foarte mare. El e numit “preasfantul”, rugaciunile le face el, lumea se inchina si il roaga pe el sa intervina la “Mosul”. Ciobanul nu primeste bani pentru sine.Preotul satului se ocupa cu mersul incasarilor intr-o lada, seara se face numaratoarea de catre delegatia comi­tetului instituit pentru ridicarea unei biserici. Ciobanul pune si el iscalitura, fiindca a invatat sa iscaleasca. Unii pelerini “cei buni la Dumnezeu”, printre care sunt si multe persoane culte, vad in jurul ciobanului predicator un nimb luminos in care se disting figuri sfinte.Ciobanul, suit pe o estrada, langa o mare cruce, ri­dicata cu cheltuiala Domnului Dr. Albu, medic al sanatoriului cu acelasi nume din Craiova, vorbeste oamenilor. Aceasta es­trada e situata in camp liber. Inspre apus de aceasta cruce, in mijlocul padurii, se gaseste locul sfant, cu cele trei buturugi, unde s-a aratat Dumnezeu. Cei care au ascultat predica vin si se aseaza pe locul acesta, sarutand pamantul si buturugile si se ung cu seva ce curge in picaturi din cativa plopi bubosi, din cauza unor paraziti care au patruns prin coaje in canalele sevei.Aci zac, pe nisip, sutele de infirmi, incurabili si necajiti, care asteapta mila lui Dumnezeu. Administratia a luat masuri ca pelerinii sa nu sada in comuna. In schimb, situatia regiunii vizitate de pelerini era, in vara anului 1935, cand am vizitat Maglavitul, destul de serioasa din cauza enormei aglomeratii de oameni, lipsiti de cele mai elementare masuri de igiena. Administratia a luat insa masuri si in aceasta privinta construind latrine (bai), arzand gunoaiele, etc. Apa de baut se ia din patru fantani construite de curand si din izvoarele ce ies din poalele luncii Maglavit. Totusi, din cauza aglomeratiei, fanta­nile sunt asaltate de oameni care isi introduc in galeti sticle­le, canile si toate cioburile. Pentru a se evita aceasta, s-au adaptat pompe la aceste fantani.Treptat situatia sanitara s-a ameliorat, doi medici si cinci agenti sanitari au lucrat in acest sens. Din ordinile Domnului Dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, s-au construit latrine, o baraca dispensar si infirme­rie, o statie de bai si deparazitare. Pelerinii se culca pe pamant, in aer liber. Langa orbi, paraliticii, bolnavi cu cancer, cu fistule tuberculoase, ulcere varicoase. Este impresionanta staruinta acestor nenorociti de a sta cat mai aproape de locul unde a aparut vedenia.Petrache Lupu, cu bunul lui simt, a inteles dispoziti­ile administrative care cer ca orice pelerin sa nu stea mai mult de trei zile in localitate. El argumenteaza astfel: daca “Mosul” nu i-a vindecat in cateva zile, e semn ca bolnavul are pacate multe si trebuie sa plece. Numarul pelerinilor se ridica in timpul verii la 20.000 pe zi, iar la inceputul lui sep­tembrie 1935, intr-o sambata, cu ocazia venirii Episcopului, numarul s-a ridicat chiar la 50.000. La aceasta data banii lasati depasisera un milion de lei (enorm la acea vreme). Pelerinii au tendinta a lasa pe seama preotilor bisericii colectarea banilor, etc. si ei se incred absolut in omul simplu dar desinteresat care e cioba­nul. La inceputul lui noiembrie, vinerea, pelerinii erau abia 2-3000.Petrache Lupu spune singur ca a fost reformat din armata dupa un tratament contondent, fara rezultat, caci era banuit ca simuleaza prostia si mutismul. De fapt, el nu a fost mut ci cepeleag si cu un vocabular redus. Aceste defecte ale vorbirei s-au ameliorat mult prin faptul ca vorbeste zilnic poporului credincios. S-a publicat intr-un ziar din Bucuresti, foaia matricola a lui Petrache Lupu. Credem ca reproducerea ei astfel cum e intocmita in registrul Cercului de recrutare Cra­iova, poate interesa:
“Nr. matricol 13830 – Ctg. 1929. Cerc. Recrut. – Craiova. Corp. – Rgt. 31 Inf. Calafat. Nationalitatea – roman. Religia – ortodox. Nascut in anul – 1907. Luna – Octombrie. Ziua- 14. In comuna – Maglavit. Plasa – Calafat. Judetul – Dolj. Fiul lui Dinu Gheorghe si a lui Florica. Talia – 162/83. Parul – castaniu. Ochii – caprii. Nasul – potrivit. Barbia – potrivita. Fata – smeada. Sprancenele – castanii. Fruntea – potrivita. Gura – potrivita. Semne particulare n-are. Mutatii: 20.11.1929 – Prezent fara reclamatie. Admis, bun pentru infanterie. La vizita medicala amanat: Otita medie supurata. 19.11.1930 – Amanat a doua oara. Debilitate mintala. 10.11.1931 – Lasat la vatra fiind dispensat medical. Cla­sat “Impropriu serviciului militar, pentru surdo-mutism provenit din sifilis ereditar.” La corp. Art. 74 legea Recrutarii. Ordin de zi Nr. 176/931, Rgt. 31 Inf.”
Din cercetarile mai amanuntite ce am facut la Craiova rezulta ca Petrache Lupu a fost dispensat medical la 10 11. 1931, dupa o scurta internare in Spitalul militara Corpului I de armata, unde la aceasta data sosesc pentru stabilirea pozitiei militare sute de bolnavi, care urmeaza sa fie exami­nati de specialistul respectiv, li se fac probele de laborator si apoi cu diagnosticul stabilit sunt prezentati d-lui general medic Vasilescu August pentru a-i vedea si a da ultima ho­tarare.Pentru Petrache Lupu diagnosticul a fost: “otita medie supu­rata bilateral cu perforatia larga a ambelor timpane, usoara idiotie”, iar in foaia de observatie nu este trecut decat examenul local, clinic al urechilor. Nu se mai gaseste in acea foaie nimic asupra antecedentelor sale heredo-colaterale sau asupra vreunui examen care sa sustina diagnosticul de usoara idiotie. N-am putut afla cine a pus in foaia matricola diagnosticul de sifilis hereditar. Daca Petrache Lupu ar fi prezentat ceva in aceasta directie n-ar fi scapat medicilor de la Spitalul Militar din Craiova. E vorba deci de o eroare.Azi e intr-o continua iritatie din cauza ca lumea ii cere sa vorbeasca si sa se roage mereu pentru vindecarea miilor de bolnavi. Se spune ca anterior vedeniei si chiar la ince­putul pelerinajului Petrache Lupu vorbea calm, greoi. Azi a devenit vorbaret. Procedeul lui pentru incercarea vindecarilor e ur­matorul: El afirma ca nu e nici sfant, nici doctor, dar, dupa ce asculta pasurile celor ce vin la el, invita lumea din jurul lui sa se roage cu el lui Dumnezeu. Fraza intrebuintata este: “Doamne ajuta pe cei orbi sa vada, pe surzi sa auda, pe cei muti sa vorbeasca etc”. Apoi se inchina si face numeroase cruci.Dupa domnul dr. Viorel Popescu, inspector sanitar, gestu­rile ciobanului nu sunt nici de binecuvantare, nici de implo­rare, ci gesturi dezordonate, neadecvate la vorbire. Cand i se comunica cum ca bolnavul nu s-a vindecat, el raspunde: “Ce sa-ti fac, ai pacate grele, roaga-te la “Mosul”, du-te la locul vedeniei si roaga-te; asteapta!”. Se cere sa binecuvanteze obiecte ca batiste, camasi, etc, sa atinga bolnavi. El refuza intai sa binecuvanteze, zicand ca nu e sfant dar, la in­sistentele pelerinilor, atinge lucrurile si bolnavii. Pune mana pe orice bolnav, pe orice bubos, fara nici o frica, caci, zice el, “Mosul” i-a dat curaj. Aceasta munca totusi il enerveaza, se da jos de pe estrada, dar lumea se tine dupa el, il atinge cu maimile, il roaga sa vina la locul vedeniilor, sa vindece pe cei netransportabili. In cele din urma, nu mai aparea pe locul viziunei decat de doua ori pe zi, dimineata la ora 11, si dupa-amiaza la ora 15.Sub influenta lui Petrache Lupu locuitorii din satele vecine duc o viata mai morala. Nu se mai mananca decat rar carne, nu se mai intampla furturi, batai. Medicul legist al judetului Dolj comunica faptul ca de la 1 iunie pana la ince­putul lui septembrie 1935 n-a mai avut nici un caz de me­dicina legala. La biserica totusi nici acum nu prea se duce lumea; se aduc de poporeni acuzatii grele preotilor de sat. Un fapt e sigur: orice lucru pierdut pe campul pelerinajului e adus la cioban, care, intreband multimea, il restituie pa­gubasului.Pelerinii vin din toate partile tarii, intrebuintand toate mijloacele de locomotiune. Se organizeaza trenuri complete. Vin chiar familii evreiesti. Sunt oameni care vin pe jos de la mari departari, considerand drumul istovitor ca un ispasitor de pacate. Ajung la Maglavit, dupa zile si nopti de drum, flamanzi si istoviti – dar cu cata fericire in suflet! Numarul bolnavilor vindecati sau ameliorati nu se poate sta­bili. Episcopul Bartolomeu al Ramnicului a venit insusi sa se roage pe locul vedeniilor din Maglavit. Cu aceasta ocazie, sambata, 14 septembrie 1935, Petrache Lupu a asistat la slujba religioasa de la biserica din sat, iar la ora 09.00, in fruntea unei imense procesiuni, intre preotime si jandarmi, care il apara de asaltul multimii, a pornit pe drumul de curand taiat prin padure pana la tarla din marginea Dunarii.De-a lungul soselii, cateva zeci de mii de oameni se inchinau insirati pe doua randuri. Mii de barbati si femei ii asteptau in genunchi trecerea. Petrache nu le facea nici un semn, nu le spunea nici o vorba. Mergea drept, si se lasa atins, ca in vis, de cate o mana scapata printre jandarmi. Era obiectul unei continue adoratii mistice, care, la schilozi si bolnavi, ia forme de delir. Nimeni n-are o umbra de indoiala. Mataniile si ingenuncherile nu iau sfarsit decat la ora 09.30, cand cortegiul ajunge langa vechea tarla. Acolo episcopul Vartolomeu asteapta, in mijlocul unui sobor de 20 preoti, sosirea ciobanului.Se ridicase pe locul acela o estrada inalta strajuita de noua cruci imense inconjurate de verdeata. Lumea in jurul ei formeaza o mare de capete. Unii ziaristi pretindeau ca ar fi fost o suta de mii. Altii vorbesc de 60-70.000. Drept este ca in acea vineri, pana la innoptat, au tot venit convoa­ie de carute pline cu pelerini din toate unghiurile tarii, din Transilvania, din Banat, chiar de departe din Maramures, si trenurile obisnuite nu mai puteau incarca pe toti calatorii. De la Bucuresti si de la Craiova s-au format trei trenuri speciale cu cate 20-25 vagoane, care au descarcat in statia Maglavit circa 30.000 de insi.
Pelerinaj la Maglavit
Slujba Episcopului incepe la ora 9 si jumatate. Cu toata instalatia de megafoane din cele patru colturi ale cam­piei, corul preotilor se aude foarte slab. Se roaga unii, altii vorbesc. Isi povestesc minunile. Intr-o parte se spune ca doua femei au nascut. De abia cand incepe Petrache sa vorbeasca linistea devine completa si cuvintele lui pot fi din loc in loc auzite. “Mosul a spus: Oamenii sa se inteleaga intre ei. Toti suntem frati. Nu va invrajbiti.” Si lumea asculta ingenuncheata. Cate o femeie, din apropierea estradei, intinde inspre mana ciobanului o ba­tista, o floare, o creanga, o bucata de hartie. Petrache le atinge cu mana. Femeile sunt multumite, macar sa aiba un obiect atins de mana lui.La ora 11.00, Episcopul, preotii si Petrache coboara es­trada si in fruntea unui cortegiu se indreapta spre locul unde a fost hotarata cladirea noii biserici. Acolo, dupa o noua sluj­ba divina, Petrache pune piatra de temelie a viitoarei bi­serici. Intr-un interviu dat “Universului” din 15 septembrie 1935, IPS Patriarh Dr. Miron Cristea arata inalta valoare a indemnurilor ciobanului: “Pocaiti-va; indreptati-va, feriti-va de rele; mergeti la Sfanta Biserica si va rugati si impliniti porun­cile invatate de ea.”Ca specimene de vindecari am citit in ziare multe, asupra autenticitatii lor nu ma pot pronunta, deoarece acesti pacienti n-au fost examinati de un neurologist care sa con­state natura bolii si daca vindecarea a fost instantanee, prin urmare miraculoasa, sau daca, din contra, aceste vindecari intra in domeniul fenomenelor cunoscute, cum as crede.La “buturugi” se gasea o intreaga serie de bolnavi vindecati la Maglavit. Cu acest prilej, printre multimea de suferinzi era Alexe Stroe Militam, fost primar in Satulung, care este orb de 5 ani. Venise sa se roage si el cu credinta, pentru sanatate. Cu lacrami in ochii limpezi dar fara vedere, Militam a po­vestit unui ziarist despre urmatoarele cazuri de vindecare intamplate in ultima saptamana:
Radu Manolescu din lunca jud. Braila, in etate de 54 ani, a venit cu mana si piciorul drept paralizate. Dupa o sedere de 7 zile la “buturugi” a plecat vindecat. Costica Trandafir din Coreseni jud. Ialomita, mut si surd de 17 ani, dormind o noapte la “buturuga mare” a ince­put sa vorbeasca perfect. Domnisoara Elena Constantinescu, din Constanta, bol­nava de epilepsie de 7 ani, stand doua saptamani la “butu­rugi” s-a facut sanatoasa. Ion Negrila, dintr-o comuna din jud. Arges, de 71 ani, avand paralizate mana si piciorul stang, a stat 3 saptamani la locul sfant si s-a vindecat.In ceea ce priveste cazul de vindecare al medicului capitan Radulescu, care isi pierduse vederea in urma unui accident de automobil, Viorel Popescu imi comunica urmatoarele amanunte culese de la sora capitanului Radulescu. Specialistii din Bucuresti si Berlin n-au putut sa-l vin­dece. Era pe punctul de a fi reformat. La Viena un specia­list ii spusese sa aiba rabdare caci, probabil, se va vindeca. Disperat, s-a dus la Maglavit unde a stat trei zile. Dupa ace­ea, sora sa, care era farmacista, se pomeneste cu el vesel si ii comunica revenirea in parte a vederii. Ea necrezand, capitanul ii descrie modul cum e imbracata, i-a citit ora pe ceasul din farmacie.Ramasitele pamantesti ale lui Petrache Lupu, ciobanul despre care se spune ca ar fi vorbit cu Dumnezeu, au fost dezgropate recent din cimitirul din satul Maglavit si mutate in Manastirea Maglavit, asa cum si-a dorit, in timpul vietii, Petrache Lupu. Asa au vrut si miile de credinciosi, care au pornit deja in pelerinaj la mormantul lui. Si acum plang oamenii cand isi amintesc povestea.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro
Minunile fecioarei de la Parepa
Descindere. Elena Ceausescu a apelat, in secret, la o femeie careia i s-a aratat Dumnezeu, in timp ce "obscurantismul religios" era combatut prin toate mijloacele in vremurile de trista amintire S-a intamplat intr-o micuta comuna din judetul Prahova
Descindere. Elena Ceausescu a apelat, in secret, la o femeie careia i s-a aratat Dumnezeu, in timp ce "obscurantismul religios" era combatut prin toate mijloacele in vremurile de trista amintire S-a intamplat intr-o micuta comuna din judetul Prahova, situata la 30 de km de Ploiesti, unde in vremurile acelea traia Maria Petre, numita de localnici "Fecioara din Parepa". Devenise cunoscuta in toata tara inca din 1935, cand, la varsta de 12 ani, Maria a avut o viziune. Un batran cu barba alba si ochi blanzi, albastri, i-a aparut in fata si i-a vorbit: "Nu te teme, fecioara Marie, Eu sunt Tatal Ceresc Dumnezeu si te-am ales sa spui oamenilor Cuvantul Meu. Ai auzit de Dumnezeu?". Acesta a mai spus: "Marie, vei ridica aici o biserica ortodoxa intru Slava Mea si pentru pomenirea celor adormiti. Dar biserica nu se va face curand, caci va veni peste voi prigoana, (n.r. - comunista), abia dupa aceea, cand va veni timpul libertatii si cand toti oamenii se vor intoarce la Mine cu inima curata." Vestea s-a dus repede in toata tara. Au inceput sa vina oamenii cu miile in satucul sarac si uitat de lume, doar pentru a o atinge pe fata. Localitatea a devenit in scurt timp un loc de pelerinaj. Fecioara din Parepa a prezis Cel de-al Doilea Razboi Mondial, venirea comunistilor la putere si prigonirea credintei. Acolo unde Maria a avut viziunea dumnezeiasca, satenii au sapat o fantana a carei apa ajuta la vindecarea bolilor si azi. "Unde e Dumnezeu?" Batranii povestesc ca Maria Petre s-a trezit la usa, intr-o zi, cu Elena Ceausescu. Aceasta a venit imbracata foarte simplu ca sa nu fie recunoscuta. Maria si-a dat seama imediat cine e, dar s-a facut ca nu stie. Elena a vizitat troita, a baut apa din fantana miraculoasa, ba a luat si intr-o sticluta. La plecare, a intrebat-o pe fecioara daca ea crede ca exista Dumnezeu si unde e El. Chiar fiul lui Ilie Ceausescu s-ar fi vindecat de o boala grava in urma rugaciunilor facute de Maria Petre. Dupa vizita Elenei Ceausescu, regimul de izolare si de restrictie impus de comunisti Mariei Petre s-a imblanzit. Oamenii au putut sa vina din nou, cu miile la Parepa. Constructia bisericii a fost reluata abia in 1990. Din pacate, Maria n-a mai apucat sa o vada gata pentru ca a murit in 1996. A fost inmormantata chiar in noua biserica. Chiar si dincolo de mormant, fecioara din Parepa face minuni. Oamenii vin din toate colturile tarii cu acatiste si biletele pe care le lasa deasupra cavoului din marmura. Maicutele care au grija de manastire spun ca rugaciunile credinciosilor la mormantul Mariei Petre se implinesc adesea.

Parintele Gherontie Puiu si Minunile Maicii Domnului
Parintele Gherontie este un urias bland, cu vorba moale, specific moldoveneasca. Are ochii mari, ca doua adevarate ferestre ale sufletului. Fiinta se raspandeste, in chip nevazut, un sentiment de iubire fara margini. Cand vorbeste despre Maica Domnului, privirile ii stralucesc inviorate de credinta.De loc, sunt din Todiresti, mai spre Iasi, dar m-am nascut in spitalul de la Ruginoasa. Prin acea vreme, in toamna lui 1933, maternitatea era amenajata chiar in fostul palat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tata plecase din satul nostru, din pricini necunoscute mie, bejenind prin marile orase, pe urmele unor boieri la care fusese argat. Mama Ioana lui Tudose, cum ii zicea lumea ramasese singura si se chinuia cu gospodaria si traiul zilnic.Toate astea le-am aflat de la oameni mai tarziu, caci biata maicuta mea Dumnezeu s-o hodineasca in sanurile lui Avram! a murit in vreme ce se chinuia sa ma aduca pe lume. si eu am fost crezut mort de doctori, ca si mama...Moasele m-au pus intr-un lighean si m-au aruncat pe malul garlei, printre gunoaie, infasurat pe jumatate in pielita ceea trasa din maruntaiele mamei.Peste putina vreme, s-a nimerit sa treaca pe acolo o tarancuta. Nu s-a dus prin alta parte, ci a indrumat-o Duhul Sfant sa apuce chiar pe langa garla, prin gunoaie! M-a auzit plangand, m-a luat in brate si m-a dus la caruta. Daca nu ma afla ea, mai aveam putin si furnicile mi-ar fi mancat ochii, as fi ajuns hrana la sobolani... Atunci mi-a murit moartea cea dintaia oara
La sapte ani, a fost martorul inceperii razboiului. Fiul cel mare al familiei, adica fratele sau vitreg, a plecat pe front si nu s-a mai intors acasa. Copilul a visat atunci, pentru prima data, o tanara ce parea fara varsta, cu chip de lumina, imbracata in straie manastiresti, care i-a spus domol: Vei fi ocrotit!... Tatal tau se va intoarce dupa un lung prizonierat.Micutul a pastrat taina, ca sa nu-si supere bunicii. Nu-l vazuse niciodata pe tatal si isi inchipuia ca o fi dus la razboi. Dar surpriza a fost alta, caci necunoscute sunt caile Domnului!Dupa 12 ani de la plecarea pe front, fratele vitreg cel mai mare a aparut in sat, povestind cum a petrecut ani grei de prizonierat in Rusia. Bunicii murisera intre timp, tot asteptandu-l, iar ceilalti copii, crescuti mari de-acuma, incepusera sa se risipeasca prin lume.Cand Ilie Puiu s-a intors acasa, abia daca l-am mai cunoscut... El nici atat pe mine! Era pe la inceputul anilor 50. Ajunsesem aproape de majorat. N-aveam nici macar certificat de nastere la acea varsta! Nu eram nici botezat, nici infiat...Ilie s-a hodinit o tara, caci era tare obosit dupa anii petrecuti in Siberia, dupa care s-a apucat sa-si faca o casa noua, cu ajutorul meu. Apoi si-a cautat o femeie, s-au cununat la popa si m-au anuntat ca s-au hotarat sa ma infieze. Ei mi-au fost adevaratii parinti adoptivi si nasi de botez pe deasupra.Abia atunci a devenit crestin Gheorghe Puiu si a inceput sa existe cu adevarat pe aceasta lume.....Viitorul monah si-a facut certificatul de nastere tocmai dupa varsta majoratului!Cand am imbracat haina de foc a botezului, parca m-am simtit alt om. Ma incerca o bucurie fara de margini, pe care ma straduiam sa o deslusesc. A fost singura data in viata mea cand am plans de fercire. La iesirea din sfantul lacas, pe treptele din fata pridvorului, am zarit din nou acea fiinta minunata. Statea langa poarta si ma privea drept in ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De asta data nu mai era vis, ci vedenie curata... Mi-a vorbit cu glas in-geresc: Ai incredere si du-te la manastire. Te voi calauzi. Tu esti ales pentru o misiune!Acea maicuta fara varsta avea cel mai frumos chip care mi-a fost dat sa-l privesc. Abia incepand de atunci, am inteles ca este insasi Maicuta Domnului...Am zabovit la Neamt pana in 1959 si prinsesem asa un drag de manastire! Acolo m-am simtit acasa...Eu ma gandeam ca aceea era misia pentru care fusesem ales. Ma duceam la Icoana Facatoare de Minuni a Maicutei in fiece zi si iti multumeam. Asa am ucenicit ani de zile, invatand toata pravila. Dar am ramas doar frate, caci comunistii nu mai dadeau voie nimanui sa se calugareasca. In 1959 soseste, ca un trasnet, teribilul decret de evacuare a lacasurilor manastiresti.
Intr-o zi cenusie au sosit cateva masini cu militieni in fata manastirii. Au fost strigate cateva liste cu nume, si fratii inghesuiti in dube.La plecare, staretul ne-a binecuvantat. Cu lacrimi in ochi, vorbind cu noduri, ne-a spus sa ascultam si sa ne supunem fara sa cracnim. Apoi am plecat. Ne-au purtat toata noaptea pe drumuri, ca se mai opreau din loc in loc sa mai ia pe cate cineva. In zorii zilei urmatoare am ajuns la Iasi, unde ne-au bagat in niste baraci, la o fabrica de tesaturi. Ne-au tuns barbile si pletele, pe urma ne-au dat straie muncitoresti si ne-au zis sa nu mai vorbim decat cu tovarase. Parintele priveste in pamant, in timp ce istoriceste. Nu era chiar ca la puscarie, dar semana cu un lagar de munca. Eu am rezistat vreo trei saptamani. Ma rugam la Maicuta Domnului sa ma salveze, dar nu primeam nici un semn. Atunci, mi-am pus de gand sa fug. Intr-o noapte, asteapta sa atipeasca toata lumea din dormitorul comun, iese pe fereastra, caci usa de la intrare era pazita, apoi sare gardul si o porneste de unul singur spre gara. Acolo am avut ghinion. Doi militieni m-au zarit si m-au fluierat. Eu m-am oprit, fara sa opun rezistenta. M-au dus in arestul militiei si au facut proces-verbal, ca i-am atacat si ca am incercat sa-i omor cu pumnii si cu picioarele. Gheorghe Puiu este acuzat de tentativa de evadare si agresare a organelor de militie. In urma unui proces-fulger, este condamnat la 15 ani de munca silnica si ajunge in lagarul de exterminare de la Periprava
Faceam toata pravila calugareasca, asa cum o invatasem la manastire. Inchipuisem un altar in piatra si slujeam Sfanta Liturghie. Ma imbracam cu zdrente de la ciobani, mancam ce gaseam si invatasem sa vorbesc cu ursii, cu jderii. Un sir de nopti fara sfarsit, am privit crucea cea mare de pe Caraiman. Atunci i-am jurat Maicutei Domnului ca, daca ma voi intoarce cu bine in lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, din curtea careia sa poata fi privita marea cruce din varful Caraimanului, pe care am stat cu ochii pironiti vreme de zece ani. O noua vedenie a Maicii Domnului ii spune sihastrului sa se intoarca acasa. A coborat din munte, a mers pe jos pana la Todiresti, vreme de o saptamana. Dormea prin fanete, caci era tot vara, bea apa din fantanile de la marginea drumului si se hranea cu mere padurete. N-avusese de unde sa afle ca tatal sau adoptiv, Ilie Puiu, fusese anchetat de Securitate, iar casa supravegheata ani de zile. Un var din famile, ce devenise securist, le soptise ca Gheorghe s-ar ascunde prin munti, desi asta era doar o banuiala citita intr-un raport. Parintele istoriseste cu mare tulburare: Cand am intrat pe poarta, mama mea adoptiva isi facea de treaba prin ograda. In clipa in care m-a vazut, a cazut in genunchi si a inceput sa se inchine, plangand in hohote. Apoi a sarit de gatul meu. tipa printre sughituri si suspina: ti-am facut toate parastasele si pomenile, ca te-am crezut mort! M-a luat de mana si m-a dus in cimitir, sa-mi arate locul meu de veci. ti l-am pastrat, maica, poate te-oi gasi intr-o zi! Pe o cruce de lemn, umflata de ploi, era trecut numele meu, numai cu anul nasterii... Atunci mi-a murit moartea a doua oar
!In 1992, evadatul din lagarul mortii de la Periprava devenea ieromonah!Cu o noapte inaintea acestui eveniment de isprava din viata mea zbuciumata, am visat-o din nou pe Maicuta Domnului. Ma imbraca in purpura, dar straiele erau zdrentuite la poale, semn ca nu luasera sfarsit suferintele. Parintele a slujit 4O de Sfinte Liturghii la Manastirea Neamt, asa cum este obiceiul pentru un proaspat uns intr-ale preotiei, si a fost trimis sa slujeasca la Baiceni un schit mic, cu vreo cativa calugari. A sadit copaci, a pus vie, a renovat schitul si a laudat Numele lui Dumnezeu. In cele din urma, a fost numit staret. Dar toate se precipitau cu o viteza incredibila....Dar in 1995, a venit cea din urma incercare. Chiar in timp ce spovedea o credincioasa, parintele Gherontie a facut un accident vascular cerebral si a paralizat. O jumatate din corp nu si-o mai putea misca... M-au internat in Spitalul din Tatarasi. Stateam intins pe pat, privind pe fereastra chiar turlele de la Cetatuia. Auzeam din cand in cand aceeasi voce blanda, ca o mangaiere, a Maicutei Domnului, care-mi soptea in urechea dreapta: «Mai ai o vama!» Uneori, noaptea, vedeam o lumina care vine langa geam, de parca m-ar fi supravegheat. Am stat asa trei luni, dupa care am fost trimis la un sanatoriu din Sinaia si dat in grija neurologului Constantin Dinu. Doctorul mi-a spus ca voi avea nevoie de cativa ani pentru refacere, insa eu am ramas... doar o singura noapte!Parintele Gherontie pare el insusi de-a dreptul cutremurat de maretia acestei ultime intamplari. Dupa ce a fost instalat intr-o rezerva cu inca un preot si un alt crestin, bolnavul a adormit o vreme. Cand s-a trezit, ceilalti doi se uitau la televizorul din salon fara sa vada ca in fata ecranului se afla o tanara fara varsta, cu chip de lumina, imbracata in straie manastiresti.Am ramas de-a dreptul inmarmurit, caci nu o vazusem niciodata pe Maicuta Domnului atat de aproape. S-a uitat lung la mine si mi-a spus: «Te-am adus aici cu o misiune... Adu-ti aminte!...» Cum sa o indeplinesc Maicuta tocmai acum, cand sunt paralizat, raspuns. «Trezeste-te ca nu esti bolnav», am auzit vocea blanda a Preacuratei. Mi-a repetat aceste vorbe de trei ori. Apoi a rostit mai apasat, de parca trebuia cu tot dinadinsul sa-mi aminteasca acele ultime cuvinte: «Vei gasi un brad cu sase ramuri, langa o apa curgatoare, pe un plai de unde se vede marea cruce la care te-ai jurat. Acolo sa faci manastirea!»M-am ridicat brusc din pat, uitand de boala, dar cand am pus picioarele pe podea, minunata vedenie a disparut brusc. Cei doi vecini de camera, care ma stiau paralizat, se uitau la mine incremeniti, nevenindu-le sa-si creada ochilor ca pot umbla. Pur si simplu, nu mai aveam nimic... Se petrecuse o minune! Cand m-am dus la neurolog in cabinet, a doua zi, doctorul Dinu ma privea uluit, cum merg pe picioarele mele. Mi-a spus: «Parinte, iarta-ma! Nu te apropia de un pacatos ca mine. Mata esti un sfant. Mergi si cauta-ti locul de manastire!» Asa m-am apucat sa haladuiesc pe aici, caci nu cunosteam platoul. Atunci mi-a murit moartea a treia oara!Dupa doi ani si mai bine de incercari zadarnice, parintele Gherontie abia gasise un loc pe Zamora, in partea stanga a Vaii Prahovei, la Poiana tapului, dar se incurcase in aprobari si avea impresia ca cineva anume incearca sa il impiedice. A facut un drum scurt la Iasi si s-a rugat la moastele Sfintei Parascheva, sa o induplece inca o data pe Maicuta Domnului. In noaptea urmatoare a auzit, in vis, aceeasi voce blanda, ca si in copilarie, dar fara sa mai vada vreun chip
:Ai gresit locul! Nu trebuie sa treci pe partea cealalta a vaii. Cauta o poiana in dreapta apei.
..Parintele isi aminteste incheierea ultimelor semne.Atunci am venit la primarul din Busteni si i-am explicat care-i pasul meu. El auzise de mine, din gura in gura, dupa vindecarea miraculoasa de la spital. Zice: «Uite, sfintia ta, avem un loc al primariei, pe plaiul Palanca. Haide sa-l vezi!» Era iarna. Am urcat incet. Cand am ajuns aproape de bradul retezat, am vazut de trei ori o stralucire puternica, asa, ca de la o lampa de sudura. Am pus mana la ochi... Acela era semnul! Primarul n-a vazut nimic. Se gandea ca am luat-o razna, pesemne
A doua zi, m-am intors pe acelasi plai. M-am asezat pe o buturuga si priveam locul, cautand sa potrivesc cat mai bine cum va veni biserica imprejmuita de chilii si staretia cu acareturile. Atunci am vazut-o pe Maicuta Domnului inca odata! Era asezata chiar pe ramura din partea de rasarit, acolo unde stau acum clopotul si toaca. Parca plutea... Imi facea semn cu mana, de parca ar fi vrut sa-mi arate ca manastirea trebuie sa imprejmuie chiar acel brad. De aceea am facut agheasmatarul ca un fel de paraclis ce strange in brate sfantul arbore. In timpul construirii lui, m-au strigat muncitorii din baraca. Ma chemau grabnic sa imi arate un lucru uimitor pentru ei. In jurul copacului se vedea un viscol usor de fulgi scanteietori ce nu atingeau pamantul. Parca ar fi fost pulbere de stele inghetate... Cand am taiat un ciot din brad, ca sa fac loc pentru clopot si toaca, in fibra lemnului acela a aparut chipul Maicutei Domnului. Acum se vede inca si mai bine
Parintele Gherontie se ridica si face cativa pasi prin incapere. Acum locuieste la o familie de crestini binevoitori din Busteni, care l-au primit in gazda, pana la terminarea manastirii. Dar toata ziua se afla sus, pe plai, supraveghind muncitorii, ori alearga dupa materiale de constructii sau cauta sa adune bani din donatii si sponsorizari.
Numele fiecarui binevoitor va fi pomenit cata vreme va exista sfanta noastra Manastire Caraiman, cea atat dorita de Maicuta Domnului!, spune parintele.Rugaciunile sale sunt atat de prielnice credinciosilor, incat faima ieromonahului a inceput sa creasca din ce in ce mai mult. Tot mai numerosi sunt vizitatorii ce trec prin poiana sa se roage si sa lase cate un pomelnic. Ieromonahul isi dezvaluie taina
Cand ma uit la deal, de cate ori trimit pe cate cineva sub brad, sa se roage, eu il insotesc cu gandul, cu toate ca stau departe. Daca acela este cu adevarat credincios, bradul se aureoleaza cu o lumina nevazuta. Dupa asta cunosc credinta celor ce ma viziteaza! Vine cate unul care nu are habar de nimic si cere de la Dumnezeu vrute si nevrute. Apai, il intreb: «Tu stii sa ceri, dar de dat Celui de Sus, ce-i dai? Ai credinta? Ai iertare pentru cei ce te-au necajit? Dumnezeu iti cere asta nu pentru El, ci tot pentru sufletul tau! Apoi adauga blajin:
Vine lume din toata tara aici. Daca vad ca au credinta, atunci ii pot ajuta si nu ma mai rog zadarnic pentru ei. Au castigat procese, s-au insanatosit, s-au impacat crestini inainte de divort...La Busteni, pe Valea Prahovei, departe de forfota acestei lumi desarte, parintele Gherontie Puiu se afla cu un picior in Rai si este gata sa ne induplece sa il urmam!..(articol mai vechi).
Alt articol despre Parintele Gherontie
Azi, in Busteni, se scrie una dintre cele mai frumoase pagini de ortodoxie romaneasca, o data cu ridicarea Manastirii Caraiman, avand hramul Inaltarea Sfintei Cruci. Pe tapsanul acesta binecuvantat din inima Bucegilor se inalta mandra o bisericuta din lemn, a carei turla ascutita saruta cerul. Ea seamana cu un deget indreptat catre crucea de pe Caraiman...
Mai aproape de Dumnezeu
La poalele Jepilor exista un deal numit Palanca, unde se ajunge in mai putin de 20 de minute din Busteni, pe o poteca ingusta, cu lespezi de piatra. Se spune ca aici, demult, si-a facut aparitia Sf. Fecioara, poruncind unui calugar sa-i ridice lacas. Chiar daca biserica cea mare inca nu-i gata, credinciosi din intreaga tara vin si se roaga pentru pentru sanatate si iertarea pacatelor. In mijlocul poienii creste un brad in forma de policandru cu 6 brate, in jurul caruia e construit agheazmatarul. In varful bradului se gaseste o cruce alba, ce se aprinde in fiecare seara. Acesta e locul unde parintele Gherontie Puiu spune ca a vazut-o pe Preacurata. In apropiere se afla aproape gata marea biserica a manastirii, unde mai multi muncitori trebaluiesc de zor. Intrarea e maiestuoasa, sub forma unei porti inalte, ai carei stalpi sunt sculptati cu migala. Parintele Gherontie Puiu, a carui menire e sa-i ridice Sfintei Maicute o manastire sub crucea de pe Caraiman, ne-a intampinat plin de caldura. E un om inalt si puternic. Intreaga lui fiinta exprima bunatate si sfintenie. Vorbeste bland, in grai moldovenesc, si ai senzatia, ascultandu-l, ca esti mai aproape de Dumnezeu.
Ocrotit de Maica Domnului
Intreaga viata a parintelui Gherontie, azi de 71 de ani, e un martiriu. Acest om s-a aflat permanent sub protectia Maicii Domnului si a ocolit moartea de 3 ori pana acum. A venit pe lume in 1933, la Todiresti, aproape de Iasi. Mama lui a decedat la spitalul din Ruginoasa, in timp ce il aducea pe lume, iar tatal plecase de acasa, nu se stie din ce cauza. Crezandu-l mort si pe prunc, moasele l-au pus intr-un lighean si l-au aruncat pe malul garlei, printre gunoaie. Peste putin, s-a nimerit sa treaca pe acolo o taranca si, auzind copilul scancind, l-a luat in brate. Asa a ajuns micutul in casa familiei Puiu Petrache din Todiresti. N-a fost nici botezat, nici infiat, insa oamenii l-au ingrijit cu multa dragoste. Pe cand avea 7 ani, fiul cel mare al familiei, fratele sau vitreg, Ilie, a plecat pe front si nu s-a mai intors. Atunci a visat baiatul pentru prima data "o tanara cu chip de lumina, imbracata in straie manastiresti", care i-a spus domol: "Vei fi ocrotit! Fratele tau se va intoarce dupa un lung prizonierat". Copilul a pastrat taina. Dupa 12 ani de la plecare, fratele vitreg avea sa se intoarca acasa. Intre timp, parintii adoptivi murisera, iar ceilalti frati se risipisera prin lume. Ilie s-a odihnit putin dupa anii petrecuti in Siberia, apoi s-a apucat sa-si construiasca o casa. Si-a gasit o femeie cu care s-a casatorit si au devenit impreuna parintii adoptivi ai viitorului preot Gherontie.
"Ne-au tuns barbile si pletele si ne-au zis sa vorbim cu tovarase!"
Abia dupa majorat, Gheorghe Puiu, cum se numea la inceput, a primit Taina Botezului. Intr-o zi, parintele Paslaru, staretul Manastirii Neamt, cauta un ucenic. S-a oferit el. Asa a pasit tanarul Gheorghe pe calea calugariei, devenind Gherontie. A stat la Manastirea Neamt pana in 1959, fiind doar frate, intrucat comunistii nu mai lasau pe nimeni sa se calugareasca. Tot in acel an a venit ca un traznet decretul de evacuare a lacasurilor manastiresti. "Intr-o zi cenusie, au sosit cateva masini cu militieni si ne-au luat pe sus, povesteste parintele. La plecare, staretul ne-a binecuvantat. Am fost purtati toata noaptea pe drumuri, iar in zorii zilei urmatoare am ajuns la Iasi, unde ne-au bagat in niste baraci, la o fabrica de tesaturi. Ne-au tuns barbile si pletele, ne-au dat straie muncitoresti si ne-au zis sa nu mai vorbim decat cu tovarase. Era un fel de lagar de munca, unde am stat vreo 3 saptamani. Intr-o noapte mi-am pus in gand sa fug". Pe drum, Gherontie s-a intalnit cu 2 militieni care l-au dus la arest, obligandu-l sa semneze proces verbal ca ar fi incercat sa-i ucida. Acuzat de tentativa de evadare si agresarea organelor de militie, e condamnat la 15 ani de munca silnica in lagarul de la Periprava.
Ai lui il credeau mort
Acolo oamenii erau schingiuiti, impuscati, iar unii se aruncau in Dunare, sa-si afle moartea. Intamplator, detinutul e dat pe mana unui brigadier-sef pe care il recunoaste ca fiind fost preot la Manastirea Cetatuia din Iasi. Acesta il ajuta sa evadeze, trimitandu-l la Tulcea pentru descarcarea unor slepuri. "In timp ce ma aflam pe o strada destul de populata, mi s-a parut c-o vad pe Maicuta Domnului pe trotuarul celalalt. I-am auzit glasul clar in ureche: Pleci chiar in clipa asta, traversezi strada si te urci in camion! Intr-adevar, o masina a oprit fara sa-i fac vreun semn. Unde sa te las? - m-a intrebat soferul. Pe drum! - i-am raspuns". Asa a ajuns Gherontie la Timisul de Sus. De acolo, a urcat pe platoul Bucegilor si, dupa 2 zile de mers, a descoperit o pestera bine ascunsa, intre Claia Mica si cea Mare. Aici avea sa traiasca 10 ani. Si-a inchipuit un altar din piatra, unde slujea Sf. Liturghie. Se imbraca in zdrente de la ciobani, manca radacini sau fructe si vorbea numai cu jderii si cu ursii. Nopti intregi se ruga la crucea cea mare de pe Caraiman, jurandu-i Maicii Domnului ca, daca se va intoarce cu bine in lume, va construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci. Dupa anii de sihastrie, in urma unei vedenii a Preacuratei, Gherontie coboara din munte si se duce pe jos, pana la Todiresti, la tatal sau adoptiv. Aici descopera ca familia, care il credea mort, ii facuse demult cele crestinesti, iar in cimitirul satului se gasea o cruce cu numele lui!
"Matale esti un sfant"
Dupa 1989, se intoarce la Neamt. Este recunoscut de noul staret al manastirii si se inscrie la Seminar. Necazurile continua insa. In anul 1995, tocmai cand spovedea o credincioasa, parintele Gherontie sufera un accident vascular cerebral si paralizeaza. Dupa 3 luni de suferinta, e trimis la sanatoriul din Sinaia, unde dr. Const. Dinu ii spune ca va avea nevoie de cativa ani buni pentru refacerea completa. In aceeasi noapte, Maica Domnului ii apare in gand, chiar acolo, in rezerva in care era internat: 'S-a uitat lung la mine si mi-a spus sa ma trezesc iute, ca nu sunt bolnav. Apoi sa caut un brad cu 6 ramuri, langa o apa curgatoare de unde se vede marea cruce la care m-am jurat. Acolo sa fac manastirea!". Preotul s-a ridicat brusc din pat, in timp ce 2 vecini de camera, care il stiau paralizat, se uitau la el incremeniti. A doua zi, medicul il privea la fel de uluit. Dupa aceea i-a zis: "Matale esti un sfant. Mergi si cauta-ti locul de manastire!". Si parintele a plecat din spital pe picioarele lui.
Semnul
Dupa ce s-a rugat la moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, s-o induplece pe Maica Domnului sa-i arate locul unde sa construiasca, parintele s-a dus la primarul din Busteni, sa-i explice pasul. Acesta i-a spus ca are un teren pe plaiul Palanca. "Cand am ajuns aproape de bradul retezat, am vazut de 3 ori o stralucire puternica, asa ca de la o lampa de sudura. Am pus mana la ochi. Mi-am dat seama ca acela era semnul! Primarul n-a vazut nimic. Se gandea ca am luat-o razna. Dar eu nu sunt nebun! M-am intors a doua zi si, asezat pe o buturuga, priveam locul, imaginandu-mi cum va fi biserica imprejmuita de chilii. Atunci a aparut Maicuta Domnului inca o data. Era chiar pe ramura din partea de rasarit a bradului, unde am facut agheazmatarul. Imi facea semn cu mana, de parca ar fi vrut sa-mi arate ca manastirea trebuia sa imprejmuiasca chiar acel brad, ca o imbratisare".
Cu un picior in Rai
Zi de zi, tot mai numerosi sunt cei ce trec prin Palanca, sa se roage si sa lase cate un pomelnic. Femei care plang cu evlavie, copii curati la suflet, batrani bolnavi si singuri. Cand ajung sub crucea Caraimanului, sufletul lor se linisteste, durerile dispar si lumea parca e mai buna. Preotul spune ca de cate ori trimite pe cineva sa se roage sub brad, il insoteste cu gandul, iar daca acela e cu adevarat credincios, copacul se aureoleaza cu o lumina vazuta numai de Gherontie. "Vine lume din toata tara aici, din cele mai indepartate sate si orase. Daca eu vad ca au credinta, atunci stiu ca-i pot ajuta si ca nu ma rog zadarnic pentru ei. Unii dintre ei au castigat procese, s-au insanatosit, s-au impacat inainte de divort, si-au regasit fratii si surorile. Multi au venit aici in carucior si, dupa doua saptamani, au coborat dealul pe picioarele lor".
Preotul este ajutat de inca 3 preoti tineri. El spune ca numai dupa ce va savarsi asezamantul religios va putea sa paraseasca aceasta lume, impacat ca si-a dus la bun sfarsit menirea. Astazi, in aerul proaspat ca o respiratie de inger, parintele Gherontie este cu un pas in Rai si cu unul in Busteni. Gabriel MATEESCU Lumea credintei, anul II, nr. 2
Am fost si eu la manastirea Caraiman, impreuna cu familia, am primit binecuvantarea Parintelui Gherontie si l-am intrebat cum arata Maica Domnului (atat am putut eu sa interb) si mi-a raspuns, enigmatic, ca o sa o vadem la brad. Sa dea Dumnezeu!

Mn. Ghighiu
Apariţia Maicii Domnului aici, în urmă cu mai bine de patru secole. Se spune că mânăstirea veche, existentă aici, luase foc. Lumea fusese copleşită de întâmplare. Şi, într-o zi, pe locul bisericii, s-a ivit Maica Domnului şi l-a îndemnat pe logofătul Coresi să ridice acolo un sfânt lăcaş. Lucru pe care acesta l-a şi făcut. Se mai povesteşte că, unde a călcat Fecioara, a ţâşnit un izvor cu apă rece şi bună, cea mai bună din toată Ţara Românească. De altfel, şi acum, chiar dacă el abia mai suspină înrourat, se mai ştie că izvorul este făcător de minuni. Este şi motivul pentru care la Ghighiu există şi hramul Izvorul Tămăduirii.
MINUNILE DE LA HADAMBU
Intr-o manastire din Podisul Moldovei, patru icoane plang cu lacrimi de mir. De la Vaslui catre Iasi, Podisul inalt al Moldovei urca spre cerul albastru al toamnei ca o golgota de lut. Drumul trece la inceput prin campie, dupa care se desprinde si se inalta, lasand in urma satele risipite printre lanurile de floarea-soarelui. Prin colbul lui rosiatic trec carute, masini si autobuze, dar si grupuri compacte de oameni care din cand in cand se opresc sa se inchine, plini de evlavie. Crucile lor, care par sa uneasca pamantul cu cerul, transforma urcusul acela anevoios intr-un pelerinaj. "Pe Dealul Hadambului se urca mai usor cu sufletul decat cu trupul", spune cate-un drumet, oftand. Asa si este: lent la inceput, urcusul devine din ce in ce mai nevolnic, pe masura ce se apropie de final. (O penitenta a naturii?) Sus, la capatul lui, o platforma acoperita de iarba se deschide spre spatiu, ca o baza de zboruri intergalactice. Sau ca un aerodrom pentru ingeri. Ultima varianta pare sa fie mai aproape de adevar: pe podisul acela inaltat peste acoperisul Moldovei, se afla o manastire alba, stralucitoare, pe care soarele toamnei isi revarsa tot aurul. E Schitul Hadambului: vestitul lacas monahal in care de la o vreme se petrec nemaivazute miracole. Intre zidurile sale vechi de sute de ani, patru icoane plang cu lacrimi de mir. O minune adevarata, care atrage mase de pelerini.
Numaratoarea suspinelor Comunitatea monahala de la Schitul Hadambului numara abia douazeci de calugari tineri, care s-au despartit de viata si au parasit zarva acestei lumi, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Inaintea lor s-au nevoit aici, in saracie, castitate si ascultare, mai multe generatii de monahi ale caror oseminte odihnesc sub iarba adanca a locului, ceea ce il face pe staretul Nicodim Gheorghita sa exclame, cu o fericita intristare: "De la intrare pana in pragul bisericii, calcam numai pe sfinti!". Tanarul pastor de la Schitul din Dealul Mare - cum mai numesc localnicii asezamantul - a venit pe aceste meleaguri in luna martie a anului 1990, la indemnul Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen Suceveanul, pentru a incepe o noua viata de obste. Chiar in ziua de Bunavestire, preotul-calugar a slujit prima Sfanta Liturghie, dupa ce lacasul fusese parasit, timp de trei decenii, in era prigoanei comuniste. In varsta de numai 35 de ani, s-a ostenit la inceput de unul singur, ca intr-un adevarat surghiun, intr-o chilioara stramta din vechiul zid al manastirii. Dar numaratoarea suspinelor duhovnicesti de la Schitul Hadambului este cu mult mai lunga! Ctitorie de la 1659 a boierului venetic Iani Hadambul, asezarea a fost abandonata de calugarii greci dupa secularizarea averilor manastiresti, ramanand pustie vreme de aproape un veac. Abia in 1937, prin vointa staretului Iov Mazilu si cu binecuvantarea patriarhului Miron Cristea, sfantul lacas a fost repopulat cu monahi si renovat, cunoscand o scurta perioada de inflorire, pana in 1960, cand fratii au fost alungati de autoritatile comuniste si s-au risipit prin satele sarace din imprejurimi, unde lucrau cu ziua. Suferinta si prigoana cunoscute de acest loc indepartat ii fac astazi atat pe monahi, cat si pe crestinii pelerini, sa fie incredintati ca minunile petrecute aici, de sapte ani incoace, nu sunt intamplatoare. Acest colt uitat de lume a fost ales de Dumnezeu pentru a da semn ca "s-au apropiat timpurile...".
Tristetea Fecioarei Maria In dupa-amiaza blanda de toamna, multimea credinciosilor asteapta vecernia, in timp ce parintele-ghid le povesteste pelerinilor nou veniti istoria miracolelor de la Schitul Hadambului. Curtea manastirii este plina de bolnavi sau infirmi, de oameni chinuiti, veniti de departe, cu speranta vindecarii si a alinarii suferintelor. Un sir lung de crestini se perinda prin fata altarului, sarutand Icoanele Facatoare de Minuni, coplesiti de mireasma paradisiaca a Sfantului Mir, ce adie parca de pe alta lume. Oamenii privesc cutremurati urmele lasate de dumnezeiestile lacrimi pe chipul, pictat in ulei, al Maicii Domnului. Un tanar calugar, cu coada pe spate si cu privirile iluminate de o mistica bucurie, vorbeste despre miracol. Credinciosii bolnavi asculta istorisirea sa cu o deznadejde aproape inflacarata si nu putini sunt cei care izbucnesc in plans... In 1937, preotul Octavian Zmau din Roman a pictat doua icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a inchinat, ca danie, Manastirii Schitul Hadambului. In perioada celor treizeci de ani de parasire a lacasului, odoarele au fost inchise intr-o lada, in altar, asteptand tacute schimbarea vremurilor. Abia in 1990, au fost asezate in biserica, dupa noua sfintire a acesteia, iar cativa ani mai tarziu li s-a facut ferecatura de aur si de argint. In duminica de Boboteaza a anului 1992, s-a starnit mare tulburare duhovniceasca in manastire, cand fratii au observat ca ochiul drept al Maicii Domnului plange cu lacrimi de mir, sfintele picaturi prelingandu-se pe uleiul icoanei. Minunea s-a repetat anul urmator, in ajunul Sfintei Parascheva, cand icoana a inceput, din nou, sa verse mir si a ramas umezita vreme de aproape doua saptamani. De atunci, odorul lacrimeaza in fiecare saptamana, iar Sfantul Mir, adunat cu migala si evlavie de monahi, a dovedit miraculoase calitati vindecatoare. In ultimii ani, icoana insasi a savarsit, la randul ei, vindecari de-a dreptul supranaturale, astfel incat faima dumnezeiasca a schitului s-a raspandit cu repeziciune in intreaga regiune. Incepand de prin 1995, siruri lungi de credinciosi, veniti de la Iasi sau din alte orase, urca Dealul Mare cu ravna pe care le-o da speranta salvarii.
O mireasma de pe alta lume A doua icoana, asezata si ea in fata altarului, care alcatuieste astazi o sfanta pereche cu cea dintai, a varsat mir in anul 1997, chiar in Postul Pastelui. De catva timp, ea se afla in chilia fratelui Vechentie, caci fusese scoasa din vechea catapeteasma a bisericii, inainte de renovare. Intr-o pasnica zi de primavara, cand calugarul se intorcea in camaruta sa pentru rugaciunile dupa-amiezii, cuviosul a ramas inmarmurit in pragul usii caci icoana atarnata pe zid raspandea o lumina suprafireasca. Apropiindu-se, cutremurat de evlavie, monahul a descoperit ca Sfanta Icoana izvora mir din trei locuri! Vestea s-a intins ca fulgerul in manastire, iar a doua zi odorul a fost mutat in biserica, printr-o procesiune religioasa savarsita cu mare fast ecleziastic. De atunci incoace, icoana a mai varsat Sfantul Mir de cateva ori din vesmintele Maicii Domnului, starnind aceeasi mistica stupoare printre monahi si pelerini. In chilia fratelui Vechentie a ramas acelasi parfum de Rai care pluteste si in sfanta biserica, ceea ce il face pe calugar sa exclame, fara incetare: "Asta este o mireasma venita de pe alta lume! Nicaieri pe pamant nu exista asa ceva... Doar tristetea si milostivirea Prea Sfintei Maicute a Domnului pot raspandi asemenea parfum, care pluteste in pasunile Raiului!". Incepand de anul trecut, prestigiul de-a dreptul dumnezeiesc, pe care aceste minuni l-au atras la Schitul Hadambului, a facut ca pelerinajul sa devina de proportii neobisnuite. Penitenta urcarii anevoioase a Delului Mare pare sa-i pregateasca pe crestini pentru marea intalnire cu semnele divine... Si pentru ca adanca lor credinta trebuie intarita inca o data, milostiva intristare a Fecioarei Maria a facut si cea de a treia icoana sa planga cu lacrimi de mir! Minunea s-a repetat de patru ori, de la sfarsitul verii trecute pana toamna, starnind o adevarata frenezie cucernica printre pelerini! De atunci, schitul a inceput sa fie vizitat chiar si de inalte fete bisericesti.
Un Athos moldovenesc Apoteoza acestei suite de miracole a debutat in luna ianuarie a acestui an, cand cea de-a patra icoana, infatisandu-l pe Sfantul Ioan Botezatorul, s-a umezit cu mirul frumos mirositor! Minunea dumnezeiasca s-a repetat dupa numai trei zile, dupa care celelalte icoane au continuat sa lacrimeze, din timp in timp, pana in postul Sfintei Maria. Ultima oara, cel dintai odor a plans in ziua de 3 august, in prezenta unui mare numar de credinciosi, cutremurati de gratia divina ce li se infatisa dinaintea ochilor, in toata simplitatea si maretia sa, fiind insotita de aceeasi paradisiaca mireasma care adia prin biserica, starnind murmure. "Nimeni nu poate dezlega misterul acestei avalanse de minuni petrecute in sfanta noastra manastire!", glasuieste parintele-ghid, cel ce-si spune singur "monahul pacatos". Dar cuviosia sa stie ca la Dumnezeu nimic nu este intamplator si ca toate semnele au talc ascuns. Inmultirea miracolelor savarsite prin cele mai uitate colturi ale pravoslavnicei Moldove ii incredinteaza totusi pe crestinii pelerini ca aceasta provincie se afla sub binecuvantarea Celui de Sus. Athosul moldovenesc de la Manastirea Schitul Hadambului este chiar dovada acestei milostiviri, caci pe langa incredibilele semne divine, s-au petrecut din ce in ce mai multe vindecari de copii sau bolnavi incurabili, ceea ce marturiseste ca Duhul Sfant si-a aflat locul aici.
Minunile nevazute Daca toate aceste miracole evocate pana acum s-au petrecut in prezenta unui numar foarte mare de martori atat din randul monahilor, cat si din randul credinciosilor laici ce au vizitat biserica de-a lungul ultimilor sapte ani (fapt care face sa soseasca astazi la manastirea Schitul Hadambului autobuze cu pelerini din toate colturile tarii), mai exista o suita de minuni, asa-zise "nevazute", traite de diferiti crestini, ce depun marturie in fata intregii lumi pentru miracolele savarsite de cele patru Icoane Facatoare de Minuni de la Schitul din Dealul Mare. Va relatam doar cateva dintre ele, cu mentiunea ca eroii acestor intamplari au dorit sa-si pastreze anonimatul. O credincioasa din comuna Mogosesti, aflata chiar la poalele Dealului Mare, a cumparat de la manastire, acum doi ani, o imagine a primei Icoane Facatoare de Minuni, care avea formatul unei carti postale, fiind acoperita cu membrana de plastic cu mentiunea "Sfintita". Femeia s-a intors acasa, dar - din neglijenta - a ratacit reproducerea icoanei intr-un vraf de hartii nefolositoare, pe care le-a aruncat in foc. Spre stupoarea ei, la numai cateva clipe dupa ce focul din soba a fost aprins, cele trei inele de fonta ale godinului au sarit si, sub privirile sale uluite, reproducerea sfintita a Icoanei Facatoare de Minuni a tasnit drept in mijlocul camerei, pe covor, fara nici o urma de arsura si fara macar sa fie infierbantata!!! Un preot paroh din Brasov a cazut la pat bolnav, fiind suspect de leucemie. Inainte de a-si face toate analizele medicale, el a trimis-o pe sotia sa la Schitul Hadambului cu straiele sale preotesti, rugand-o sa le atinga de icoanele ce plansesera cu lacrimi de mir. Intoarsa acasa, preoteasa si-a gasit barbatul foarte abatut, caci primise intre timp confirmarea necrutatorului diagnostic. Amintindu-si de vorbele Mantuitorului: "Rugati-va ca si cand ati primit deja ceea ce cereti si vi se va da voua dupa credinta", Sfintia Sa ne-a povestit ca a imbracat straiele preotesti atinse de Icoanele Facatoare de Minuni, cu mare incredere in milostivirea Prea Sfintei Fecioare Maria. Dupa o saptamana, preotul brasovean era complet vindecat si sosea la Manastirea Schitul Hadambului, unde ingenunchea in fata Sfintelor Icoane, plangand cu lacrimi fierbinti de recunostinta. Asta-primavara, chiar in acest an, o credincioasa din Suceava a venit la Schitul din Dealul Mare pentru ca suferea de o grava leziune a coloanei vertebrale, ce o condamna la o operatie chirurgicala extrem de periculoasa si fara sorti prea mari de izbanda. Femeia a ramas doua zile la manastire, rugandu-se neincetat la toate cele patru Icoane, cu gandul la cei doi copii pe care ii avea de crescut. Intr-o duminica, dupa Sfanta Liturghie, disperata mama a ramas in genunchi in fata uneia dintre icoane, chiar si dupa ce biserica se golise de lume. Privind in ochii Prea Sfintei Fecioare Maria, i s-a parut ca icoana clipeste, dupa care a simtit o atingere usoara pe spate, ca un curent de aer. S-a intors sa vada daca mai era cineva langa ea, dar a descoperit ca ramasese absolut singura in biserica. O data ajunsa acasa, femeia s-a internat la Spitalul Municipal din Suceava. Examenele medicale premergatoare operatiei i-au facut pe medicii chirurgi sa descopere uluiti ca leziunile coloanei vertebrale disparusera in chip de-a dreptul miraculos. Femeia ne-a povestit ca doctorii care au venit in rezerva spitalului sa-i comunice vestea incredibilei vindecari nu intelegeau de ce pacienta lor plange in hohote, inchinandu-se, in loc sa rada! De atunci, credincioasa din Suceava, ca si preotul de la Brasov, vin aproape in fiecare luna la Manastirea Schitul Hadambului pentru a da slava Numelui lui Dumnezeu si pentru a multumi Prea Sfintei Fecioare Maria, care ii priveste cu blandete, iubire si milostivire, din rama Icoanelor Facatoare de Minuni. Aidoma lor, mii de credinciosi viziteaza in fiecare zi acest veritabil "Athos romanesc" din inima batranei Moldove, cu speranta salvarii sufletelor sau cu nadejdea unor vindecari pe care nu le mai pot astepta de la doctori. Toti crestinii sunt impresionati de urmele vizibile pe care le-au lasat lacrimile de mir pe uleiul pictat al icoanelor. Dar mai mult decat orice, pelerinii inspira cu nesat aerul binecuvantat din biserica, parfumat cu miresme uluitor de frumoase, ce adie de pe lumea cealalta, caci numai la Schitul Hadambului Fecioara Maria plange pentru toti credinciosii romani, nemangaiati de soarta! "
Valeriu Gafencu (Sfantul inchisorilor) relateaza o vedenie cu Maica Domnului
Eram deci treaz, lucid si senin, cand deodata am vazut ca am in mana fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare, am ridicat privirea si la capul patului meu am vazut-o pe Maica Domnului, imbracata in alb, in picioare, vie, reala. Era fara Prunc. Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:
“Eu sunt dragostea ta. Sa nu te temi. Sa nu te indoiesti. Biruinta va fi a Fiului meu. El a sfintit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fiii intunericului decat fiii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai e credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti, lumea e a lui Hristos!“
Apoi Maica Domnului a disparut si am ramas coplesit de fericire. M-am uitat in mana, dar nu mai aveam nici o fotografie.

Minunata poveste a fecioarei de la Parepa
La 30 de km. de Ploiesti rasare din campul pustiu satul Parepa-Rusani, un colt parca uitat de lume, linistit. Localitatea dateaza din timpul lui Matei Basarab si are o istorie simpla, specifica asezarilor de campie. Case mici, taranesti, cuminti, randuite de-o parte si de alta, dorm intr-un cadru natural de o impacata salbaticie. Aerul e curat ca o respiratie de inger. Aici a vazut lumina zilei, in 1923, Maria Petre, pe care oamenii din partea locului o numesc „Fecioara din Parepa“. Ar fi avut un destin obisnuit, ca mai toti taranii de aici, truditori, cu fata arsa de soare si palmele batatorite de munca. Pentru ea, insa, Dumnezeu a hotarat altceva. Era o copilita de nici 12 ani cand a avut o viziune dumnezeiasca. De atunci, nu a contenit sa propovaduiasca credinta, sa impartaseasca semenilor intelepciunea transmisa de o voce de dincolo de lume. Vestea despre ea a cuprins repede imprejurimile si multi oameni au venit sa vada minunea. Avea darul vindecarii si cateva fapte savarsite de aceasta pot certifica acest lucru. Cat este mit sau adevar nu putem judeca noi aici.

Apa vindecatoare
Am vizitat la un sfarsit de saptamana satul Parepa, unde Maria Petre a primit porunca divina de a zidi o biserica. Astazi aceasta se inalta alba ca o mireasa, intr-o totala contradictie cu arhitectura umila a zonei. Din pacate, fecioara nu a apucat sa o vada terminata, insa, de dincolo Maria la 12 anide mormantul din inima bisericii, ii ajuta pe cei ce-i duc menirea mai departe. Cinci maicute tinere si inimoase trudesc din zori si pana in toiul noptii la desavarsirea manastirii. Stareta este Maica Eupraxia. La Parepa nu vine lume multa. Oamenii nu prea stiu despre aceasta minune si despre apa vindecatoare care izvoraste de aici. Povestile celor care, intr-un fel sau altul, au intrat in contact cu Fecioara de la Parepa sunt uimitoare. Valeria Zugravu din Bucuresti era acum cativa ani grav bolnava. Medicii ii descoperisera un fibrom uterin foarte mare si femeia a luat calea spre manastirea de la Parepa, unde auzise ca se intampla minuni. A luat apa vindecatoare, s-a rugat la icoane, iar dupa doua luni, ducandu-se la medici pentru noi analize, a descoperit ca fibromul disparuse complet. De bucurie si spre multumire, Valeria a ajutat manastirea. Impreuna cu fiul si sotul ei, a pavat cu marmura alba toata podeaua bisericii. Cazurile de vindecari miraculoase au continuat. Lacasul a primit binecuvantarea Episcopului Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor, Varsanufie P

„Eu sunt Dumnezeu si te-am ales sa spui oamenilor Cuvantul Meu“
Povestea fecioarei este fascinanta. S-a nascut in 1923, pe 22 septembrie, in satul Parepa-Rusani (jud. Prahova). Cand avea doar 12 ani, pe 29 august 1935, de Ziua Taierii Capului Sf. Ioan Botezatorul, a avut loc minunea. Maria Petre povesteste ca-n timp ce se juca cu alti copii i s-a facut sete. Atunci i-a spus prietenei sale: „Eu dau o fuga sa beau putina apa din casa“. Cand cobora dealul, indreptandu-se spre casa, a vazut pe cer „ca un val de vata alba, care parca alerga o data cu mine, si nu numai atat, ci parca si cobora anume dupa mine si spre mine. Eu m-am oprit din fuga si m-am uitat in jur: tot cerul era albastru si senin, fara de nici un alt nor in afara de acesta alb, care chiar cu-adevarat spre mine cobora! Speriata, am inceput sa fug mai tare catre casa. Nu mai stiam in ce parte sa o iau, am vrut sa tip, sa strig dupa ajutor, insa norul s-a apropiat iute de mine si m-a cuprins cu totul in el, in apropiere de lac. Am cazut in genunchi, moarta de frica, tremurand si scancind; cred ca am plans de-a binelea!“. Atunci s-a infaptuit minunea. In fata copilei statea un barbat luminos, cu ochi albastri si barba alba. „Avea o fata de-o blandete nemaivazuta - scrie in memoriile ei Maria Petre. Era cu totul si cu totul imbracat in albul acelui nor, inconjurat de ingeri si de porumbei care zburau“. Apoi, un glas bland i-a vorbit fetei: „Nu te teme, fiica fecioara Marie, Eu sunt Tatal Ceresc Dumnezeu si te-am ales sa spui oamenilor Cuvantul Meu. Ai auzit de Dumnezeu?“.
Trecand prin foc
In timp ce copila, speriata, plangea si radea in acelasi timp, glasul i-a mai spus: „Veti ridica o biserica ortodoxa crestina intru Slava Mea si pentru pomenirea celor adormiti. Dar aceasta biserica nu se vaMaria in preajma mortii face curand, caci va veni peste voi prigoana comunista, si abia dupa aceea, cand va veni timpul libertatii si cand toti oamenii se vor intoarce la Mine cu inima curata. Iar tu nu vei muri pana ce nu vei ridica aceasta biserica si vei vedea-o terminata“. Sarcina pe care Dumnezeu i-a dat-o Mariei n-a fost usoara! N-a fost casatorita niciodata si a trait ca o maicuta. Pentru a deschide ochii multimii, care nu stia ce se intampla, Tatal Ceresc a trimis mai multe semne. Trei porumbei albi au stat toata noaptea care a urmat pe acoperisul casei familiei Petre. Incepand chiar din ziua urmatoare, au inceput sa vina oameni multi, care voiau sa afle despre minunea de acolo, de care doar auzisera, si voiau s-o atinga pe copila, s-o auda vorbind. Dar, dupa cum ea marturisea, minunea nu a insemnat doar aceste cateva zile, ci a tinut toata viata ei, ca un dialog vesnic cu Dumnezeu si cu oamenii. „Drumurile mele au ramas insemnate definitiv intre biserica si casa. Am pazit Cuvantul Tatalui Ceresc si L-am spus totdeauna oamenilor, trecand prin foc si prin apa pentru credinta mea“, sunt cuvintele Mariei Petre.
Salcia franta de vant anunta moartea fecioarei
Constructia bisericii a inceput in 1946, pentru ca in 1948 sa fie intrerupta de venirea comunistilor. Tot atunci a inceput si calvarul Mariei Petre. I s-a interzis cu desavarsire sa mai vorbeasca despre minunea intamplata la Parepa. Era persecutata si amenintata zilnic, dar n-o speria nimic. Lumea mai vorbeste ca in 1946, cand fecioara incerca sa construiasca manastirea, un barParaclisul Sf. Nectarie, de la Parepabat din sat, avand nevoie de caramizi, s-a dus sa fure din zidul care abia se ridica. Pe drum s-a oprit la o fantana cu cumpana, sa bea apa si sa dea si cailor. Dar greutatea cumpenei s-a desprins, parca luata cu mana, si i-a cazut omului in cap, ucigandu-l pe loc! De atunci, fantana respectiva se numeste „Fantana pustiita“. Lucrarile pentru ridicarea bisericii au fost reluate dupa 1990, cand cel mai important scop al Mariei Petre a fost acela de a duce la bun sfarsit aceasta lucrare, care a primit, la sfintire, hramul „Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul“, in amintirea zilei de 29 august 1935, cand s-a petrecut minunea. Din pacate, fecioara din Parepa n-a apucat sa vada biserica intru totul gata. Domnul a chemat-o la El pe 5 iunie 1996, cand Maria avea 73 de ani. A fost inmormantata chiar in biserica noua. Sfarsitul i-a fost anuntat de mai multe semne. Unul dintre acestea a fost ruperea salciei pe care cu mana ei o plantase langa troita. Cu 3 zile inainte de moarte, salcia s-a frant in doua si a cazut pe troita din lemn ridicata de Patriarhul Miron Cristea. Icoanele insa au ramas neatinse. Atunci Maria a zis: „Asta e semnul ca voi muri!“. Si asa a fost! In cea de-a treia zi dupa moartea sa, in timp ce se oficia slujba de inmormantare, martorii spun ca pe cer s-a aratat o cruce din nori argintii, ramanand acolo pana la sfarsitul ceremoniei.
Pentru ridicarea acestui lacas fecioara a strans singura banii. Acum locul unde ea L-a intalnit pe Dumnezeu se afla sub ape.

Manastirea Marcus (Covasna) -R Maria Alina
Parintele ARSENIE BOCA spunea despre acest loc : "mai, voi nu aveti idee ce loc este asta! Asta e un loc sfant. Vor canta ingerii din cer aici, caci e sfintenie mare...! ... Suzana, tu vei face manastire acolo, dar nu va tine mult. Nu voi mai fi eu atuncea si nu vei mai trai nici tu, cand cineva din neamul tau o va ridica iarasi si va dainui." Si a venit randul maicii Serafima, nepoata Suzanei Comsa, care la nici 23 de ani era stareta peste o poiana goala.
In poiana asta s-au petrecut minuni, adevarate minuni. Asezamantul nostru are doua hramuri: Sfintii Romani si Acoperamantul Maicii Domnului. Cand am pus noi hramul Sfintii Romani, in 1991, nici macar nu erau canonizati, suntem prima si prob...abil singura manastire din tara cu acest hram. Cred ca nu intamplator suntem patronati de Sfintii Romani - mai ales ca traim in plina ungurime - dupa cum nu intamplator am pus hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Dar sa vedeti cum a fost.
Cum v-am spus, nu aveam biserica, ne rugam in cele doua chilii darapanate, iar Sfanta Duminica si sarbatorile, coboram la biserica din sat. Reusiseram doar sa turnam fundatia la altarasul de vara din mijlocul poienii. In ziua hramului, la 1 octombrie 1991, eu a trebuit neaparat sa merg la Sfantu Gheorghe dupa niste materiale si le-am spus maicilor sa faca Acatistul Maicii Domnului si toata randuiala hramului dupa cum se cuvine. Nu am plecat eu bine, cand in poiana a urcat parintele Ioan de la Codlea - un preot deosebit - impreuna cu un grup de monahi. Au facut Sfanta Liturghie afara, chiar pe temelia altarasului de vara. A fost ceva inaltator... Maicile au iesit speriate din chilii: nu aveam nimic din ceea ce trebuia pentru o liturghie adevarata, nu aveam sfinte vase, nimic. Ei bine, cand a iesit parintele cu sfintele daruri, s-au aprins lumanarile singure. Toate deodata, in plina zi au inceput sa arda. Si, mai spre sfarsit, in timpul Sfintei Jertfe, deasupra intregii poieni s-a aratat Maica Domnului cu Acoperamantul. Cei prezenti la slujba au vazut-o cat se poate de limpede, i-au descris imbracamintea, omoforul, braul, chipul, gesturile, totul. Parintele Ioan poate sa v-o confirme. Eu eram pe drum, dar tot timpul mintea si inima mi-au fost aici, in poiana, m-am gandit intruna la ce se intampla sus, dar atat de intens, incat eram incapabila sa mai fac altceva. Intamplarea aceasta a fost pentru mine confirmarea ca locul e binecuvantat de Maica Domnului. A fost prima Sfanta Liturghie din poiana Marcusului, semnul ca manastirea se afla pe drumul cel bun.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one