Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Minuni ale Fecioarei Maria

(995.9kB)
Minunile Maicii Domnului (carte)
Minunile Maicii Domnului
1. Pentru iudeii cei ce au orbit, şi pentru cel ce i s-au tăiat mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
2. Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi după un an a înviat
3. Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
4. Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Neoriu
5. Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel primitor de viaţă
6. Pentru împăratul Leon cel înţelept
7. Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă
8. Pentru Sfântul Roman, Cântăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor
9. Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei făcătorul de minuni
10. Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mână cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată
11. Pentru împărăteasa Franţei ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică
12. Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească curăţia şi fecioria
13. Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi păzească fecioria cea făgăduită
14. Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea Prealăudată
15. Pentru călugărul care se îmbăta
16. Pentru un monah care era muncit de dracul curviei şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
17. Cum că numele cel Preacinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci
18. Asemenea
19. Pentru nestorianul care a înviat
20. Despre Ioan Cucuzel
21. Pentru Sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa cuviosului Părintele nostru Atanasie
22. Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea cinstita Icoană numită Portăriţa
23. Pentru cântarea Axionului (adică: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…) cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil
24. Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi minunea pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau Părinţii să lase mănăstirea pentru lipsa hranei şi să se ducă
25. Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
26. Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de Hristos tot prin scrisoare
27. Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind cu pâine cerească pe fraţii cei ce se ostenesc
28. Pentru cea care a născut un prunc negru şi din ape cu copilul s-a izbăvit de către Maica lui Dumnezeu
29. Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui Dumnezeu
30. Pentru Romanul care a înviat
31. Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai aceasta: Bucură-Te, Marie!
32. Pentru copilul irinicului (sau paşnicului), care s-a izbăvit din apele râului
33. Pentru Iudeul care s-a izbăvit din legături şi a crezut în Domnul
34. Pentru copilul care fiind omorât de Iudeul, tatăl său, a înviat şi a mărturisit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
35. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca un volnic tânăr a devenit
36. Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta Stăpâna s-au împăcat
37. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu a căpătat iertare de păcate
38. Despre frumuseţea cea nemărginită a pururea Fecioarei Maria pe care s-a învrednicit a o vedea un cleric evlavios şi cu fapte bune
39. Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel ce la ucis
40. Pentru copilul de Iudeu, care împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile Taine a scăpat neatins de focul cuptorului
41. Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat
42. Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui încă de la zămislirea sa
43. Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
44. Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele oamenilor
45. Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei Împărtăşiri şi a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc
46. Pentru cel ce a fost omorât de Iudei şi s-a înviat de către Maica lui Dumnezeu
47. Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a pierdut boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi i-a vindecat
48. Pentru facerea de minune cea cu zugravul
49. Pentru oarecare femeie evlavioasă al cărei chip luându-l Stăpâna a izbăvit-o din reaua meşteşugite a diavolului
50. Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe Hristos în rai, slujind Liturghie
51. Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de 3 ani, după cum a cerut
52. Pentru oarecare bărbat cu soţia lui care trăind împreună, şi-au păzit fecioria lor
53. Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu
54. Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnică moarte a trupului în această viaţă
55. Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei Stăpânei noastre, pe care dumnezeiasca judecată l-a ucis
56. Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi mărturisescă păcatul cel ascuns
57. Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea de Dumnezeu
58. Pentru ostaşul tilhar, care fiindcă în fiecare zi se ruga nu a fost ucis de diavolul
59. Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea bogatului au venit de faţă diavolii
60. Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică hulă şi s-a vindecat de Maica lui Dumnezeu
61. Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la mănăstire
62. Pentru copilul pe care nu l-a ars focul
63. Pentru orbul ce s-a luminat
64. Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării
65. Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună
66. O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi evlavios către PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu
67. O minune prea înfricoşată despre ascultarea către părinţi şi pentru Sfânta Liturghie
68. Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei de cutremur au rămas nevătămaţi
69. Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit şi de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
70. Pentru facerea minunii cea din fântâna Trapsanului
71. Vedenie minunată cum că Domnul se îmblânzeşte către noi prin rugăciunile Maicii Sale
72. Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din mănăstirea cea numită Peştera cea mare, care se află în eparhia Peloponezului, care se zice Calavrita
73. Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă numele Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut piciorul cel tăiat şi însănătoşindu-se desăvârşit s-a făcut monah mai pe urmă
74. Pentru făcătoarea de minuni Icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau Lideanca
75. Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

Minunile Maicii Domnului
Protosinghel Nicodim Măndiţa
Editura Bunavestire, Bacău, 1994
Certarea şi miluirea iudeilor necredincioşi, la Adormirea Maicii Domnului
În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos sa mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preacurata, la viata cea cereasca si prea fericita, ca sa împarateasca cu Dânsul vesnic, dupa cum I se cuvenea, a poruncit ca sa se adune Apostolii - din toata lumea de pe unde se aflau risipiti, propovaduind cuvântul cel de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiasca voie si chemare, i-au rapit norii si s-au aflat toti într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care vazându-i pe dânsii, s-a bucurat foarte. Si a spus lor cum ca s-a apropiat vremea ca sa se duca sa se veseleasca împreuna cu Fiul ei si Stapânul. Si dupa ce a grait câte a avut de grait, sfatuindu-i si învatându-i si i-a mângâiat, dupa cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, asezându-se cu trupul ei cel prea slavit, si cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânsii, si si-a dat prea sfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale vesnicului Dumnezeu. Atunci, dupa porunca ei, Apostolii au luat acel prea sfânt pat si mergând cu buna rânduiala si evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de iesire. De asemenea si sfintii îngeri împreuna o petreceau pe pe Doamna si Împarateasa lor, si cântau nevazut, si o laudau minunat cu glasuri preadulci, care se auzeau în vazduh.
Iar iudeii cei zavistnici si necredinciosi, aratând ca întotdeauna urîciunea pe care au avut-o catre Domnul si rautatatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începator de viata al Nascatoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor sa-l arunce la pamânt si sa necinsteasca lacasul cel cu totul cinstit si dumnezeiesc.
Dar îndata i-a ajuns dumnezeiasca osânda pe îndraznetii aceia, caci când s-au apropiat au orbit toti. Iar unul dintre dânsii, mai obraznic, a îndraznit cu nerusinare, nepriceputul, de a apucat acel sfintit pat, vrînd sa-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însa sfintii îngeri n-au suferit ca sa se faca o ocara ca aceasta la cortul cel împaratesc, ci au pedepsit cu dreptate nerusinarea si obraznicia lui, taindu-i nevazut mâinile lui, care au ramas spânzurate de pat, întru privire prea înfricosata si jalnica a tuturor celor de fata. Iar cel ce a patimit aceasta, plângea tânguindu-se cu amar.
Deci, Petru ca un urmator al Învatatorului sau, s-a milostivit si s-a întristat pentru lacrimile acestuia, si apropiindu-se i-a zis lui: Crede cu toata inima ta ca aceasta este cu adevarat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a nascut dintru dânsa fara de samânta, si atunci vei cunoaste puterea ei, ca sa-ti iei iarasi mâinile tale.
Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, si marturisesc caci cu adevarat si fara de stricaciune ai nascut pe Stapânul si Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul Adevaratului Dumnezeu si Parintelui. Atunci sfintitul Petru l-a apropiat la mîinile cele taiate, si punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricosata minune!) s-au lipit mai presus de fire, dupa cum si mai înainte cu minune au fost taiate si toti au slavit pe Dumnezeu si pe Preacurata Stapâna.
Iar ceilalti care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, desi erau aspri si vârtosi la inima, însa ca sa-si ia vederile au marturisit cu lacrimi pacatul lor, si au crezut în Domnul. Dupa care Petru a zis lor: apropiati-va si voi cu ochii vostri de haina ei, si ca o Maica a milei se va milostivi ca sa va vindece.
Deci, dupa ce au facut asa, si ei de asemenea au vazut. Si cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, multumirea catre Fecioara? Toti o laudau, pâna ce au ajuns în Ghetsimani, si îngropând trupul cel prea curat, au ramas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Pâna ce s-a luat trupul sau si s-a înaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Fiului ei si Mântuitorului nostru.
Si sa nu i se para cuiva de mirare, cum ca trupul acela primitor de Dumnezeu a murit si a fost pus în mormânt, caci daca Fiul ei a primit a se îngropa, cum sa nu patimeasca asemenea si Preasfânta lui Maica? Cu cuviinta era dar sa intre si ea în mormânt, si de acolo sa se duca în rai, pentru ca sa credem si noi cum ca din pamânt avem sa ne sculam când va veni Domnul. Dar pe când noi intram în mormânt spre dezlegarea trupului si spre stricaiune, pentru ca sa se dsezradacineze pacatul din el, trupul cel prea curat si Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zamislire sfintit de Duhul Sfânt, nimic n-a patimit în mormânt, ci îndata s-a ridicat de Fiul ei la ceruri si împarateste împreuna cu Dânsul vesnic, în slava aceea negraita si netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici si noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugaciuni.
Amin!(Minunea 85)
***
Împăratul trufaş adus la pocăinţă prin cuvântul Maicii Domnului
Un împarat plin de trufie, a poruncit sa fie sterse din Sfânta Evanghelie, acele cuvinte pe care Maica Domnului le-a rostit catre Elisabeta: "Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri si a înaltat pe cei smeriti" (Lc. 1, 52), socotind ca pe dânsul nu-l va surpa nimeni din scaun. Dupa aceea, mergând sa faca baie într-un lac, în timp ce se afla în apa, dezbracat, hainele fiind pe mal, vine un Înger al lui Dumnezeu, care luând chipul împaratului si îmbracându-se cu hainele lui, a plecat cu slugile împaratului la palat. Si s-a urcat pe tron. Împaratul iesind din apa si negasindu-si hainele lui, s-a îmbracat în niste trente de cersetor ce i-au fost lasate în loc si a plecat spre palatul sau împaratesc. Ajungând aici, a început a se mânia si a striga ca el este împaratul, si ca va pedepsi pe cei ce si-au batut joc de dânsul. Dar slugile necunoscându-l, si crezându-l ca este nebun, râdeau si îsi bateau joc de un asemenea stapân. Acelas lucru s-a întâmplat si cu Iovian împaratul, pe care la fel l-a umilit Dumnezeu.
Împaratul vazând acestea, si-a adus aminte de trufia sa si si-a plâns pacatul sau, caindu-se pentru ceea ce a vrut sa faca. Dupa aceasta umilire, îngerul-împarat l-a chemat la sine, i-a dat hainele înapoi si l-a sfatuit ca de aici înainte sa nu se mai trufeasca. Dupa aceea asezându-l în scaunul sau împaratesc, s-a facut nevazut.
(Minunea 136)
***
Maica Domnului salvează pe monahul patimaş
Un monah oarecare era chelar intr-o chinovie, si impartea vin fratilor. El avea multa evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, nelipsind niciodata de la slujba bisericii, fiind osirdnic la slujbele lui cele sufletesti, dar nelenevos si la cele trupesti ale calugarilor. Insa iubea vinul, sarmanul! Si fiindca avea slujba aceea, de multe ori bea mai mult decat altii. Intr-una din zile a cinat si a baut pana cand s-a imbatat si a cazut in asternutul sau. In ceasul Utreniei era adormit, insa auzind toaca, s-a sculat cum a putut ca sa se duca la biserica. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, el avea mult dor de cele dumnezeiesti, si nu voia sa se lipseasca niciodata de adunarea cea de mantuire a fratilor. Deci, mergand putina departare de los, cu greu inainta spre biserica, pentru ca il durea capul de betie, insa pentru dorul pe care il avea, se ducea inainte. Atunci diavolul, prefacandu-se in chipul unui taur, venea inaintea lui si se arata cum ca vrea sa-l loveasca cu coarnele, insa monahul nu s-a speriat si facandu-si cruce, vrajmasul s-a departat putin. Si iarasi inchipuindu-se, s-a facut caine negru si-l impiedeca, sa nu mearga mai departe, dar facandu-si cruce ca si mai inainte, se ducea. Iar cand a ajuns la poarta bisericii, s-a facut dracul leu prea infricosat si s-a pornit asupra lui sa-l rupa. Atunci, aratandu-se o femeie preafrumoasa a izgonit pe dracul, mustrandu-l pe dansul cu ingrozire, cum de a indraznit sa faca rau robului ei. Apoi, apucand pe monah de mana, l-a dus la chilia lui, zicandu-i: "Pazeste-te de acum inainte sa nu te mai imbeti, daca doresti sa te mantuiesti; marturiseste-ti pacatul acesta la cutare duhovnic, si sa faci canonul care ti-l va da". Iar monahul a intrebat-o pe dansa, cine este, de a facut atata bunatate cu el? Iar ea a raspuns: "Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le el, a cazut la pamant cu frica multa, ca sa I se inchine, dar ea s-a facut nevazuta.
Deci, a plans de bucurie si s-a aflat in ceasul acela sanatos si nevatamat de betie. Marturisindu-se cu sarguinta si cu dinadinsul, dupa porunca cea dumnezeiasca, a pazit canonul si s-a departat de vin, dupa cum s ecada sa faca fiecare crestin care se biruieste de aceasta patima. Si care nu se va marturisi cu de-amanuntul, sa stie ca se va munci. Toti sunt datori sa se pazeasca de multa bautura, ca de mare desfranare. Deschide-ti ochii vostri, cei ce iubiti betia, si va siliti ca sa va departati de ea, pentru ca sa nu va lipsiti de vesnica veselie si indulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toti sa o dobandim, pentru rugaciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei Maria, Nascatoare de Dumnezeu.
Amin.
(Minunea 138)
***
Icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu
Un monah oarecare se linistea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multa evlavie. Si I se ruga în fiecare zi cerând ca sa-l izbaveasca de dracul curviei. El avea atâta razboi de la aceasta patima, ca nu-l lasa nici ziua nici noaptea si îl avea atât de biruit, încât se primejduia sa cada si în fapta. Deci, îndata ce se aprindea în inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la Sfânta Icoana, si rugându-se în lacrimi, se prapadea sminteala trupului.
Desi bine vedea vrajmasul, cum cu ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, fratele se izbavea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Si într-o zi, stând afara din chilie, i-au venit iarasi viclenele gânduri. Deci, vrând sa alerge catre rugaciune dupa obisnuinta lui, vazu cu ochii aratat pe diavolul, caruia îi zise: "Până când, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum ca nu ma supun? Pentru ce în zadar ma muncesti?"
Raspuns-a lui diavolul: "Eu pe multi altii mai îmbunatatiti decât tine am biruit, si voiesc sa te fac si pe tine sa te biruiesti mai pe urma, caci nu ma lenevesc, nici alta slujba decât aceasta nu am. Însa daca vei face ceea ce îti voi zice tie, voi înceta sa te mai supar". Iar acela a zis: "Ce voiesti sa fac?"
Raspuns-a lui dracul: "Cu înlesnire si putin lucru este ceea ce îti cer tie. Dar fa juramânt, cum ca nu vei marturisi altcuiva, si îti voi spune".
Iar pustnicul, ca un om neînvatat si fara rautate ce era, pentru dorul ca sa se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat ca sa nu spuna altcuiva.
Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe: "Sa nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afara din chilie, si eu de acum nu te voi mai supara".
Iar monahul a zis: "Mâine îti voi da raspuns pentru aceasta".
Dupa care dracul facându-se nevazut, monahul se sfarâma cu gândurile, nestiind ce sa faca din doua. Si avea mare necaz si scârba, mai ales pentru ca s-a jurat ca sa nu marturiseasca nimanui. Caci divalolul cel prea viclean s-a silit sa-i încuie usa, ca sa nu întrebe pe vreun dascal care sa-l învete despre greseala cea mai mica, sau cea mai mare dintre ele. Însa în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi si deprins în faptele bune, din ispitele dracilor, si câti îl întrebau luau mare folos sufletesc. Deci, ducându-se si monahul cel înselat, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru juramânt, apoi i-a zis lui: "Nu stii cum ca vrajmasul nu scoate vreodata, pe cineva din pacat mare ca sa-l arunce în pacat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie-l prapastuieste? Care mai mare faradelege este, decât ca sa nu te închini Stapânei celei Prealaudate? Mai mic pacat este sa curvesti de mii de ori, decât sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioara. Deci, sa nu asculti de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roaga pe Dânsa si Ea îti va ajuta, ca sa-l rusinezi pe el."
Dupa aceea plecând pustnicul de la Avva si ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:"O! Batrânule rau, au nu te-ai jurat mie, ca sa nu spui nimanui orice îti voi zice tie? Sa stii ca pentru calcarea de juramânt ai sa te muncesti, si eu nu voi înceta pâna în sfârsit a te ispiti". Iar calugarul a raspuns: "Vrajmasule al binelui, si preaînrautatitule, ori curvar de voi fi, ori jurator strâmb, nu me vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici sa ma lepad. Însa eu nu te voi asculta. Si acum poti sa faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si crusele tale". Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul facând o iconita mica, dupa chipul Icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Si de atunci n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut toata viata lui cu fapte bune, si s-a învrednicit fericirii celei ceresti, pe care sa dea Bunul Dumnezeu ca si noi toti sa o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava în veci, Amin.
(Minunea 139)
***
Maica Domnului scoate din iad pe ucenicul Cuviosului Pavel
Acest prea fericit Parinte Sfânt, ne istoriseste aceasta, zicând:
"Am avut un ucenic foarte lenes, care mai cadea si în alte pacate felurite, fara ca eu sa stiu. Dupa ce a murit ma rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-mi descopere în care loc se afla. Rugându-ma eu asa fierbinte multe zile, am vazut în vedenie pe ucenic tinându-se de doi oarecare. Neferecitul ucenic era ca o piatra, sau caramida, de la cap pâna la picioare, neavând nici cum vreo lucrare, a sufletului sau a trupului. Aceasta vazând-o eu, m-am mâhnit mult. Îndata mi-am adus aminte de cuvinteleStapânesti, când a poruncit sa-i lege mâinile si picioarele aceluia care nu avea haina de nunta si sa-l arunce în întunericul cel mai dinafara. Venindu-mi în sine din uimire, am început sa ma mâhnesc mult si sa ma amarasc. Dadeam milostenie, faceam Liturghii, rugam ziua si noaptea pe prea Puternica Împarateasa si pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa-l miluiasca. Am postit de multe ori, cu toate batrânetele mele.
Dupa multe zile, vad pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, zicându-mi: "Ce ai Pavele de te mâhnesti?"
Eu i-am raspuns: "Pentru fratele, stapâna mea, ca l-am vazut muncindu-se". Ea mi-a zis: "Nu m-ai rugat ca sa ti-l arat? Iata am ascultat rugaciunea ta". Eu am raspuns: "Asa este Doamna mea, dar nu vreau sa-l vad si sa ma mâhnesc".
Atunci mi-a zis iarasi prea Laudata: "Du-te dar si pentru ostenelile tale, smerenia, lacrimile si dragostea ta, am sa si-l arat iarasi ca sa te veselesti".
Trecând o zi, vad pe fratele venind catre mine, cu totul vesel si plin de bucurie. El îmi zise plin de veselie: "Rugaciunile tale Parinte au mijlocit catre Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu (ca mult te iubeste), si a rugat pe Mântuitorul si m-a dezlegat din legaturile vrajmasului, în care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd si pe Preasfânta, zicând catre mine: Te-ai încredintat acum, rugatorule pentru fiul tau?" Eu am zis: "Asa Stapâna! Foarte multumesc iubirii Tale de oameni". Atunci iarasi mi-a zis: "Du-te, dar adu-ti aminte totdeauna de fratele tau, în rugaciunile tale, milostenii si aduceri (de jertfe) facând ca pre mult foloseste pe mort milostenia si aducerea (de jertfa la Sfântul Altar) cu credinta."
(Minunea 149)
Biruind razboiul curviei de cinci ori, de cinci ori s-a încununat
oi frati au fost trimisi de la manastire, la ascultare. Ei calatoreau împreuna, rugându-se fiecare lui Dumnezeu. Ajungând la locul destinat, s-au apucat de lucru, asupra unuia din ei, s-a ridicat razboi de la diavolul, de cinci ori, ca sa pacatuiasca. El sculându-se facea rugaciune, si nu s-a lasat biruit de gânduri, dar a fost suparat tare de patima. Întorcându-se ei catre Parintele lor duhovnicesc, fata fratelui aceluia era tulburata.
Fiind întrebat despre cauza tulburarii, acela a pus metanie si a raspuns: "Roaga-te Parinte pentru mine, ca am cazut în curvie". Apoi I-a povestit, cum a fost luptat de gânduri. Batrânul fiind vazator cu mintea, vedea pe capul ucenicului sau, cinci cununi. Cunoscându-I lupta si biruinta lui asupra patimii si a diavolului, care o ridicase asupra lui, i-a zis: "Îndrazneste fiule, ca nu te-ai biruit; ci, mai vârtos, ai biruit cu acea împotrivire, ca n-ai savârsit pacatul". Fratele, prin credinta în Dumnezeu si evlavia ce o avea catre Maica Domnului, a fost ajutat sa biruiasca de cinci ori, ispita divoleasca si astfel, s-a încununat de cinci ori, cu darul lui Dumnezeu.
Orice patima sau ispita diavoleasca biruita de noi cu ajutorul lui Dumnezeu si osârdia noastra bine chibzuita, este o cununa stralucita, cu care ne încununam de sus.
(Minunea 188)
***
Maica Domnului salvează din înec o femeie săracă care a născut
În largul oceanului este un ostrov ce se cheama Tumva. În acel ostrov era o biserica, zidita în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. La praznuirea hramului acestei Manastiri, se aduna mult popor, de prin multe parti. În aceea vreme, la un praznic, mersera pe mare multi oameni si femei. Între ele era si o femeie sarca, însarcinata, care era aproape sa nasca. Deodata se stârni o furtuna mare. Oamenii înspaimântându-se cumplit s-au coborât în barci si s-au îndreptat spre ostrov, lasând pe acea femeie în mijlocul valurilor. Fiind învaluita de mare primejdie, plângea si se ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfântului Arhanghel Mihail sa o scape din primejdie. În acel moment i s-a aratat ei Maica Precista, care a scos-o din valurile marii si a dus-o într-un loc fara de grija, unde a nascut prunc. Dupa ce s-a asezat marea, femeia vazându-se scoasa pe mal, a spus oamenilor toate. A spus cum n-a lasat-o Maica Precista sa se înnece în mare; ci ca o milostiva a mântuit-o de la moarte.
(Minunea 211)
***
Maica Domnului îndeamnă la pocăinţă, pe calugărul ce a facut mult bine bisericii Sale
Sfântul Ierasm, calugarul de la Pecersca, a avut multe comori mostenite de la parintii sai, pe care le-a dat bisericii Maicii Domnului. Dupa aceea, cu îndemnarea vrasmasului sufletesc, a început a petrece viata necuvioasa, lenevindu-se la rugaciune, la post si la alte bunatati sufletesti. În acea vreme îmbolnavindu-se, era aproape sa moara. Atunci i s-a aratat lui Maica Domnului tinând în brate pe Hristos ca Prunc si i-a zis lui: "Ierasme, fiindca tu ai împodobit biserica mea cu icoane, eu înca voi cere Fiului meu, ca sa te primeasca si sa vietuiesti în Împaratia lui, numai scoala-te din starea în care te afli si te pocaieste de pacatele tale, facându-te schimnic, caci peste trei zile te vor lua la mine". Auzind acestea, Ierasm si-a marturisit pacatele sale în fata tuturor fratilor calugari, parându-i rau de tot ce a facut. A treia zi, dupa fagaduinta Maicii lui Dumnezeu, a plecat din aceasta viata urcându-se la cer, pentru a intra în locasul cel de veci.
(Minunea 230)
***
Maica Domnului salvează prin Sfânta Icoana pe pictorul ce era să se prabuşească
În tara Flandrei, un pictor evlavios picta icoana Maicii Domnului, pe cât putea mai frumos; iar pe capetenia diavolilor, cum putea mai urât. Odinioara s-a aratat lui duhul cel necurat si s-a laudat cu mare mânie, ca-l va pedepsi de va mai zugravi chipul lui atât de urât. Pictorul, din acel ceas si mai mult s-a îndemnat a supara pe duhul cel rau prin acest lucru. Într-una din zile, pe când lucra la pictarea unei biserici si se afla sus pe schela, avea de executat chipul Maicii Domnului cu Dumnezeiescul Prunc în brate.
El lucra cu multa râvna si dragoste, cautând sa redea Chipului Sfânt, cele mai nobile si placte trasaturi; iar pe mai-marele diavolilor din contra, l-a pictat cât s-a putut mai monstruos, sub picoarele Sfintiei Sale. Pe când lucra la terminarea acestei Icoane, aflându-se sus pe schela, deodata, din ispita diavoleasca, s-a pornit în biserica un vifor mare, care i-a surpat toata schelaria de sub el, fiind în pericol sa se prabuseasca. Vazând pericolul în care se afla, mai înainte de a cadea a strigat cu glas mare catre Maica Domnului sa-l salveze. În acea clipa, chipul ei din Icoana a întins mâna si l-a sutinut pe pictor, pâna ce oamenii au venit în ajutorul lui.
Astfel, intervenind grabnic, Maica Domnului salveaza de la moarte sigura pe robul ei, care, ca drept multumire, a lucrat cu si mai mare dragoste si râvna, la împodobirea bisericii cu Chipuri Sfinte.
(Minunea 254)
***
Fraţi certaţi împăcaţi de Maica Domnului
Într-o chinovie, din îndemnarea diavolului, s-au certat doi fraţi. Deci unul, ca un îmbunătăţit şi dreptcredincios ce era, îl iertase pe celălalt şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi spunea egumenului minciuni, a zis că tovarăşul lui ar fi făcut un păcat de ruşine. De aceasta luând cunoştinţă monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea. însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata lui Maică, a alergat la darul lor ca sa-i ajute, pentru ca să nu se ruşineze de fraţii săi.
Deci într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul său stând în strană cu neruşinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire. Atunci fratele fiind biruit de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi zicând: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor". Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea aproape de sfinţita masă, împreună cu un drept şi încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreţii: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". După care întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis privind cu faţa lină: "Să nu te mâhneşti mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta clevetire". Iar el a zis: "Te rog pe Tine, Doamna mea, spune-mi cine este Sfântul acesta care şade împreună cu Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?" Preasfânta i-a răspuns: "Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe Cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din Împărăţia Cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului Dumnezeu; şi ne aplecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru". Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri Împărăteasa Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireasmă, încât toţi s-au minunat. Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârşit umplându-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire. Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu de-amănuntul vedenia şi ducându-se la biserică unde s-a arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireasmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmoră scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi fericirea cerească! Amin (M.M.D. 34 d. Neamţ). (Minunea 259)

Minunile Maicii Domnului în Muntele Athos
diac. George ANICULOAIE
Despre Muntele Athos se ştie că este un loc ocrotit şi vizitat de Maica Domnului. Dacă ochii călugărilor de aici sunt feriţi de chipul femeiesc, sunt însă binecuvântaţi cu vederea celei mai însemnate dintre femei, Fecioara Maria, Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Acest munte, care la început era loc de închinare pentru păgâni, acum este Grădina Maicii Domnului, pe care Maica Vieţii a afierosit-o nevoitorilor, spre rugăciune. A pus şi un blestem, ca nici un picior de femeie să nu-i calce teritoriul, tocmai pentru ca rugăciunea lor să fie mai curată. Şi aşa şi este. Legătura între călugări şi Maica Domnului este atât de strânsă precum între mamă şi fiu. Aici nimic nu este cu neputinţă, minunile se întâmplă în fiecare zi. La orice chemare a lor, Maica Dumnezeului nostru vine la fiii ei pământeni şi de fiecare dată îi ajută ca şi o mamă.
Nu este călugăr în Muntele Athos care să nu-ţi vorbească despre o minune a Maicii Domnului întâmplată fie cu el, fie cu altcineva. Sunt aşa de multe încât s-a pierdut şirul lor. Doar cele ieşite din comun, sau cele despre care n-a vrut Maica să se uite, se păstrază din generaţie în generaţie, din neam în neam. La auzul lor, au venit şi oamenii din lume să se închine Maicii Domnului. Aşa se explică de ce multe dintre icoanele Fecioarei Maria sunt împodobite, uneori chiar în exces, cu bijuterii aduse drept mulţumire pentru ajutorul primit.
"Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“
Vatoped, una dintre cele 20 de mănăstiri aşezate pe Sfântul Munte, are nu mai puţin de şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Până şi hramul îi este închinat tot ei, „Buna Vestire“. Probabil, cea mai veche dintre ele este „Antifonitria“ sau „Împotrivă Glăsuitoarea“, pictată pe peretele pronaosului bisericii principale. Se spune că de icoana aceasta se leagă numele fiicei împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Plachidia, unul dintre ctitorii Mănăstirii Vatoped. În anul 382, aceasta a venit aici să se închine. Vrând să intre în biserică, a auzit o voce ca de tunet, zicându-i: „Rămâi pe loc şi să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“. Credincioasă fiind, fiica de împărat s-a smerit, părăsind în grabă Muntele Sfânt. Mai mult chiar, a construit cu cheltuiala ei un paraclis, lipit de peretele unde se află icoana, închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Şi „Vimatarisa“ sau „Ctitoriţa“ este o icoană veche, făcătoare de minuni. Minunea întâmplată cu ea s-a petrecut în urmă cu aproape 1.000 de ani, în timpul unui atac al arabilor. Paraclisierul, ierodiaconul Sava, de frică să nu piară în foc, a luat icoana Maicii Domnului şi Crucea Sfântului Constantin cel Mare şi le-a ascuns în fântâna din altar, punând în faţa lor o lumânare mare, aprinsă, pe care le-a acoperit cu scânduri şi lespezi de piatră. Dar Sava nu a scăpat de arabi, căzând în robie la ei. Întorcâdu-se după 70 de ani, a mai găsit doar câţiva călugări care se nevoiau între ruinele mănăstirii. Întrebând de icoana din fântână, nimeni dintre ei nu mai ştia nimic. Cu frică au dat lespedea la o parte şi nu mică le-a fost uimirea când au aflat icoana şi crucea plutind pe apă cu lumânarea lângă ele, de parcă atunci ar fi fost puse. Acum se află tot în altar, dar la loc de mare cinste. Se mai numeşte şi „Ctitoriţa“ pentru că a fost descoperită în timpul celor trei ctitori ai mănăstirii, Atanasie, Nicolae şi Antonie.
Maica Domnului se răzbună pe cei care i se împotrivesc
Minunea făcută de Maica Domnului cu Icoana „Paramitia“ sau „Mângâietoarea“ este mult mai evidentă, având efect şi asupra erminiei icoanei. La prima vedere, dă impresia că Fecioara Maria, care Îl are pe Pruncul Hristos în braţe, îi sărută mâna Fiului său. Dar, conform istoricului mănăstirii, icoana pictată în secolul al XIV-lea pe peretele din pronaos era sărutată în fiecare dimineaţă, la plecare, de către călugări, moment în care stareţul înmâna cheile portarului pentru a deschide poarta. Tocmai într-una dintre aceste dimineţi s-a auzit o voce blândă şi rugătoare venind dinspre icoană: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!“. În acel moment, stareţul a văzut cum mâna Pruncului acoperă gura Maicii Sale, zicând: „Maica Mea, nu mai purta grijă de această adunătură de păcătoşi; lasă-i să fie trecuţi prin sabia piraţilor, că mult M-au supărat cu păcatele lor“. Dar Fecioara Maria, ca o mamă iubitoare, i-a luat mâna Fiului, îndemnându-i din nou pe fii săi să nu deschidă porţile. De atunci, în faţa ei arde mereu o candelă, iar în fiecare vineri se face Sfânta Liturghie în paraclisul unde a fost mutată. Au fost şi călugări care au cedat ispitei şi s-au împotrivit Maicii Domnului. Aşa a fost cazul unui diacon, care, nervos că nu a primit de mâncare, fiindcă a fost prins cu treburile de paraclisierie din biserică, s-a întors în biserică, unde, luând cuţitul cu care curăţa ceara, s-a apropiat de icoana Preasfintei şi Preablândei Fecioare, a lovit chipul Maicii, spunând: „Îţi slujesc de atâta timp, iar tu nu te îngrijeşti nici de hrana mea?“. Imediat a curs sânge, iar diaconul a fost cuprins de diavol. Doar la rugăciunile călugărilor, Maica Domnului l-a scăpat de diavol, însă greşeala nu i-a iertat-o. Abia după trei ani de pocăinţă în faţa icoanei sale, Maica s-a arătat stareţului spunându-i că l-a iertat, numai că mâna i se va usca, iar după moarte nu va mai putrezi niciodată. Această mână se păstrează până astăzi neagră şi neputrezită. Mai târziu, un preot, necrezând cele întâmplate, a venit să vadă această icoană a Maicii Domnului - „Înjunghiata“ (secolul al XIV-lea). Îndrăznind să pună mâna în locul rănii, imediat a curs sânge, căzând mort chiar în clipa aceea.
La „Pantanasa“ bolnavii se vindecă şi astăzi
Chiar şi de magazia Mănăstirii Vatoped se leagă o minune a Maicii Domnului. Icoana „Eleovritissa“ sau „Izvorâtoarea de ulei“, pictată în secolul al XIV-lea, cinstită în mod special în vinerea din Săptămâna Luminată, se află în magazia acestei mănăstiri. În timpul Sfântului Ghenadie, care se ocupa de aprovizionarea mănăstirii, uleiul nu mai era din prisos, fiind obligat să îl folosească doar pentru nevoile bisericii. Bucătarul, nemaiavând cu ce să facă mâncarea, s-a plâns stareţului, care i-a poruncit Sfântului Ghenadie să nu se mai îngrijească de lipsa uleiului, căci Maica Domnului nu-i va lăsa şi va face milă cu ei. Şi aşa s-a şi întâmplat, încât, într-o zi, când a intrat în cămară, a văzut că vasele erau atât de pline încât uleiul curgea pe jos, ajungând până la uşă. Tot de atunci icoana are o mireasmă deosebită.
Icoana Maicii Domnului „Pirovolitisa“ („Împuşcata“) este pictată pe peretele de deasupra porţii din exteriorul mănăstirii. În anul 1822 câţiva turci au ajuns la poarta mănăstirii. Unul dintre ei a scos pistolul şi, plin de încredere, a tras în mâna dreaptă a Preasfintei Fecioare. Imediat a venit şi pedeaspa, căci diavolii, luându-l, l-au îndemnat să se spânzure de un măslin din faţa mănăstirii. Cea de-a şaptea icoană este „Pantanasa“ sau „Atotîmpărăteasa“, din secolul al XVII-lea. După spusele bătrânilor din mănăstire, este făcătoare de minuni. A salvat un tânăr care avea o viaţă necurată, ocupându-se chiar şi cu vrăjitoria. Această icoană mai are şi harul de a vindeca cancerul. Foarte mulţi bolnavi s-au vindecat după ce au citit cu credinţă Paraclisul Maicii Domnului înaintea icoanei.
* Sursa: Monah Pimen VLAD, Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului
http://www.ziarullumina.ro/articole;1013;1;27929;0;Minunile-Maicii-Domnului-in-Muntele-Athos.html
Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei şi a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba şi în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii.
Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinţ se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său şi întâlneşte un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere şi orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinţ să-l ajute. Prinţul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reuşeşte să găsească nici un izvor în pădure, şi ar fi vrut să-l ajute pe orb. Şi cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune aşa:
„Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!
Uimit şi surprins, prinţul continuă să caute, dar fără nici un succes. Şi iarăşi aude glasul acela dulce care-i spune:
„Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb şi unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”! Prinţul mai face câţiva paşi şi găseşte, într-adevăr, izvorul cu apă. Ia apă în pumni şi potoleşte setea orbului, apoi cu aceeaşi apă îi spală ochii şi orbul se vindecă îndată.
Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune şi toţi cei care aveau trebuinţă de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prinţul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanţului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon” - aşa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanţului.Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creştini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.

MINUNEA 1
-http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/08/14/minunile-maicii-domnului-1/
Pentru Iudeii cei ce au orbit şi pentru cel ce i s-au tăiat mîinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat.În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh.Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata Stăpînă.Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece.Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau —, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru.Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.
Amin.
MINUNEA a 2-a
Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi după un an a înviat
La cinsprezece ani după înălţarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos, pe timpul când Iudeii au ucis cu pietre pe Arhidiaconul Ştefan, întâiul Mucenic, şi au gonit pe toţi Apostolii din Ierusalim, cum şi pe alţii care propovăduiau pe Hristos, era un ucenic dintre cei şaptezeci, Maximin cu numele, care era în ceata Martei şi a Mariei, după cum Apostolul Petru îi poruncise, ca să nu se despartă de dânsele. Fiindcă fratele lor (Lazăr), fugise la Cipru de frica Iudeilor, ca să nu-l ucidă, iar surorile lui rămaseră în Ierusalim cu Prea Sfânta Fecioară, pînă la mutarea ei. Apoi au vândut toate lucrurile lor, au dat banii săracilor, şi petreceau apostoleşte.Dar Iudeii, văzând că propovăduiau cu îndrăzneală numele lui Hristos, le-au pus într-o luntre ce nu avea vetrile nici lopeţi, pentru ca să se înece, şi au slobozit luntrea să se ducă unde o va goni vîntul. Iar în luntre era Maria, Marta, Maximila, slujnica lor şi Maximin cel zis mai sus, şi alt oarecare, Kalidonie cu numele, care s-a născut orb, pe care Domnul l-a vindecat.Aceşti cinci se rugau lui Dumnezeu să-i povăţuiască într-un loc unde va voi darul Lui. A Cărui putere şi ajutor i-a dus într-o Eparhie a Galiei cu mulţime de oameni ce se zice Marsilia. Deci ieşind din luntre şi slăvind pe Dumnezeu, s-au dus în târg, nu cumva le va da cineva milostenie, ca să se ducă. Iar oamenii cetăţii aceleia, ca nişte închinători de idoli, nu s-au milostivit spre ei. Deci în cetatea aceea era un domnitor ce nu avea fiu, care a văzut în vedenie în noaptea aceea pe o femeie, care îi zicea lui: „Tu dormi odihnindu-te pe pat cu soţia ta, nemilostivule, sătul de toate bunătăţile şi robii adevăratului Dumnezeu mor de foame. Sculându-te, du-te în târg de dimineaţă şi ia pe cei cinci străini şi îi odihneşte pe ei în casa ta. Iară de nu mă vei asculta pe mine, vei lua moarte rea şi groaznică”. Acestea văzându-le domnitorul şi soţia lui, s-au înfricoşat, şi i-a luat în casa sa, dându-le lor de toate ce le trebuia.Iar după vreo câteva zile, auzind învăţătura Mariei care propovăduia pe Hristos Dumnezeu adevărat, povestind facerile de minuni pe care le-a săvârşit, i-au zis ei: „Dacă Hristos, pe Care îl propovăduieşti Dumnezeu Atotputernic, îmi va da un fiu, de care am dorire, şi eu mă făgăduiesc că mă voi face creştin, şi voiu pierde toţi idolii” . Iară ea a răspuns: „Nu numai darul acesta poate Stăpânul Hristos să-ţi dea, ci şi orice altă cerere vei cere, numai crede intru dânsul fără îndoire, şi vei cunoaşte puterea lui”.
Deci întru puţine zile soţia lui s-a îngreuiat, şi îndată s-au botezat toţi ai palatului. Şi atâta evlavie a arătat domnitorul şi dor de credinţă, încât a vrut să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Iar femeia lui, ca o evlavioasă ce era, l-a rugat cu lacrimi ca să o ia şi pe dânsa, care fără voie pentru ca să nu o amărască pe ea, a primit să meargă cu dânsul Deci a lăsat epitrop în locul său pe Maria, dându-i ei în scris Stăpânire să surpe toate capiştile idolilor, şi să zidească biserici, şi orice alt va voi să facă, fără de împiedicare, dându-i cheile cetăţii şi toată avuţia lui în mâinile ei. Apoi a intrat în corabie cu soţia lui, şi cu alţii oarecare, ca să le slujească.Deci au înnotat în ziua cea dintâi, şi atunci s-a stârnit un vânt potrivnic, şi au stat multă vreme într-un liman, până ce a suflat un vânt potrivit, şi atunci iarăşi au înotat.
Iar în drumul acela a venit vremea femeii să nască, şi a născut un prunc parte bărbătească, cu multă durere, şi apoi îndată şi-a dat sufletul său, pentru care boierul acela s-a întristat foarte, însă evlavia lui nicidecum nu s-a împuţinat, ca să se smintească despre Dumnezeu, şi să se întoarcă înapoi. Numai după ce a plâns destul, a zis corăbierilor să-l ducă la un ostrov pustiu, care era acolo aproape. Şi aşa au scos pe cea, moartă şi au pus-o într-o peşteră cu pruncul, şi acoperind-o pe dânsa, a zis cuvintele acestea: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maica sărmanilor, şi ajutorul celor deznădăjduiţi, după cum ai născut pe Dumnezeu cu chip minunat, aşa păzeşte şi pruncul acesta, şi călăuzeşte-l pe dânsul cum voieşti.Aşa zicând au intrat în corabie, şi în puţine zile au ajuns în hotarele Ierusalimului; şi ieşind din corabie s-au dus pe uscat în sfânta cetate, şi acolo cu voia lui Dumnezeu au aflat pe Apostolul Petru şi i-au vestit cele făcute. Iar Apostolul i-a zis lui: Pace ţie, fiule care ai crezut în propovăduirea cea mântuitoare, iar pentru soţia ta şi pentru fiul tău să nu te întristezi, că Domnul poate să schimbe jalea ta întru veselie şi bucurie.Deci ducându-se amândoi i-a arătat toate locurile peste care a umblat Domnul şi a făcut minunile, adică Cină cea de Taină, grădina Golgota, şi muntele Măslinilor de pe care s-a înălţat la Ceruri. Şi l-a învăţat pe dânsul din destul toate tainele dumnezeieştii iconomii şi ale credinţei. Şi după ce a şezut acolo mai bine de un an, l-a petrecut Apostolul, şi s-a rugat pentru el, care, cu voia Atotputernicului Dumnezeu, în puţine zile a ajuns la ostrovul acela pustiu, unde lăsase pe cea moartă cu pruncul. Şi ducându-se în peşteră a văzut pruncul că sugea la cea moartă, care era întreaga şi nestricată, după cum au lăsat-o. Pentru care s-a înspăimântat şi a zis acestea, cu lacrimi către Domnul: „Dumnezeule Atotputernice, prin darul Tău, care a hrănit pe pruncul acesta atâta vreme, cred că poţi să înviezi şi pe maica lui, ca să se întoarcă jalea mea întru îndoită bucurie după mai-nainte spunerea lui Petru, Apostolul Tău. Aşa, Multmilostive Stăpâne, ascultă pe nevrednicul robul Tău, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maicii Tale, şi ale roabei tale Maria, care m-a luminat şi la cunoştinţa Ta ma povăţuit”.Aşa a zis cu lacrimi şi cu credinţă, şi îndată, o! minune! s-a sculat moarta ca din somn, şi suspinând, a zis acestea: „O, prea dulcea mea Stăpână, binecuvântat este numele Tău, care m-ai acoperit, şi m-ai chivernisit întru naştere, şi ai hrănit atâtea zile pe fiul meu”. Atunci a povestit bărbatului ei, zicând: „Să ştii că toate Sfintele Locuri, pe care ţi le-a arătat Sfântul Petru, şi eu le-am văzut, la care mă povăţuia îngerul lui Dumnezeu”. Şi aşa le-au spus toate numele Sfintelor Locuri.Iar acela mai mult s-a înspăimântat şi, intrând în corabie, s-au dus în ţara lor şi, închinându-se Sfintei Marii, i-a spus toate cele făcute. Şi toţi ai cetăţii s-au botezat, şi au sfărâmat pe toţi idolii, şi au zidit sfinte biserici şi alte lucruri bune au săvârşit întru slava Tatălui, şi a Fiului şi Sfântului Duh.
MINUNEA a 3-a
Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
Se vede în Sinaxar în 23 de zile ale lunii lui Noiembrie, cum că, în anii împăratului Constantin cel Mare, a fost în oarecare croitor, Ioan cu numele, cunoscut împăratului, care a trăit cu necinste întru dulceţile trupului, nesocotind munca cea veşnică, care aşteaptă pre cei ce păcătuiesc. Iar milostivul şi mult înduratul Dumnezeu, care iconomiseşte toate spre folosul fieştecăruia, ia arătat o vedenie înfricoşată, pentru ca să-şi îndrepteze petrecerea lui.Deci i s-a arătat lui în vis într-o noapte, cum că a săvârşit de cusut o haină şi a dus-o împăratului, cu care vorbea şi împreună se bucura. Apoi i s-a părut că a luat împăratul sabia, şi l-a apucat de părul capului, adică de perii pe cari îi avea lungi, şi i-a tăiat, zicând către dânsul: când va tăia sabia perii tăi, atunci va să taie şi capul tău, şi aşa s-a făcut.Deci, de multă frică ce a luat când i-a tăiat sabia grumazul lui, s-a deşteptat îngrozit, şi zicea aceasta: „Mulţumescu-ţi ţie, visule, că nevoia cea îngrozitoare pe care am văzut-o ai săvârşit-o întru nălucire”. Şi aşa a rămas acela neîndreptat, nesocotind frica aceea întru nimic, necunoscătorul. Apoi i-a venit lui o boală foartea grea; atunci iarăşi, milostivul Dumnezeu, i-a arătat o vedenie, nu în vis după cum în visul cel mai dinainte, ci cu spaimă. Şi i s-a părut lui cum că l-a dus într-un loc, unde aveau obişnuinţa ca să şadă judecătorii când făceau vreo hotărîre ca să omoare pe cineva. Atunci vede că a şezut un împărat prea înfricoşat, îmbrăcat în haină arhierească şi împărătească. Iar aproape de dânsul, de-a dreapta parte, stau oarecare bărbaţi încuviinţaţi cu sfinţite podoabe, iar de-a stânga parte vedea alţii săraci şi urâţi la vedere, şi dinapoia lui era o prăpastie întunecoasă foarte şi înspăimântătoare.Aşadar, stând întru multă nevoie Ioan şi îngrozit, i-a zis împăratul: „Oare ştii cine sînt eu, o, tânărule?”. Iar el, cu multă frică, i-a răspuns: „Socotesc, Doamne, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi, după cum Scripturile ne spun şi ne învaţă”. Îi zice lui Hristos: „Şi fiindcă Mă ştii din Scripturi, pentru ce n-ai băgat de seamă îngrozirea cu care te-a înfricoşat împăratul Constantin? Sau nu ştii acestea care îţi zic ţie?”. Iar acela a zis: „O ştiu aceasta, Stăpâne, şi frica aceea încă o port în sufletul meu”. Şi împăratul îi zise: „Fiindcă după cum zici, încă frica o ai în suflet, cum nu te-ai pocăit de păcatele tale? Ci şezi cu paguba ta, că eu am fost, şi nu împăratul Constantin, Care ţi-am arătat munca cea înfricoşată”.Acestea zicând, a făcut semn la cei ce stau înainte, să-l arunce în prăpastia aceea. Iar acela cu jale a strigat acestea cu mare glas: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi”. Atunci s-a aflat Preasfântă acolo înainte, şi făcea rugăciune către Stăpânul ca să-l miluiască. Deci acolo când îl trăgeau nemilostivii aceia ca să-l arunce în prăpastie a auzit glasul acesta: „Lăsaţi-l, pentru rugăciunile Maicii mele, ca să aibă vreme să se pocăiască”.După aceasta şi-a venit întru sine-şi bolnavul acela, şi cu darul Prea Sfintei s-a aflat sănătos de boala lui. Deci, după aceea, s-a dus la un călugăr evlavios, şi i-a vestit cele făcute, iar acela i-a zis lui: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, şi mulţumeşte Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care te-a învrednicit de o vedenie ca aceasta, şi îţi îndreptează viaţa ta cât mai degrabă, ca să nu pătimeşti şi tu după cum a pătimit un boier, Gheorghe cu numele în zilele trecute. Pentru care un prieten al lui a văzut o vedenie, de asemenea, cum că îl trăgea ca să-l afunde în iad, şi s-a izbăvit şi acela de primejdia lui, pentru rugăciunile aceleia care poate către Domnul, şi i-a dat soroc de douăzeci de zile. Bărbatul acela evlavios, care a văzut vedenia aceasta, a vestit lui Gheorghe. Dar acesta n-a socotit nicidecum cele zise, ci a rămas neîndreptat. Dar după douăzeci de zile şi-a dat sufletul Gheorghe. Şi s-a dus în muncile acelea înfricoşate. Păzeşte-te, dar, şi tu, şi te grijeşte pentru viaţa ta, fiindcă ai văzut că nu ai aflat alt ajutor numai pe Preasfânta pe aceasta roag-o cu lacrimi ca să te învrednicească de veşnica fericire”.Sfătuirea aceasta mântuitoare auzind-o Ioan de la evlaviosul călugăr, şi aducându-şi aminte totdeauna de frica înfricoşatei acelei vedenii, şi-a mărturisit toate păcatele lui şi a dat milostenie multă, a făcut postiri, şi alte fapte bune, şi săvârşindu-se întru petrecere plăcută lui Dumnezeu, s-a dus în viaţă veşnică.
MINUNEA a 4-a
Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Neoria
Se vede în ziua cea mai de pe urmă a lui August, cum că în vremea binecredincioşilor împăraţi Mihail şi Teodora, a fost în Ţarigrad (Constantinopol) un Patrichiu, cu numele Antonie, care avea în casa lui o biserică frumoasă şi slăvită, zidită întru slava Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu într-un loc ce se zice Neoria. Pe care biserică, împăraţii cei mai dinainte fiind luptători de icoane, au dezgolit-o de toată bunăcuviinţa şi podoaba, după cum au făcut şi la celelalte biserici: au scos toate icoanele, şi numai cruci închipuia pe ziduri şi pe lemne, şi li se închina. Dar când a strălucit din nou dreapta credinţă, iarăşi a împodobit Patrichiul biserica aceea cu aur şi cu icoane, şi dedesubtul ei a zidit o mică baie spre mîngâierea trupească.Deci, până trăia evlaviosul acesta Patrichiu, purta grijă de biserica aceea şi cheltuia ori la ce avea trebuinţă. Şi aşa sus se săvârşea preamărirea lui Dumnezeu totdeauna, iar dedesubt în baia aceea se făceau minuni de la darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria, şi mulţi bolnavi ce se chinuiau de feluri de boale se vindecau. Iară înainte de a muri Antonie Patrichiu a lăsat baia aceea şi biserica în grija celor ce sau aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, întru a sa pomenire, dar care fiind săraci şi neavând nici apă cu îndestulare, nici alt venit, încetu cu încetu a rămas în paragină. Şi murind aceia şi neavând altcineva dreptul să o înstrăineze a rămas neîngrijită. Iar baia jefuind-o unii şi alţii a rămas neîngrijită desăvârşit.Iar biserica a rămas la un preot evlavios, care slujea cu toată osârdia, pentru că făcea multe minuni Preasfânta, şi avea norodul la acela evlavie, dându-i cele ce îi erau spre trebuinţă.Iar după o vreme fericitul împărat Roman făcându-şi palate împărăteşti şi trebuindu-i multe materiale la zidirea lor şi înştiinţându-se pentru acest locaş al Nascătoarei de Dumnezeu, cum că are multe materiale, avea de gând să o strice. Iar Născătoarea de Dumnezeu ceea ce purt grijă de acel locaş nu a trecut cu vederea gândul împăratului. Căci în noaptea aceea s-a arătat celui ce conducea lucrările, şi altui oarecare tânăr ce era rudă cu el şi le-a zis cu ameninţare să nu cuteze nicidecum a-i strica casa cea din Neoria. Şi dacă se făcu ziuă spunând tânărul visul către mama conducătorului de lucrări, înţelese şi împăratul care îndată cum auzi, zise cuvântul acesta: Nu vreau să am judecată cu Prea Sfânta Nascătoare de Dumnezeu, ci dimpotrivă voi înnoi locaşul acela cu cele de trebuinţă. Aşadar, cei ce fuseseră trimişi acolo să strice au curăţat baia şi biserica şi le-au înnoit.După ce au fost terminate lucrările de refacere şi extindere, introducându-se şi apă caldă, impăraţii Roman, Constantin şi Hristofor obişnuiau să folosească această baie. Şi bucurându-se întăriră aşezământul şi cu hrisov de milă ca să aibă venituri anuale asigurate. Şi au dăruit-o unei mănăstiri ca să poarte grijă de baie şi de biserica Născătoarei de Dumnezeu.Şi câte minuni s-au făcut mai înainte, în mai sus pomenita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, le vom lăsa, iară aici vom povesti una spre încredinţarea altora şi nemincinoasa adeverire.O oarecare femeie bogată, avea o boală cumplită, căci se umflase tot trupul ei atâta, încât s-au umplut de rane foarte respingătoare şi rău mirositoare şi simţea o durere neasemănată; deci cheltuind la doctori toată avuţia ei, nimic nu s-a folosit. Auzind apoi de minunile pe care le făcea Născătoarea de Dumnezeu în Neoriu, s-a dus acolo şi a rămas mai multe zile, dar nu a vindecat-o, că Domnul voieşte să avem răbdare multă, şi pentru aceea uneori nu ne ascultă îndată când cerem ceva de la el, până s-ar arăta răbdarea şi îngăduirea noastră. Dar după ce a văzut că nu s-a folosit s-a dus la biserica cea din Vlaherne, şi căzând pe pământ se ruga acestea, zicând cu lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, Maica lui Hristos Dumnezeu, că fiind lipsită de tot ajutorul omenesc, am nădujduit la tine”. Acestea se rugă de multe ori, şi a noua zi a văzut în vis o femeie încuviinţată şi cinstită, care îi zicea ei: „O, femeie, ce strigi către mine de mă superi neîncetat?”. Iară ea a răspuns: „Ştiu, Stăpâna mea, că pentru păcatele mele mă ispitesc, ci fiindcă pentru noi păcătoşii S-a întrupat din Tine Fiul lui Dumnezeu, şi S-a făcut om, pentru aceasta am alergat către Tine eu nenorocita, ca să mă miluieşti şi să mă vindeci pe mine”, Îi zice ei Stăpâna: „Du-te în casa mea de la Neoria şi acolo vei afla vindecarea”.Deci după ce s-a deşteptat femeia, mulţumind lui Dumnezeu s-a dus iarăşi în biserica cea zisă şi se ruga Fecioarei, ca să împlinească milostivirea ei pe care i-a făgăduit-o. Deci adormind, a văzut de asemenea pe Stăpâna cu un bărbat evlavios şi îi zicea lui: „Rupe umflătura bolnavei acesteia”. Iar acela a lovit cu toiagul lui pîntecele ei, şi atunci s-a deşteptat femeia, şi a văzut cum că a fost vedenie prea adevărată, că curgea din pîntecele ei atâta puroi şi putreziciune rău mirositoare încât toţi s-au minunat.Deci a intrat în baie şi s-a spălat şi aşa a ieşit sănătoasă şi vindecată. Şi nchinându-se acelui sfânt loc, tămâia cu mirodenii, mulţumind Prea Sfintei Stăpâne de Dumnezeu Născătoare, întru slava Celui ce S-a născut dintru dânsa, Hristos Dumnezeul nostru.
MINUNEA a 5-a
Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel primitor de viaţă
Se vede în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în Ţarigrad (Constantinopol) era un ostaş, milostiv foarte şi om îmbunătăţit, Leon cu numele, cu porecla Machelie, care pentru bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo a văzut un orb, care era din călătorie şi arşiţă foarte însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon, şi îl trăgea de mînă ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă să-l adape.
Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar Leon căuta multe ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De care s-a întristat foarte, temându-se nu cumva va muri orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o! Leone, că aproape de tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea. Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci să îţi aduci aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc întrînsa, să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle mântuirea sufletului şi a trupului”. Acestea auzindu-le Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte trei paşi a aflat apă într-un loc, şi bând a cunoscut întru sine multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a adăpat pe orbul, şi şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai înainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o înţeleagă.După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie împărătească, şi a zidit o biserică în locul întru care a aflat apa cea vindecătoare, în numele Prea Sfintei Fecioarei Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la împărăteasa cea atotputernică.Şi nu numai această facere de minune a săvârşit, ci şi altele nenumărate, care covârsesc la număr stelele cerului. Că durerile de piept, şi încuierile udului, patimile funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra, lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgîrcirile vinelor şi alte multe feluri de boale a vindecat împărăteasa cea atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat, după cum mai jos vom scrie mai arătat întru slava Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit.Căruia i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
MINUNEA a 6-a
Pentru împăratul Leon cel înţelept
În vreme, în care a împărăţit Leon cel prea înţelept, avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sintixar, în 16 zile ale lui Decembrie.Deci mai înainte de a se sfârşi Sfânta, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre în beşica udului (vezica urinară), şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii, şi nu puteau să-l vindece, în săptămîna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotârît doctorii cum că moare, şi i-au pregătit cele de trebuinţă morţii.Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pămîntesc nu putea să-l vindece, a alergat la cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia.Aşadar, făcând rugăciune împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”. Aceasta auzind Sfântă, s-a bucurat foarte, şi alergând către cel bolnav îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat, ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor, că degrabă vine un alt doctor să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era de la Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Hrisopighişi ţinând un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasa: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele care cu lacrimi strigă către mine”.Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire! cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit, şi atîţa putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi. Iar împăratul a poruncit de au făcut praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 7-a
Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă
În Penticostar, în Vinerea cea luminată se citeşte asemenea, cum că un om bogat s-a pornit de la Tesalonic cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea zisă mai sus a Izvorului cel primitor de viaţă ca să se închine, auzind minunile cele de spaimă, pe care le făcea Stăpâna cea Atotputernică cu apa aceea din care avea dorire ca să bea spre sfinţenia sufletului lui.Deci luând mulţi arginţi pentru cheltuială, şi pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie şi înotând i-a venit o boală grea, de unde cunoscând cum că are să moară, a zis corăbierului: „Socotesc că n-am fost vrednic să mă închin bisericii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu nici să beau din apa aceea Preasfântă, şi fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să nu mă duc viu, te jur pe tine cu numele Stăpânii, Născătoarei de Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o ladă, să mă duci la acea sfântă biserică, ca să mă îngropi acolo, şi aşa făcând vei avea ajutătoare pe Preasfântă. Încă îţi las ţie şi din banii mei o sută de galbeni, şi pe ceilalţi să-i dai la biserica aceea pentru pomenirea sufletului meu”.Acestea zicând cel bolnav, s-a jurat lui corăbierul ca să facă voia lui, şi atunci şi-a dat duhul. Iar corăbierul a păzit trupul şi după trei zile a ajuns în Ţarigrad (Constantinopol), şi scoţând pe cel mort a chemat preoţii să-i cânte slujba după orânduială, şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai sus a Fecioarei. Şi după ce au cântat, i s-a părut unui preot ca să deschidă sicriul pentru că nu mirosea ca alţi morţi.Deci deschizându-l au aruncat deasupra trupului ţărână în chipul crucii, după obicei, zicând: „Tină luând, m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflarea de viaţă, şi celelalte”.Atunci luând un tovarăş al corăbierului puţină apă din izvorul cel primitor de viaţă şi apropiind-o de cel mort, a zis acestea: „O sărace! cât dor ai avut ca să bei din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcare acum mort primeşte-o pe dânsa”. Aşa zicând, a vărsat apa peste trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai presus de fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a şezut, slăvind pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.Câtă înspăimântare, o! fraţii mei, socotiţi că au luat cei ce stau împrejur, şi mai ales corăbierii, cari l-au ştiut că a murit, şi încă mai mult că era atunci de patru zile mort, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după patru zile ? Cei ce ştiau prea mult se minunau. Iar cel mort s-a sculat, a mulţumit din destul Prea Sfintei, şi n-a uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până în sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcânduse călugăr evlavios şi îmbunătăţit. Veneau încă din felurite locuri de îl întrebau pentru iad, dar el nimic n-a răspuns pentru ceva, după cum şi Lazăr. Iar trăind cu bună plăcere de Dumnezeu şi cu minunată viaţă douăzeci de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 8-a
Pentru Sfântul Roman Cîntăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor
Se vede la Metafrast, în întâia zi a lunii lui Octombrie (Vieţile sfinţilor, luna octombrie ziua 1), întru care prăznuim pe Sfântul Roman Cîntăreţul (Melodul), că sfântul acela a fost din cetatea Edesa şi a lăsat patria sa, şi ducându-se în Ţarigrad, a locuit într-o mănăstire a Prea Sfintei Stăpânei noastre, ceea ce se zice întru cele ale lui Kir. Şi de multe ori se ducea din chilia lui la biserica Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară cea din Vlaherne, şi acolo petrecea toată noptea la priveghere, că era foarte evlavios şi îmbunătăţit, priveghind la praznicele cele împărăteşti şi rugându-se toată noaptea. Pentru aceasta s-a învrednicit să ia vrednicia aceasta de la Stăpâna, adică: la privegherea Naşterii lui Hristos, aflându-se în biserica cea zisă sus a Vlahernelor, a adormit puţin de osteneală.Şi atunci a văzut pe Prea Sfânta în vedenie, unde ţinea o carte, şi îi zise lui: „Deschide gura ta, ca să mănânci dăruirea aceasta, care îţi dau”. Deci i s-a părut lui cum că a deschis gura şi a înghiţit cartea aceea.Şi atunci după ce s-a făcut ziuă, s-a suit în amvon şi a început cu multă evlavie condacul Praznicului, adică: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, şi celelalte, pe care l-a cântat cu astfel de cântare şi cu atâtâ dulceaţă, încât s-a cunoscut prea arătat, cum că a venit din Cer, şi nu de la oameni darul care i s-a dat, şi toţi s-au minunat. Că nu numai Condacul acesta a făcut, ci şi toate celelalte ale praznicelor Mântuitorului, ale Preasfintei, şi ale tuturor Sfinţilor.Şi a alcătuit mai mult de o mie de Condace, adică: a tot anul, câte se cîntă în biserica noastră. Iar de darul acesta s-a învrednicit minunatul de la Maica lui Dumnezeu pentru că avea evlavie către ea foarte, şi o cinstea, pentru aceasta şi de la ea s-a slăvit şi în lumea aceasta vremelnică, şi în viaţa cea cerească şi fericită. Pe care să dea Dumnezeu ca să o dobândim noi toţi. Amin.
MINUNEA a 9-a
Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei, făcătorul de minuni
În 17 zile ale lui Noiembrie, Biserica noastră prăznuieşte pe Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, care a fost pustnic sus într-un munte şi avea o petrecere şi viaţă minunată. Pentru aceasta l-au hirotonit Arhiereu cu un chip minunat, că nu l-au făcut ca pe alţi Arhierei ca să-l aleagă fiind de faţă, ci nevoindu-se în munte s-a hirotonisit Arhiepiscop Neocesareei, nefiind de faţă.Care, după ce s-a suit în scaunul cel înalt al arhieriei, s-a sârguit să facă şi faptă bună mai multă, pentru aceasta şi de la Dumnezeu s-a învrednicit de mai mari daruri, după cum în viaţa lui se văd minunile cele mai presus de fire pe care le-a făcut.Deci sfântul acesta rugându-se într-o noapte în chilia lui, după obicei a venit o dumnezeiască strălucire şi s-a luminat toată casa mai mult decât ar fi fost însuşi soarele văzut.Atunci văzu o femeie prea încuviinţată, frumoasă şi minunată şi aproape de ea un bătrân prea cinstit şi cucernic. Deci se minuna Grigorie, şi socotea în mintea lui cum că femeia aceea prea cinstită ar fi fost împărăteasa îngerilor, dar bătrânul n-a putut să înţeleagă cine ar fi, până ce a auzit pe Preasfinţii că i-a zis lui: „Ioane ucenicule al Fiului şi Stăpânului meu, şi cela ce eşti numit cu numele Preamăririi, arată taina adevăratei credinţe lui Grigorie acesta, iubitului rob al învăţătorului tău, ca să înţeleagă adâncul cuvântării de Dumnezeu, pentru ca să nu-l biruiască vreun eretic cândva”.
Acestea auzindu-le Sfântul, a cunoscut cum că a fost Ioan Evanghelistul, care a venit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să-l înveţe mărturisirea cea dreptslăvitoare a credinţei, pentru că în vremea aceea erau mulţi eretici, şi cu cuvintele lor cele măgulitoare înşelau pe mulţi şi îi trăgeau la dogmele lor cele răzvrătite.Atunci dar a scris marele acesta şi făcătorul de minuni Grigorie mărturisirea credinţei noastre celei adevărate şi dreptslăvitoare, după cum l-a luminat Preasfânta şi l-a învăţat Apostolul şi a dat-o pe dânsa Sfintei şi Soborniceştii Biserici a lui Hristos, după cum în viaţa lui mai arătat se vede, pe care a scris-o Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasile. Nu numai de dăruirea aceasta s-a învrednicit de la Maica lui Dumnezeu credinciosul acesta şi binecunoscătorul robul ei, ci şi de puterea facerii de minuni, că a săvârşit cu ajutorul Stăpânei acesteia cea atotputernică nişte minuni pe care toţi auzindu-le se minunează şi care voieşte ca să ia bucurie şi veselie sufletească, să citească viaţa lui. Numai una să o spun, spre încredinţarea celorlalte, pentru ca să cunoaşteţi cât dar află la Dumnezeu acela care împlineşte poruncile Lui, şi cinsteşte cu multă evlavie pe Împărăteasa cea mult lăudată şi prea slăvită.În Neocesareea, în care era Sfântul acesta Arhiereu, este un râu mare, pe care îl numesc Licon, care se mărea iarna atât încât făcea nenumărate pagube nu numai la ţarini şi la case, pe care le prăpădea şi îneca dobitoacele, ci şi pe mulţi oameni îi omora. Deci s-au dus oamenii cei de loc către Grigorie cel Mare, şi l-au rugat ca să le ajute. Iar Sfântul, sfătuindu-i pe dânşii ca să aibă nădejdea lor către Dumnezeu, s-a dus cu dânşii ţinând în mâinile lui un toiag, pe care l-au înfipt în malul râului, şi mai întâi a făcut rugăciune în taină, apoi a zis şi aceasta cu glas: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, eu robul lui Dumnezeu şi al pururea Fecioarei Maria, ca să nu ieşi mai mult din locul tău, nici să treci hotarul acesta al toiagului meu”.
Acestea zicând Sfântul (o! mari minunile tale Doamne!), toiagul acela uscat şi de toată umezeala neîmpărtăşit, a prins rădăcini şi s-a făcut copac mare şi înfrunzit prea frumos. Şi minunea urmă minunii, pentru ca să se propovăduiască totdeauna puterea lui Hristos. Se vede până în ziua de astăzi copacul acela, că n-a putrezit de mulţimea vremii, nici rîul n-a îndrăznit vreodată ca să treacă hotarul pe care l-a poruncit Sfântul, căci când ajunge la copacul acela întoarce călătoria către cele dinapoi, şi se cucerniceşte de toiagul Sfântului. Aşa ştie Domnul a slăvi pe cei ce de asemenea îl slăvesc pe El.Vedeţi, creştinii mei, câte minuni şi semne au făcut robii cei evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu, pentru că au avut credinţă către Dumnezeu? Dar cum îndrăznesc oarecare filosofi să spună că sunt minciuni unele din minunile Prea Sfintei? Oamenii pot să săvârşească unele ca acestea cu ajutorul Stăpânului, şi Maica lui oare nu poate? Sfântul acesta a poruncit unei pietre mari ca un munte, de a ieşit din locul ei şi s-a dus aiurea.Aceasta a făcut-o şi Avva Marou al Traciei, Ioachim Patriarhul Alexandriei. Iar marele Averchie Arhiepiscopul Ierapolii a poruncit diavolului, de a ridicat din Roma o jertfelnic de piatră ca un munte, adică un altar al idolilor, şi l-a dus în Frigia, cale de patruzeci de zile, făcând mare înspăimântare şi uimire celor ce o vedeau. Încă făcătorul de minuni Spiridon a poruncit de asemenea unui rîu ce se vărsa întocmai ca o mare în vreme de vară, care întorcându-se în părţile cele dinapoi, a trecut nu numai sfântul, ci şi câţi s-au întâmplat acolo.Acestea şi altele asemenea se văd în vieţile celor mai sus-zişi pe care le-a scris Simeon Metafrastul, (care pe larg se află tipărite şi pe limba noastră). Deci dacă sfinţii au săvârşit nişte minuni ca acestea, cum nu ar fi putut Stăpâna ca să lipească mâinile cele tăiate, să învieze pe morţi şi să săvârşească minuni asemenea, ca una ce a născut pe Dumnezeu?Eu le cred, şi le-am tălmăcit după cum le-am aflat scrise pentru ca să se umilească păcătoşii, să se întoarcă către pocăinţă, şi să dobândească iertare. Şi de am greşit la aceasta Domnul să mă ierte, că după cum am zis mai înainte la începutul cărţii, eu cred, după cum porunceşte Biserica Răsăritului, adică Ortodoxă, ca un dreptcredincios, şi să nu mă prihănească cineva cu nedreptate. Că pentru multă evlavie pre care o am către Preasfânta am tradus această carte în româneşte şi la tipar am dat-o, şi nădăjduiesc la milostivirea şi bunătatea ei ca să-mi ajute să scap de munca cea veşnică, de care dea Dumnezeu ca să ne izbăvim noi toţi creştinii prin rugăciunile însăşi ale Stăpânei noastre pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.
MINUNEA a 10-a
Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mină cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui Leon Isaurul era mare prigonitor contra icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos cu feluri de munci. Deci, înştiinţîndu-se de acestea Ioan Damaschin, pe care îl avea voievodul sarachinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori, şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de împărăţia lui Hristos străini. Iar auzind împăratul aceasta, a cerut ca să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i pe dânşii dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.Deci s-a aflat unul iscusit de prisosit la frumoasa scriere, care s-a făgăduit împăratului ca să o scrie atât de asemenea, că însuşi Ioan nu va cunoaşte cum că este străină. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea:
„Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu robul tău Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voiu ajuta şi eu la o apucare ca aceasta pe cât pot, că în mâinile mele este toată cetatea”. Acestea şi altele mai multe scriind vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui, către Stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea:
„Prea de bun neam şi prea iubite Voievoade al cetăţii Damascului, să te bucuri. Ştii că nu este nici un lucru mai fericit mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu bunul neam al tău, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să viu asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.Aceste două scrisori le-a trimis cu un rob al său, cel cu nume de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul nu numai că nu le-a scris, ci nici măcar în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul biruit fiind de mânie n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pre cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc de cerneală cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, pe care mînă au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Şi după ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului că să-i dea mâna să o îngroape ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.Deci luând-o pe dânsa Ioan şi intrând în casa sa, a căzut la pământ cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă înainte dar, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile Tale, ca să poată scrie cu dulci şi întocmite cântări care se cuvin să se dea Ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui ce s-a născut din tine, şi totodată ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi văzu icoana pururea Fecioarei care îi zise lui, cu liniştită privire: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa „trestie a scriitorului ce scrie degrabă, după cum te-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând-o vindecată şi lipită mâna lui (o! prea mare puterea Ta, Preacurată !) s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, cântare de mulţumire lui Dumnezeu, zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”. „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pre vrăjmaşii care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta, şi a Aceleia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.Deci a trecut toată noaptea veselindu-se şi cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea.Însă oarecare urâtori de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au spus Stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci altuia oarecăruia rob al lui, care pentru ca să-i facă bunătatea Domnului său, a primit ca să-i taie mâna lui, pentru că i-au dat arginţi nenumăraţi.Iar Stăpânitorul a poruncit ca să vie Ioan, să vadă mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Preasfânta pentru neminoinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?”. Iar Ioan cu strălucit şi mare glas s-a făcut propoveduitor minunii, zicând: „Domnul meu m-a vindecat, doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă putere după voire”. Iar Stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că după cum se vede nevinovat eşti; nu ai greşit la pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Aşadar, să ai cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu, şi mă făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit. Şi după ce s-a pricit mult timp s-a învoit Stăpânitorul, şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Iar Ioan mulţumind s-a dus, şi împărţind săracilor averea lui, şi slobozind pe robii lui, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Sava, unde făcându-se călugăr s-a dat ascultător la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie desăvârşit voia lui, după rânduiala petrecerii celei călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic fără de voie şi blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun tropar. Tai însă cuvântul, pentru ca să nu ies din ceea ce stă înainte. (Şi care pofteşte ca să se umilească mai mult să citească viaţa lui, în patru zile ale lui Decembrie, ca să ia mare folos.) Iar într-una din zile, un frate al Mănăstirii a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun tropar de moarte umilitor, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise fratele lui cel după trup. Iar Ioan se temea să nu scârbească pe bătrânul; însă s-a biruit de multa rugăminte a fratelui, şi scriind troparul acesta prea cu frumoasă cântare, şi anume: „Toate sunt deşertăciuni, cele omeneşti” îl cânta, şi sosind bătrânul de afară, şi auzind glasul acela de cântare prea umilitoare, s-a scârbit, şi a gonit pe Sfântul ca pe un neascultător. Iară el, căzând la picioarele bătrânului, cerea iertăciune, dar acela nici întrun chip nu s-a plecat. Însă pentru multa rugăciune a proestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească numai să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să odihnească pe călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării. Deci bătrânul, văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, după cum cea mai dinainte. După puţine zile, se arată Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai închis un minunat izvor ca acesta, care varsă afară destule pâraie şi apă a odihnei sufletelor cu atâta dulceaţă, mai mult decât cel ce a izvorât cu străină cuviinţă, din piatră, în pustie? Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi Psaltirea, cântând cântări nouă Domnului, şi cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui Moisi, şi decât cântarea în fluier de horă a Mariamiei. Faţa de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot eresul”.Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Sfântul acestea: „O! fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta; nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicituri, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a scris Duhul Sfânt în inima ta; suie-te în muntele Sinaitului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pre sineţi până în sfârşit; acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul că preaslăvite mi s-au grăit mie pentru tine de la Maica lui Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de câte ţie am greşit, că din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.
Atunci dar, început făcând Ioan cântărilor celor cu miere curgătoare, lumina bisericile atâta, încât oricine auzea cuvintele lui şi facerile putea să înţeleagă. Deci întru acest chip vieţuind Sfântul într-o petrecere îmbunătăţită şi prea minunată, şi multe scrieri lăsând asupra luptătorilor de icoane, alcătuind canoane prea frumoase şi dulci la cântare, cum şi alte cuvinte de praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava şi Stăpânirea, în veci. Amin.
MINUNEA a 11-a
Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică
În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă.Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns, să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea daruri, cu care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci. Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o rudenie a lui şi prieten credincios.Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din fire înţeleaptă. Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:
„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin rugăciune, Stăpânului, duhul meu”. Iar ei i-au spus:
„Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis:
„Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea, nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât. Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca. Iar ea au răspuns:
„Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele, şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Prea Sfintei care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Iar ei au primit să o lase vie.Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai numele Prea Sfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest chip.Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimie, mimai plângea cerând ajutor. Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea, şi de frumuseţea ei. Deci o întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri.Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”.Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voiu petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.Deci văzând Ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut.Şi plângea nemângâiat, având prepus (Bănuială) către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era fiica lui. Şi vrând Ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Iar Ducele a primit, s-a rugat pentru el şi i-a mulţumit.Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.
Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui Ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au trimis-o cu robul. Iar acesta necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea:
„Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Şi această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o Ducelui.
Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris. Cuvântul acesta a plăcut Ducelui.Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă, şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini, şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Răspuns-a Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai-mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?
Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în plecarea genunchilor, zicând herelisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţă să zică, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au auzit de această minune s-au înspăimântat. După aceea cercetând Ducele despre scrisoarea cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească (al cărei nume este binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine Tatăl meu, şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”.Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!”Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul, care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi. Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale împărătesei celei Cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar împărăteasa cea bine cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 12-a
Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească curăţia şi fecioria
La început, când a primit credinţa în Hristos Britania, adică Anglia, erau acolo mulţi oameni evlavioşi şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele lor, ci cheltuind multă bogăţie zideau mănăstiri, şi le aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte.În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiică de 12 ani, prea frumosă, Maria cu numele, şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru ca să-i vadă şi a ei cugetare. Deci i-a zis ei: „Dacă aş mai fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos, iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare foarte rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe care ţi-a dat-o prea bunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui decât să o strice vre-un om. Şi de vei face sfatul meu, te vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeşte ai judecat, o! părinte. Şi eu am socotit mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi nevrednic”.Atunci tatăl i-a mulţumit din tot sufletul, şi în puţină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui a zidit o biserică unde petrecea ea călugăreşte împreună cu alte călugăriţe cu fapte bune. Aduceau încă şi alţi boieri pe fiicele lor în mănăstire de şedeau până să vie la vîrsta cea după lege, când le întreba ce au să facă. Şi unele doreau viaţa monahicească şi se tundeau în monahism, iar altele cu mai puţină evlavie se măritau.În acel timp era un domnitor, care stăpânea în ţara aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a pus-o şi el în mănăstirea cea zisă. Iar stareţa a primit-o cu bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn a poruncit de au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între altele era şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă şi întru împărăţia Ta?” Iar acela dacă a văzut-o că se uita la el şi-a rănit inima de frumuseţea ei, socotind cum că şi ea tot cu acest fel de socoteală îl privise. Deci s-a rănit de un dor nevindecat, însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza celorlalte ce erau de faţă.Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi ea de asemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi i-a trimis răspuns să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, ca un domn al cetăţii ce este, trebuia, dacă ar fi auzit cum că altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească pe acela. Şi multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela nici într-un chip nu le-a socotit, ca un întunecat la minte de patima curviei, ci i-a poruncit a doua oară negreşit să o trimită, că îi pofteşte foarte mult ochii ei care l-au rănit la inimă când căuta la el. Şi să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă neasemănată mănăstirii.Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor, a întrebat stareţa pe Maria şi i-a zis: „Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioara Maicii sale, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă bucurie, văzând că ai sporit întru poruncile Domnului. Şi în urma mea alta nu se va face stareţă, numai tu, pentru fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a vestit ca să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a răspuns : „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Deci când va trimite a doua oară vreun om să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa:
„Vezi să nu zici vre-un cuvânt aspru, să se mânie şi să strice mănăstirea”. Iară ea a zis : „Mă duc la biserică să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, şi însăşi Pururea Fecioara mă va păzi pe mine şi mănăstirea”.Au alergat dar la ajutor cel de Sus, şi se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel de mai sus, la care ea a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci zi ei, şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. Deci s-au dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea, domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât la inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, că nu află vindecare dacă nu vei veni să te vadă; dar de bună voie, ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea a răspuns : „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste puţină vreme îţi voi da aceea ce doreşte Domnul tău”.Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a înduplecat dorinţei Domnului său. Asemenea şi stareţa a socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducânduse, a stat înaintea Preasfintei zicând acestea cu lacrimi:
„Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi întinez fecioria mea, şi voi vedea eu darul tău cu ochii sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se socotească mie întru păcat darea aceasta, că de nevoie o fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi vitejie!) şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis:
„Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii ca să ia dintru ei toată veselia şi bucuria”.Iar acela, îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea. Care văzându-i pe dânşii s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei aceleia şi-a mutat dragostea cea trupească întru evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui, şi umilindu-se la suflet, a adus ochii la mănăstire, de i-a pus înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune cu lacrimi rugându-vă Stăpânului Hristos celui Atotputernic, şi Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea, şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveţi necredinţă întru inima voastră, nici să vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă, nevrednicul, pe capul lui, şi căzând jos la pământ, cu capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea prea pângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut, întinat-am sufletul şi trupul meu şi tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi şi la Dumnezeiasca lui înălţare de la noi te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun şi eu chezaşă, Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi spăl noroiul sufletului meu numai să audă darul tău rugăciunile sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţitei frăţimi, ca să dai iarăşi ochii sfintei roabei tale acesteia, căreia eu nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina cea prea dorită să slujească Bisericii Tale, ca şi mai înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat, nevăzut, cu lanţ de fier”.Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se rugară toată ziua aceea: Şi fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Că la ceasul vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas zicând: „Ia-ţi lumina ta cu darul Celui Născut al meu”. Atunci călugăriţa căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea Atotputernică stând înăuntrul Jertfelnicului, şi i-a zis ei:
„Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”, Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată ceea ce mai-nainte era fără ochi, au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit, făcând priveghere de toată noaptea.Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat mai mult, ci a petrecut viaţa cea cu fapte bune.Apoi prea cinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta pentru marea înţelepciune şi păzirea fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de obşte au ales-o pe dânsa, care cu plăcere de Dumnezeu păstorind sfânta mănăstire s-a dus întru împărăţia cea cerească. Pe care o! de ar da Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci. Amin.
MINUNEA a 13-a
Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi păzească fecioria cea făgăduită
Oarecare fecioară cu numele Efimia, fiică a unui boier bogat, a afierosit fecioria ei Preanevinovatei Maicii lui Dumnezeu, din tânără vârstă şi petrecând minunat şi cu fapte bune, niciodată n-a lipsit de la Biserică în sărbători. Şi toţi se minunau, văzând atâta evlavie la o tânără atâta de crudă, foarte frumoasă cu trupul şi cu bun chip. Iar pe cât creştea cu vârsta trupului, pe atâta se înmulţea şi evlavia sufletului.De aceea, vicleanul drac zavistui foarte asupra păzirii fecioriei acesteia, şi a rănit către dragostea ei pe un boier prea bogat, care a cerut-o de la tatăl ei de soţie. Iar el s-a bucurat, ca să facă ginere pe un om ca acesta, şi i-a făgăduit ca să i-o dea. Însă mireasa lui Hristos cea fără de prihană, s-a împotrivit voii părinteşti, zicând că nu ar fi cu dreptate nici cu cuviinţă ca să mintă pururea Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-a făgăduit fecioria ei, şi să iubească mai mult pe un om şi pământesc, decât pe Mirele cel nestricăcios şi ceresc. Ci tatăl ei s-a mâniat şi i-a zis ei: „Rudenia lui este mare, şi tu nu eşti vrednică să iei de bărbat pe un boier atât de bogat şi de bun neam. Deci cu hotărâre voiesc ca să faci voia mea, sau te pedepsesc prea aspru”.
Văzând dar fecioara cea de bun neam socoteala tatălui său cea nestrămutată şi primejdia fecioriei ei, a intrat în dumnezeiasca biserică, şi rugându-se cu lacrimi cerea de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că să-i ajute la această nevoie, să nu-şi întineze trupul ei. Şi după ce s-a rugat multe ceasuri, socotea întru sineşi aceasta:
Fiindcă frumuseţea trupului meu este pricina ca să mint cerescului Mire şi să mă pîngăresc de om nevrednic, mai bine este să mă lipsesc de ea, nefiindu-mi folositoare şi să mă fac îngrozitoare cu chipul şi urâtă, numai să-mi păzesc curăţenia sufletului, pe care mai vîrtos şi mai mult o pofteşte Domnul, decât frumuseţea cea trecătoare”.

Aceasta cugetând şi înfierbântându-se de dumnezeiescul dor al păzirii fecioriei ei şi-a tăiat nasul şi buzele.De îndrăzneala aceasta auzind şi văzând-o tatăl ei, s-a mâniat atâta, încât a vrut s-o omoare, însă pentru ca să nu-i dea numai o durere, dacă îi va tăia capul ei, a lăsat-o pe dânsa vie, ca să-i dea muncă pe fiecare zi. Deci după ce a bătut-o cât a vrut, a chemat un lucrător de pământ, pe care îl avea în ţarinile lui, aspru foarte şi fără de omenie, căruia a dat-o ca să o aibă ca pe o roabă, să-i facă cele mai grele şi mai defăimate slujbe şi lucruri ale ţarinii lui şi să o bată fără de milostivire când nu-i va face ascultare. Şi s-a jurat lui cum că dacă va auzi ca s-a umilit în vreo zi spre ea şi îi va face bine, sau de se va arăta milostiv cât de puţin către dânsa, îi va tăia capul lui.
Deci luând-o pe dânsa ţăranul, o necăjea şi o bătea fără de milostivire, pentru că din fire era crud şi fără de omenie. Iar mai mult pentru frica tatălui ei a pus-o la cele mai grele slujbe. Însă fecioara cea de bun neam răbda cu vitejie toate durerile, mulţumind Domnului, Care a învrednicit-o ca să se pedepsească pentru dragostea lui. Şi când voia să o bată nemilostivul acela, ea se ducea într-un loc ascuns, şi se ruga multe ceasuri cu lacrimi către Domnul, cerând de la dânsul ca să-i dea până în sfârşit răbdare şi putere. Şi cele mai multe nopţi le petrecea în metanii şi rugăciuni când avea vreme.Robia aceasta cumplită şi aspră a răbdat-o purtătoarea de chinuri şi muceniţa păzirii fecioriei ei nu zece zile, sau o sută, ci şapte ani întregi. Şi oricare o vedeau din cei ce ştiau mai dinainte câtă frumuseţe avea, şi ce fel s-a făcut, din osteneli, din durere şi din munci, nu era cu putinţă ca să nu-l doară la inimă şi să nu lăcrămeze de nenorocirea ei.Deci într-o noapte în care era ajunul Naşterii lui Hristos, pe când cina bărbatul acela, Efimia s-a dus pe ascuns la grajd ca să se roage, cugetând la întruparea Domnului nostru, care a primit să se facă om pentru mântuirea noastră. Iar ţăranul, văzând că lipseşte fecioara, a luat un toiag şi a alergat ca să o bată, după cum avea obişnuinţă. Deci, alergând către grajd, a văzut de departe lumină mare şi s-a temut, socotind cum că ar fi foc şi că arde casa. Iar apropiindu-se a văzut ceea ce nu era vrednic să vadă, adică pe împărăteasa cea cerească cu mulţime de sfinţi îngeri, care mângâia pe Efimia zicând:
„Rabdă cu tărie prea iubita mea fiică, că pentru durerea aceasta vremelnică pe care o pătimeşti pentru dragostea Fiului meu, vei dobândi întru împărăţia Lui slavă veşnică şi neveştejită cunună. Şi pentru semnul şi cununa slavei celei mari căreia ai să te învredniceşti de la Mirele tău cel ceresc, să fii de acum vindecată la mădularele cele tăiate, cu puterea Fiului meu”.Acestea văzându-le ţăranul acela, s-a înfricoşat şi strigând pe toţi casnicii săi, au văzut pe Stăpâna cea prea fără de prihană cu ceata ei cea cerească şi pe fecioara, cu buzele şi cu nasul, după cum a fost mai înainte; şi au căzut la pământ neputând să vadă atâta lumină. Iar după un ceas, sculându-se, a văzut numai singură pe Efimia rugându-se şi strălucind.Deci a trimis cuvânt la tatăl ei, care a venit îndată; şi văzând-o pe dânsa vindecată s-a înspăimântat şi mulţumind Domnului a cerut iertare de la dânsa pentru necunoştinţele lui cele mai dinainte.Apoi, cheltuind aur mult, a zidit la grajdul acela o mănăstire prea frumoasă, şi acolo a lăsat-o pe dânsa să slujească Mirelui ei celui ceresc. Care cu petrecerea ei cea cu fapte bune, a adunat şi pe multe altele. Şi bine şi minunat petrerând întru toate poruncile Domnului, cu plăcere de Dumnezeu păstorind turma cea sfântă, lăsând cele vremelnice, s-a dus la împărăţia cea nesfârşită, pe care dea Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.
MINUNEA a 14-a
Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea prea lăudată.O femeie oarecare, de bun neam şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte, şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să-şi vîndă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică, şi stând înaintea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, au zis acestea cu lacrimi:
„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor, şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi, şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.Acestea zicând mama ce evlavioasă a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfântă icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în chipul fulgerului care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luându-i dar pe dânşii, acela s-a suit în ceruri, iar dânsa a căzut la pămînt cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală.Apoi cheltuind, le-au îmbrăcat pe dânsele şi le-a cumpărat cele de nevoie, ale vieţii lor.Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că Maica lor le-a vândut cinstea lor vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani.Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de-aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţivă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.Deci, ascultând ele învăţătura maicii lor s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat din destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune, şi lacrimile, nevinovatele tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune lea ajutat întru acest chip.La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătura un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”. Acestea zicând a pus pe capetele lor cununile, şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o! ascultătorilor! că au luat fecioarele, şi câtă înspăimântare cei ce stau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; a alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti. Şi, în scurt, tot norodul se întrecea cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru aceasta cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice de cinste.
Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit avere nenumărată, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au hotărît pe o fecioară stareţă într-o mănăstire, şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă, şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu binecuvântata această tagmă. Iar minunatele acele două proestoase s-au săvârşit cu sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru împărăţia cea cerească, pe care, o! de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
MINUNEA a 15-a
Pentru călugărul care se îmbăta
Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor, însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea, bea de multe ori mai mult decât alţii.Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de mântuire a fraţilor.Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul, prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei.Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai îmbeţi, dacă doreşti să te mîntuieşti; mărturiseşte-ţi păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care îţi va da”. Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut nevăzută.Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul, să ştie că se va munci.Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură, ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Amin.
MINUNEA a 16-a
Pentru un monah care era muncit de dracul curviei, şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului, având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu lacrimi se prăpădea sminteala trupului.Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?” Răspuns-a lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”. Iar acela a zis: „Ce voieşti să fac?”. Răspuns-a lui dracul: „Cu înlesnire şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”. Iar pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:
„Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te voi supăra”. Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”. După care dracul, făcându-se nevăzut, monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică.Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis lui: „Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca să ruşinezi pe dracul”. După care pleacă pustnicul de la Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul, zicându-i: „O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu înceta până în sfârşit a te ispiti”. Iar călugărul a răspuns: „Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”. Atunci dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
MINUNEA a 17-a
Cum că numele cel prea cinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci
Într-un oraş al Coloniei, bune cu numele, era un preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vre-o câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi, şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis: „Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”. Răspuns-a ea zicându-i: „Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”, şi celelalte.Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere plăcută lui Dumnezeu.Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.
MINUNEA a 18-a
Asemenea
Altă oarecare călugăriţă ce se afla într-o mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în chip de înger. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da răspuns la orice voia să-l întrebe.Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine, cu rugăciunea ta, părinte al meu sfinte”. Auzind el răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis:
„Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului, care zice că îngerul întunericului se închipuieşte în îngerul luminii, i-a răspuns ei, zicând: „Când va mai veni îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei vedea-o pe dânsa să te închini ei zicând închinăciunea îngerească. Şi dacă va sta până ce vei sfârşi rugăciunea, Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te arunce în mare prăpastie”. Această sfătuire mântuitoare primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns:
„Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”. Iară aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta. Atunci s-a arătat înaintea ei o fecioară cu bun chip şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a închinat zicând heretisirea îngerului. Însă îndată nălucirea aceea diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas îngrozită, şi-a slăbit atâta, încât cu mare greutate şi cu multă osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai dinainte.Deci, când ne-ar veni vreo ispită de la diavolul, sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare mai folositoare decât mierea, şi decât nectarul: Iisuse Hristoase şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, va afla vindecare minunată totdeauna, de toată ispita şi de toată mîhnirea, după cum mulţi cu adevărat în faptă au cunoscut. Amin.
MINUNEA a 19-a
Pentru nestorianul care a înviat
În părţile Siriei, în vremile de demult, erau mulţi pustnici, pentru că fiind locul călduros, puteau să postească, să petreacă cu necâştigare şi cu toată altă strâmtoare.Pe vremea aceea era, între alţii, un pustnic îmbunătăţit şi om sfânt, Partenie cu numele, care avea obişnuinţă să se ducă de multe ori în muntele Sinai să se închine sfântului Rug, aducându-şi aminte de minunea care s-a făcut acolo, în chipul pururea Fecioarei Mariei.S-a dus încă şi până la Marea Roşie, cântând troparul lui Ioan Damaschin: „În Marea Roşie chipul Miresii celei neispitite de nuntă s-a scris oarecând”, şt celelalte.Însă odată, din cele de multe ori când s-a dus acolo, văzu un mort ce zăcea pe malul Mării; şi milostivindu-se de jalnica privire, a făcut rugăciune prea fierbinte cu lacrimi către Domnul, ca să-i ajute mortului aceluia, prin rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Şi când se ruga, deodată văzu pe mort că s-a sculat şi s-a închinat, zicând:
„Mulţumescu-ţi ţie, sfinte al lui Dumnezeu, că evlavia ta cea multă şi dragostea care o ai către Domnul, şi către pururea Fecioara, Maica lui, nu o foloseşti numai pentru tine, ci şi pe alţii mulţi a slobozit de moartea cea sufletească, după cum şi pe mine nevrednicul”.Răspuns-a lui Partenie: „Te jur pe tine cu însuşi numele aceleia ce este Doamna lumii, să-mi spui cine eşti şi ce folos ai aflat?”. Iar acela a răspuns: „Robule al lui Dumnezeu, cu cuviinţă este ca să se propovăduiască în toată lumea lucru acesta minunat, şi mai ales facerea de minune a pururea Fecioarei Mariei, adevărata Maică a lui Dumnezeu.
Şi acum ascultă: Eu am fost rătăcit de eresul prea păgânului Nestorie şi când auzeam că se pomeneşte numele Doamnei de Dumnezeu Născătoare mă mâniam şi împotrivindu-mă ziceam că era o mare fărădelege ca să se zică unei femei Născătoare de Dumnezeu. Deci, odată am plecat pe Mare la Ierusalim, şi în corabia care eram sa întâmplat un om evlavios care auzind că sunt nestorian mă sfătuia să las eresul. Iar eu mă împotriveam lui, vrând să dovedesc ca adevărată socoteală mea; şi aşa vorbeam mult cu dânsul, împotrivindu-mă până într-atâta, încât era să ne junghiem de atâta ceartă, şi înşişi corăbierii s-au tulburat din cauza noastră. Şi mai întâi ne-au despărţit de vre-o două-trei ori, dar mai pe urmă, văzând cum că nu avem pace, nici mergere bună împreună, ne-au lăsat ca doară ne vom omorî, ca să nu le mai facem o supărare ca aceasta.Deci, aşa luptându-ne noi, am căzut amândoi în noian şi, ajungând la fund, am văzut o femeie slăvită şi purtătoare de lumină, care l-a luat pe acela de mână, zicându-i: „Fiindcă eşti prietenul meu deoarece te-ai luptat pentru mine, eu nu te las să te înneci, ci du-te ca să te închini mormântului Fiului meu, după dorirea ta, şi la trei ani să vii la împărăţia Lui cea cerească”. Acestea zicând şi ţinându-l de mână, l-a pus la pământul cel uscat, căci marea trăgându-se înapoi s-a despărţit în două părţi, şi nu s-a apropiat de ei. După care Stăpâna a zis către mine: „Iar tu, nebunule, du-te în munca cea veşnică, unde este dascălul tău Satana, să te pedepseşti cu Nestorie, începătorul eresului, şi cu alţii care nu mărturisesc pe adevărata Născătoare de Dumnezeu şi sunt luptători ai dumnezeieştii întrupări a Fiului meu”.Aceasta zicând, l-a luat pe acela şi nu ştiu ce s-a făcut; socotesc, după cum a zis, să-l fi dus la Ierusalim, iar pe mine m-a acoperit marea, îndată după ce a plecat Fecioara. Şi dracii cei întunecaţi luând ticălosul meu suflet l-au dus la locul cel de muncă în care am văzut mare mulţime, care cumplit muncindu-se blestema pe Nestorie, care era pricina muncii lor. Deci acolo mă chinuiam şi eu până în ceasul acesta în care mi s-a arătat femeia aceea prea slăvită şi mi-a zis: „Ieşi de aici pentru rugăciunea robului meu Partenie, şi-i spune lui să nu mai facă niciodată rugăciune pentru vrăjmaşii mei. Iar tu propovăduieşte pretutindenea munca pe care o sufăr nestorienii”. Acestea auzindu-le, mi s-a întors în trup duhul meu. Deci acum îţi mulţumesc ţie, Sfinte al lui Dumnezeu, şi mă rog ţie să mă miruieşti, că mă lepăd de spurcatul eres al nestorienilor, şi mărturisesc pe pururea Fecioara Maria, adevărată Născătoare de Dumnezeu, rugându-mă milostivirii ei să mă primească, pentru rugăciunile robului ei, ca să-i slujesc toată viaţa mea, deşi sunt netrebnic”.
Acestea auzind cuviosul s-a bucurat foarte, şi ducându-se amândoi la Ierusalim, au aflat pe blagocestivul cel mai sus zis; şi plecând împreună în pustie, au slujit câte trei Domnului până în sfârşitul vieţii lor, cu sfinţenie petrecând. Şi aşa s-au învrednicit de fericirea cea veşnică, pe care, o! de-ar da Dumnezeu noi toţi a o dobândi! Amin.
MINUNEA a 20-a
Despre Ioan Cucuzel
În marea şi întâia Cetate a lui Justinian, numită Dirahion, era un tânăr orfan de tată pe care mama lui, ca o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi.Şi era el foarte deştept cu mintea; iar mai ales fiind un bun cântâreţ, toţi îl lăuda, zicându-i „Cucuzel” (cel cu glas îngeresc).În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la curţile împărăteşti, totdeauna, ca să caute pe cei mai frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, l-au trimis la şcoala împărătească să înveţe ştiinţa cea muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face desăvârşit întru dânsa.Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l însoare şi să-i dea bogate daruri.După o vreme însă văzând el că toţi boierii îl respectau ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug musicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava aceea vremelnică să se păgubească de bucuria cea cerească.Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă din lume.În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea împărătească pentru oarecare treburi egumenul lavrei cele mari din Sf. Munte al Atonului, pe care cu bine săvârşindu-le, s-a întors la, mănăstirea sa. Cu acea ocazie văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a egumenului cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat hainele sale cele de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr şi toiag de păstortor luând în mâini, s-a dus la Sfântul Munte.Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde este, ce caută, şi ce fel de ştiinţă are? Iar el a răspuns:
— Sunt cioban de meserie, şi doresc să mă fac monah!
De aceasta înştiinţându-se prin portar egumenul, s-a bucurat, căci avea nevoie de asemenea om.Şi cercetându-l pe el călugării, în scurtă vreme l-au făcut monah şi a fost trimis prin pustie (în munţi) ca să pască, ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care demult o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea aceasta fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui, a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile, pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii şi la Aton, au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte, fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte.Deci, într-una din zile, păscând Cucuzel ţapii pe vîrful unui munte înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca să se încredinţeze dacă nu este cineva prin apropiere, şi nevăzând pe nimeni a început a cânta o dulce cântare cu mult meşteşug alcătuită şi cu multă umilinţă.Un pustnic oarecare însă, care locuia acolo pe aproape într-o peşteră, auzind acea cântare, mult s-a mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte nemaiînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii uitându-se la el stând locului ascultând şi nepăscând, ca şi cum s-ar fi înspăimântat şi bucurat totodată, de acea cântare îngerească şi nu omenească.Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la Lavră şi a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el, l-au adus şi întrebându-l i-a zis: „Te jur pe tine întru numele lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul: tu eşti Ioan Cucuzel, cel aşa de mult căutat de împăratul?”.Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului, a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-ia egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o! fiul meu, numai să faci ascultare; vei rămâne la chilia ce îţi voi da aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog ca să te ierte”.
Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul întrebând de numele acelui om, egumenul i-a răspuns:
„Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea, nu ţi-l pot spune. Deci împăratul, poruncind să se fac scrisoare după cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i povesti despre monahul Cucuzel cu de-amănuntul toate.Şi auzind împăratul, pe cât s-a bucurat, pe atâta s-a şi întristat. Adică s-a bucurat când a auzit că a fost atât de evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a dat înscris darul lui şi acum nu putea să-l mai tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte mângâietoare inima lui, apoi mulţumindu-i şi luându-şi ziua bună s-a dus la mănăstirea lui şi a povestit tuturor fraţilor cele făcute. Deci a rămas astfel minunatul Ioan nesupărat de împăratul cel pământesc, şi a slujit numai celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără de lenevite, în fiecare zi.După cele arătate mai sus, luând el de la proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mănăstirii, pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale săptămînii. Iar duminicile şi în toate celelalte sărbători nu lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta totdeauna lui Dumnezeu; cu dragoste şi cu umilinţă.Şi odată, în Sîmbăta Acatistului, cântând el singur cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei — după obicei — şi de osteneală adormind puţin stând în picioare în strana sa, i s-a arătat Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te Ioane, fiul meu; cântă-mi mie totdeauna, şi nu te voi uita pe tine”. Şi zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iară îndată deşteptându-se din somn, a aflat (o! minune!) în mâna sa cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iară galbenul acela l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari minuni.Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea din dreapta, cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală ia putrezit un picior şi curgea din el o materie rău mirositoare. Însă Stăpâna cea Atotputernică l-a vindecat— ca şi pe Ioan Damaschin — căci arătându-i-se lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit vindecare desăvârşită; de care, mulţumind Maicii lui Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în posturi, privegheri şi fapte bune, vieţuind mai ales întru multă smerenie.Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi, rugându-se pentru, ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa Sf. Arhangheli, cea zidită de el.Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, în veci. Amin.
MINUNEA a 21-a
Pentru sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa cuviosului Părintelui nostru Atanasie
Fiindcă am istorisit despre fapte petrecute în legătură cu Lavra cea mare a Atonului, se cuvine să vorbim şi despre felul cum şi când s-a zidit această minunată şi preaslăvită mănăstire.În a şasea mie patru sute şasezeci şi nouă de ani de la zidirea lumii, se afla în Trapezunda un bărbat prea înţelept, şi purtător de Dumnezeu, Avramie cu numele, care avea multă dragoste de cele dumnezeieşti.Şi vrând el a se depărta de lume s-a, dus într-un munte ce se cheamă Chimina, unde trăia sfântul Mihail Maleinos. De care — după a sa dorinţă — fiind călugărit, a rămas în ascultare la el, păzind cu dinadinsul toată aspra petrecere şi pustnicie, mîncând numai o dată în săptămână şi împărtăşindu-se deseori cu Dumnezeieştile Taine.Sfântul bătrân însă i-a poruncit să mănânce numai la trei zile odată şi să doarmă pe o rogojină.În acest timp au venit la sfântul doi fraţi, nepoţi de-ai lui, ce erau boieri de foarte bun neam: Nechifor, care era pus de împăratul Romano ca voievod peste oastea hotărâtă a merge să bată pe Agarenii cei din Crit, şi Leon care era Patriciu şi Domestic al şcolilor Apusului.Şi a zis către ei sfântul: „Prea iubiţii mei fii! Eu am la mine ca ucenic un mare om, îmbunătăţit cu prisosinţă ce se numeşte Atanasie (numele cel din călugărie a lui Avramie); deci ca Părinte vă sfătuiesc să va mărturisiţi la el de-acum înainte, pentru că în adevăr este vrednic să ocârmuiască sufletele oamenilor”.Şi vorbind boierii cu el — după spusa sfântului bătrân — s-au mirat mult de marea lui înţelepciune şi priceperea, pentru care s-au şi mărturisit lui. Iar între altele, Nechifor voievodul a zis către dânsul: „Am mare dorinţă ca să mă depărtez de lume şi să mă liniştesc într-o mănăstire”. Răspuns-a lui Atanasie: „Bună socoteală ai, fiule, în mintea ta şi dacă te vei hotărî, Dumnezeu îţi va ajuta la ceea ce-ţi este de folos”. Cu aceste cuvinte i-a binecuvântat pe ei de plecare şi s-a dus la ale sale.Iar Mihail, de atunci, oricâţi părinţi şi oameni mari veneau la dânsul pentru mărturisire, el îi trimitea la Atanasie, ce şedea în afară de mănăstire. Care fiindcă aflase cum că sfântul bătrân voia să-l lase după moartea sa ca moştenitor în locul, spre folosirea fraţilor, ca un urâtor de slavă ce era, s-a dus de acolo la Sfântul Munte al Atonului.
Şi ajungând acolo, la Careia a dat peste un alt bătrân, cu totul simplu şi liniştit, căruia i s-a supus, făţărnicindu-se cum că ar fi om prost, neştiutor de carte.Deci bătrânul scriindu-i alfabetul, îl învăţa pe el.Iar Nechifor, cel mai sus arătat, aflând de plecarea lui, mult s-a întristat. Şi fiindcă cunoştea duhovniceşte dorinţa lui de a se duce la Aton, a scris către mai marele Tesalonicului ca să cerceteze cu sârguinţă în tot Muntele, până ce îl va afla, arătând în scrisoare chipul feţei lui, cum şi toate semnele. Deci ducându-se acela şi vestind acestea proestosului Sfântului Munte, i s-a răspuns că trebuie să aştepte până la praznicul Naşterii Domnului, când se adună toţi fraţii la biserica Protatul şi atunci va întreba.Iar în timpul când se cânta privegherea, proestosul văzu pe Atanasie cel căutat, pe care îl cunoscu după semnele scrise de slăvitul Nechifor. Deci făcându-i lui metanie, l-a rugat ca să citească cele după rânduială.Însă el, punând pricină că nu ştie carte, proestosul l-a ameninţat că-l va afurisi, dacă nu va citi aşa după cum ştie.Atunci dar, şi nevrând, a fost nevoit să spună adevărul; şi auzind limba lui cea prea înţeleaptă şi bine grăitoare, toţi s-au înspăimântat şi i s-au închinat lui. Iar mai ales bătrânul, stareţul lui, şi-a cerut iertare pentru necunostinţele lui cele mai dinainte.
Şi auzind Atanasie că Nechifor a trimis scrisoare pentru el, a rugat pe proestosul ca să nu-l descopere; şi aşa s-a făcut. Însă peste puţină vreme a venit Leon, fratele lui Nechifor, care cercetând în tot muntele, l-a aflat pe dânsul şi îmbrăţişându-l, foarte s-a bucurat şi s-a veselit cu duhul.Iar fraţii pustnici, văzând evlavia boierului către cuviosul, l-au rugat pe acesta să ceară milostenie pentru ca să zidească biserica Protatului mai mare, căci fiind prea mică erau strâmtoraţi de multe ori.Şi în urma rugămintei făcută de Atanasie a dat Leon bani deajuns de au ridicat biserică mai mare din temelie. După care luându-şi ziua bună de la sfântul, s-a dus către fratele său Nechifor.Deci auzind acesta de cuviosul, a trimis îndată o corabie cu scrisoare către proestoşi să-l trimită la el negreşit, cari, văzând credinţa cea mare a lui Nechifor, la îndemnat pe sfântul ca să se ducă. Iar el, vrândnevrând, a plecat şi s-a dus la Crit, unde se afla atunci binecredinclosul Nechifor pentru lupta cu Agarenii. Şi cu dumnezeiescul ajutor prin rugăciunile sfântului biruind de tot pe barbarii aceia şi binecredinciosului împărat supunându-i, a zis Nechifor către Atanasie: „Iată, părinte, prin rugăciunile tale acum s-a izbăvit Muntele de frica Agarenilor. Deci întorcându-te zideşte o mănăstire, ca să vin şi eu pentru linişte, după cum avem tocmeală, dacă mai ţii minte, ca să mă depărtez de lume”.Acestea zicând, a vrut să-i dea bani, însă el nu a voit să primească, ci i-a zis: „Fii cu frica lui Dumnezeu şi ia aminte la cursele lumii. Dacă fapta ce doreşti a face va fi plăcută lui Dumnezeu, se va săvârşi”. (Acestea le-a zis sfântul pentru că nu voia să aibă neliniştea şi grija zidirii).Iar evlaviosul Nechifor, întristându-se de aceste cuvinte, şi-au luat ziua bună unul de la altul, şi s-a întors sfântul în Munte, iar Nechifor s-a dus la Constantinopole, unde făcându-i-se primire cu mare cinste pentru că a biruit pe Agareni, mai pe urmă a fost ales împărat. Şi fiind el totdeauna Stăpânit de dorinţa de a zidi un sfânt lăcaş Născătoarei de Dumnezeu, a trimis la Aton — printr-un duhovnic cu numele Metodie — şasezeci de litre de aur.Deci văzând Atanasie multa evlavie a prea blagocestivului împărat, a primit banii şi a început a zidi mănăstirea la anii 961 (nouă sute şasezeci şi unu) de la Hristos. Iar câte împotriviri şi ispite a pătimit de la diavoli, câte osteneli şi câtă trudă a îndurat până să zidească o mănăstire aşa de mare ca aceasta după cum şi până în ziua de astăzi se vede, nu pot ca să scriu aici, pentru că nu despre aceasta este vorba în această istorisire.Însă care n-a fost la Sf. Munte şi n-a văzut acea sfântă Lavră, câtă frumuseţe are, câte izvoare cu minunate curgeri, copaci frumoşi dătători de veselie, turnuri înalte, chilii, nenumărate, case îndestulate şi altele asemenea, să citească viaţa Cuviosului Atanasie pentru ca să se umple de multă veselie.Iar noi, trecând peste nenumăratele minuni pe care le-a săvârşit pururea pomenitul, vom scrie numai despre pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este Iconoama acestei Lavre până în ziua de astăzi, după cum aici mai jos voi arăta.Deci, cheltuind Cuviosul aurul cel trimis de împăratul, s-a întristat că nu i-a ajuns ca să se săvârşească lucrul aşa după cum îl începuse. Şi gândindu-se la aceasta a plecat din mănăstire spre Careia, ca să se sfătuiască cu proestosul Muntelui, dacă n-ar fi bine să trimită la împăratul sau şi pe la alţi boieri, ca să ceară ajutor.Deci, când era departe de Lavră ca la patru mii de stadii, văzu o prea frumoasă şi strălucită femeie, care îl întreabă:
— Unde te călătoreşti Atanasie ? — Dar cine eşti tu de mă întrebi? a răspuns el înspăimântat.
— Eu sunt Maica Domnului tău. Zis-a ei sfîntul:
Iartă-mă Stăpână, dar nu cred, de nu voi vedea vreun semn că multe sunt cursele diavolului. Răspuns-a lui Preasfânta: Loveşte în piatra aceasta în numele Sfintei Treimi şi cu darul Celui Născut din mine va ieşi apă prea bună cu îndestulare.Şi aşa făcând, îndată a izvorit din piatră mulţime mare de apă.Atunci el, înspăimântat fiind foarte, a căzut cu faţa la pământ, cerând Stăpânei iertare. Care întrebându-l pe el unde se ducea, i-a spus toată pricina cea mai sus arătată. Deci i-a zis lui Stăpâna:
— Du-te înapoi la mănăstire şi vei găsi jitniţele pline de grâu şi vasele pline de vin şi de untdelemn, cum şi toate celelalte care îţi trebuiesc; acestea toate, cu ajutorul Fiului şi Stăpânului meu, îţi vor ajunge până vei săvârşi mănăstirea.Dar să nu îndrăznească nimenea şi niciodată ca să se socotească iconom al ei, pentru că eu vreau să vă port de grijă, totdeauna de cele ce vă sunt spre trebuinţă, numai să nu vă leneviţi de făgăduinţele călugăriei, de slujba Utreniei şi de canonul vostru.Aceastea zicând, s-a făcut nevăzută.Iar cuviosul, întorcându-se la mănăstire, a aflat toate după cum a zis Stăpâna, care au ajuns cu îndestulare până ce s-a săvârşit dumnezeiasca biserică şi toată mănăstirea, după cum se vede până în ziua de astăzi.Minunea cu apa izvorâtă din piatră — din ce pricină nu ştiu — nu se vede scrisă la viaţa sfântului însă o ştiu toţi cari locuiesc în Aton.Se poate vedea în biserică o icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care este zugrăvită pe uşa dinlăuntrul mănăstirii, în care se arată cum stă sfântul dinaintea Preasfintei Fecioare, cu chip smerit, cu multă evlavie, iar Ea cu mâna dreaptă întinsă spre cuviosul.Şi dedesupt este scris: „Maica lui Dumnezeu şi Iconoama acestei Lavre”.
Iar în câmpul cel dimprejurul icoanei sunt scrise minunile sfântului şi are şi aceste două zugrăveli: întruna, Stăpâna îi arată cu degetul piatra, iar el loveşte cu toiagul şi izvorăşte apă, iar în cealaltă amândouă istorisirile cum şi mănăstirea sub care scrie aşa:
„Preasfânta este rânduită ca să fie Iconoama mănăstirii, iar Preacuviosul Paraiconom”.
Şi aşa din acestea se înţelege pricina pentru care nu s-a ales niciodată iconom în această Sfântă Lavră, ci numai paraiconom, până în ziua de astăzi.Dar să revenim la ceea ce mai avem de spus mai departe. După ce cuviosul a săvârşit mănăstirea, cât a trăit el a prăznuit pe Preasfânta, iar după moartea lui şi fraţii, de asemenea, tot pe ea o prăznuiau.Preacurata însă, arătându-se în vedenie preostosului i-a zis: „De-acum înainte să nu mă mai prăznuiţi pe mine, ci pe robul meu Atanasie, care s-a ostenit pentru această casă până la moarte şi trebuie ca să aibă o cât de mică răsplătire şi mulţumire pentru osteneala şi nevoinţa lui”.Şi de atunci prăznuiesc cu cântare în a cincea zi a lunii lui Iulie, când se adună ca la două mii de călugări cu mireni, săvârşindu-se priveghere de toată noaptea, cu preafrumoase citiri şi cântări de la apusul soarelui până la ziuă, cântând lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat.
Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.. Amin.
MINUNEA a 22-a
Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea cinstita Icoană numită Portăriţa
Din vremea dreptcredinciosului şi pururea pomenitului împărat Constantin a început a înflori credinţa noastră, şi a creşte prin darul Domnului nostru Iisus Hristos. Iar capiştile idolilor se dărâmau, cetele monahilor se înmulţeau şi se zideau biserici şi jertfelnice prin toate cetăţile şi oraşele. Deci, trecând mulţi ani la mijloc, a fost un bărbat cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte bune, Petru cu numele, care dorea să afle un loc liniştit şi pustiu, unde să se depărteze de lume, şi să petreacă viaţă liniştită. Şi rugând pe Dumnezeu ca să-i descopere unde să se ducă, văzu în vedenie pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care îi zise: „Părinte, în Muntele Atonului este odihna ta; acest loc l-am cerut ca moştenire de la Fiul şi Dumnezeul meu, ca să-l aibă scăpare toţi câţi se depărtează de grijile şi tulburările lumii să se pregătească pentru fapta bună, petrecând o viaţă îmbunătăţită spre a dobândi fericirea cea veşnică. Eu foarte mult am dorit muntele acesta şi în puţină vreme are să se umple de călugări din toată ţara şi locul. Iar mila mea şi ajutorul Fiului meu nu va lipsi de la dânşii, ci îi voi acoperi şi păzi rugind pe Fiul meu pentru mântuirea lor”.Deci după ce s-a deşteptat sfinţitul Petru, mulţumind Domnului cu prisosinţă şi pururea Fecioarei Maicii lui, s-a dus în muntele acela; şi asupra dracilor bărbăteşti nevoindu-se, de multe vedenii şi vederi de îngeri s-a învrednicit a vedea prin mijlocirile Maicii lui Dumnezeu; şi făcându-se mare făcător de minuni, s-a dus către Domnul. Iar după vreo câţiva ani, a venit şi părintele nostru Atanasie, cel care a zidit Lavra cea mare.În acea vreme, trăia şi părintele nostru Ioan, lăcaşul cel prea curat — cu adevărat — al Preasfântului Duh, Ivirean de neam, din sânge împărătesc şi bogat; care lăsând slava, bogăţia şi toate cele ce erau ale lui, s-a dus la o mănăstire şi dezbrăcându-se de hainele lui cele strălucite, s-a îmbrăcat în rasă proastă şi sărăcăcioasă.Auzind el însă de vestea Sfântului Munte şi de Cuviosul Atanasie s-a dus la el, şi aflându-l, au început a se nevoi amândoi ca nişte fraţi, nevoinţa cea bună şi mântuitoare.Iar după puţin timp, înştiinţîndu-se cum că fiul lui Eftimie a venit în Vizantia. pentru pace, s-a dus spre căutarea lui şi, aflându-l, s-au întors amândoi la liniştea cea dorită către marele Atanasie; de la care învăţând toată filosofia, s-a făcut un nou Gură de Aur, tălmăcind toate Scripturile din greceşte în limba Ivirilor.Iar după trecere de puţină vreme, a venit şi marele Tornichie de s-a făcut călugăr. Acesta era voievod al împărăţiei Ivirilor, care făcuse multe vitejii şi purtase multe biruinţe în războaie asupra vrăjmaşilor; şi pentru ale lui neobosite osteneli a dobândit multe semne de biruinţe.În vremea aceea, neamurile cele fără de Dumnezeu ale Perşilor, auzind de moartea împăratului Romano, s-au ridicat cu oaste asupra cetăţii Ţarigradului (Constantinopol). Şi având în frunte un voievod, cu numele Siliar, au alergat către răsărit, robind cetăţile şi oraşele neaflând pe nimeni care să le stea împotrivă, întrucât fiii împăratului erau mici şi nevârstnici.Iar împărăteasa avea multă mâhnire şi necaz, auzind că s-au apropiat barbarii, şi neavând altă nădejde, şi-a adus aminte de Tornichie, zicând: „De nu va veni la noi voievodul Ivirilor, nu avem pe nimenea care să ne stea în ajutor”. Deci a trimis la Sfântul Munte scrisori poruncitoare la Atanasie şi la Ioan, rugându-i să trimită pe Tornichie . Însă acesta n-a voit, dar de nevoie s-a supus, ca să nu se împotrivească sfinţilor, şi s-au dus la Vizantia.Iar împărăteasa văzându-l pe el mult s-a bucurat şi arătându-i pe fiii săi, i-a zis lui: „De bunătatea ta, cinstite părinte, atârnă viaţa sărmanilor acestora”. Deci Tornichie luând oastea şi ducându-se au tăiat toată oastea barbarilor, şi pe mulţi ostaşi luându-i robi, s-au întors cu biruinţă la împărăţie. Atunci tot singlitul l-au întâmpinat pe dânsul, şi foarte l-au cinstit şi mai ales împărăteasa, tare i-a mulţumit după cum se cădea şi i-a dat mulţi bani, dar el n-a vrut să-i ia, ci a zis: „Eu, stăpână, am lăsat pe ai mei pentru Domnul, şi acum să adun bani străini? Însă dacă binevoieşte stăpânirea, zideşte o mănăstire în Munte, ca să aibă neamul nostru al Ivirilor o mângâiere a străinătăţii lor”. Iar împărăteasa cu bucurie a primit şi a trimis boieri cu mare mulţime de aur, poruncindu-le să săvârşească lucrul acesta cu aşa sârguinţă, încât să nu se afle altul mai frumos, şi aşa s-a şi făcut. Şi a împodobit biserica cu vase de argint şi de aur dăruind acestei sfinte mănăstiri şi o cetăţuie, metoace şi sate spre sufleteasca ei pomenire. Deci făcând închinarea cuvântului pentru mănăstire, să începem a spune pentru sfinţita icoană Portăriţa.Pe vremea când împărăţea împăratul Teofil, era multă prigonire asupra sfintelor icoane, din care cauză i s-a zis „luptătorul de icoane”. Căci acel urâtor de Hristos a surghiunit pe mulţi drept-credincioşi şi cu multe feluri de munci i-a chinuit, poruncind să pogoare toate icoanele de prin biserici şi să le distrugă.A trimis, încă, şi ostaşi prin toate cetăţile şi oraşele cu poruncă ca să cerceteze şi toate icoanele pe care le vor afla să le pogoare de prin biserici şi de prin case şi să le ardă. În acel timp era o văduvă cu fapte bune în părţile Niceei, care avea numai un singur fiu şi care a zidit o biserică aproape de casa ei şi avea o icoană a Maicii lui Dumnezeu, pe care o cinstea foarte mult şi ca o a doua Ana cu adevărat o cinstea.
Deci căutând ostaşii împăratului în fiecare loc, au venit şi în casa acelei iubitoare de Dumnezeu femei, unde, căutând cu multă iscodire, de pe o fereastră a Bisericii au văzut înăuntru acea sfântă icoană, şi s-au bucurat nădăjduind că prin aceasta vor căpăta mulţi bani.Şi au zis către femeie: „Ori ne dai nouă bani, ori îndeplinim porunca împăratului de a te omorî prin felurite munci”. Iar înţeleaptă văduvă cu smerit chip a răspuns: „Vă voi da mulţi bani însă nu azi, ci mâine, căci nu-i am în casă”.Acestea auzind ei, au plecat. Iar ea în noaptea aceea, s-a dus împreună cu fiul ei în biserică, unde plecând genunchii, au înălţat la cer mâinile şi ochii şi sau rugat mult timp udând pământul cu lacrimi; după care, ridicându-se cu multă frică şi evlavie, au luat icoana. Şi ducând-o la malul mării, iarăşi s-au rugat, zicând:
„Stăpână şi Doamna lumii! darul Tău ca o Maică a lui Dumnezeu, având Stăpânire şi putere peste toate făpturile să ne izbăvească şi pe noi de urgia împăratului celui fără de lege şi pe icoana Ta din ape”.Acestea zicind şi punând icoana-n mare, o! minune! nu a căzut de-a latul, ci de-a lungul stătea dreaptă, în sus, pe deasupra apei mergea, îndreptându-se către apusul soarelui Deci văzând femeia această minune şi înspăimântându-se a mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii lui, după cuviinţă. Şi întorcându-se către fiul său i-a zis acestea cu lacrimi: „Prea iubitul meu fiu! Acum se va pune la încercare dragostea, credinţa către Dumnezeu şi evlavia cea către sfânta icoană a Maicii Lui. Eu, prea scumpul meu fiu, sunt femeie şi nu pot să fug în ţară depărtată; de aceea voi sta aici şi mă voi ascunde, iar dacă mă vor găsi, sunt gata să mor pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu. Tu însă, plecând, du-te în părţile Eladei ca să nu-ţi facă rău”.Acestea zicând şi sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit vărsând lacrimi. Şi s-a dus tânărul spre Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde mergând la cinstita mănăstire a Ivirilor, acolo s-a făcut călugăr, cu cuviosie petrecând până ce s-a dus către Domnul, pe Care l-a dorit.A fost dumnezeiască rânduială ca să se ducă tânărul acolo, pentru ca să vestească de pricina icoanei, care a istorisit şi cele ce am scris despre ea până acum.Deci icoana pururea Fecioarei a stat în loc ascuns, neştiută de nimeni mulţi ani, pe uscat sau poate în mare, lucru ştiut de unul singur. Acela ce ştie toate lucrurile slăvite şi înfricoşate. Şi după trecere de multă vreme, oarecare sfinţi bătrâni din mănăstirea Ivirilor, pe când stăteau de vorbă despre mântuirea sufletului, văzură deodată în mare aşa ca o flacără, ca şi cum ar fi fost un stâlp de foc, cu vârful ajungând până la cer. Aceasta văzând ei s-au ridicat strigând: Doamne miluieşte-ne! Şi adunându-se toţi fraţii, se uitau la priveliştea aceea şi se minunau, însă care anume era nu puteau să înţeleagă nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci şi noaptea când strălucea cu mult mai frumos decât soarele.Şi toţi călugării cei din Sfântul Munte, văzând un lucru de mirare ca acesta, s-au adunat la Mănăstirea Ivirului cu luntrii din Lavra de la Vatoped şi de la alte mănăstiri, şi apropiindu-se au văzut sfânta icoană a Maicii lui Dumnezeu. Şi pe cât ei se duceau mai aproape, pe atâta se depărta. Atunci, superiorul mănăstirii a poruncit de sau adunat toţi în biserică, unde rugând ei cu lacrimi pe Domnul ca să-i învrednicească să poată lua din mare icoana Maicii lui, ca să o aibă spre mângâiere a străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea şi au dobândit cererea lor. Iar aceasta s-a întâmplat în acest chip.Era în acel timp, acolo în mănăstire, un oarecare călugăr, Gavril, ivirean de neam, din fire cam simplu, iubind viaţa singuratică şi lui Dumnezeu îndeosebi neîncetat rugându-se. Vara şedea în părţile cele mai înalte ale Muntelui pentru linişte, iar în vremea iernii, din cauza zăpezii prea mari, se pogora în părţile cele mai de jos . Imbrăcămintea lui era de păr, hrana lui buruieni sălbatice, iar ca băutură numai apă. Avea fericită simplitate ca şi toţi ai neamului lui şi în adevăr înger pământesc şi om ceresc.Acest călugăr, rugându-se şi puţin dormitând, văzu pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu slavă multă strălucind, care-i zise lui: „Du-te la mănăstire şi vesteşte superiorului şi monahilor, că voiesc să le dau icoana mea, spre acoperământul şi ajutorul lor. Deci fără de îndoire tu să intri în mare, şi să umbli pe ape, ca să o primeşti pentru ca să cunoască toţi dragostea şi purtarea de grijă ce o am către mănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorul vostru”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută, iar dumnezeiescul bărbat, sârguindu-se, s-a pogorât la mănăstire şi a vestit superiorului cele văzute.Iar acela a poruncit să se adune toţi călugării la biserică, unde aprinzând făclii, au plecat cu tămâeri şi cu evlavie rugându-se. Şi ajungând la malul mării, a intrat Gavril în mare şi umbla (o minune!) pe deasupra apelor. Atunci şi icoana apropiindu-se, a luat-o pe dânsa în braţe, şi a cântat bucurându-se. Deci superiorul alergând, l-a întâmpinat pe sfântul bătrân. Şi ieşind la uscat, s-au umplut de bucurie mare şi veselie toţi călugării, trei zile priveghind şi cântând. Apoi, zidind ei o bisericuţă lîngă malul mării, au slujit Liturghie, în cinstea Preasfintei.După aceea, aducând sfânta icoană în biserica cea mare, au pus-o în partea cea mai dinăuntru a jertfelnicului, şi iarăşi priveghind toată noaptea şi dumnezeiasca Liturghie săvârsind s-au dus fiecare la mănăstirea lui.Iar a doua zi, aprinzătorul de candele intrând în ceasul Utreniei ca să pregătească după rânduială, spre citirea pravilei, n-a aflat icoana în locul unde ştia că a fost pusă; deci căutând pretutindenea a aflat-o tocmai deasupra porţii mănăstirii, în zidul cetăţii, şi luând-o pe dânsa a dus-o la locul cel mai dinainte: Însă ea iarăşi s-a mutat în poartă şi tot asemenea s-a întâmplat nu numai de două-trei ori, ci chiar de mai multe ori. Iar călugării nedumerindu-se de aceasta nu ştiau ce să facă. Atunci Stăpâna s-a arătat iarăşi monahului Gavril, zicându-i; „Mergi la mănăstire şi spune călugărilor să nu mă mai supere, că eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci pentru ca să fiu eu păzitoare vouă, nu numai acum, ci şi în veacul cel ce va să fie. Câţi călugări petrec aici în muntele acesta cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie, şi nu se lenevesc după putere la toată fapta bună, să aibă îndrăzneală şi nădejde la milostivirea Fiului şi Stăpânului meu, de la care am cerut-o şi pe care am şi căpătat-o. Şi dau vouă semnul acesta, că până ce veţi vedea în mănăstire icoana mea, nu va lipsi de la voi darul Fiului Meu şi mila”: Acestea auzindu-le purtătorul de Dumnezeu Gavriil s-a pogorât la mănăstire şi a vestit – superiorului, iar acela, de bucurie nemărginită umplânduse, a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele auzite.Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a Portăriţei, şi au pus-o acolo, iar poarta s-a făcut în altă parte, după cum şi până astăzi se vede, spre nemincinoasă mărturie a pricinii.De atunci dar, în mănăstirea aceasta, se fac nenumărate minuni, cei îndrăciţi se vindecă, şchiopii umblă, orbii văd şi toată boala fuge de la cel ce pătimeşte. Iar din cele multe câte a săvârşit cea Atotputernică să spunem puţine oarecare, pentru ca să credeţi şi pe celelalte.Într-o vreme, când s-au războit neamurile cele păgâne ale perşilor asupra Ţarigradului pe uscat şi pe mare, mulţime nenumărată, Amira voievodul lor, înştiinţându-se cum că în muntele Atonului sunt multe mănăstiri, a luat cincisprezece corăbii de război şi ducându-se la acel munte au stat în Mănăstirea Ivirilor. Şi îndată au sărit înconjurând-o ca nişte fiare sălbatice şi neîmblânzite. Iar călugării văzând mulţimea barbarilor şi urgia aceea fără de rânduială intrând în dumnezeiasca biserică, au luat sfintele vase şi pe prea cinstita icoană a Născătoarei de Dumnezeu şi le-au ascuns pe dânsele în turnul unde erau aşezate spre păstrare şi păzire odoarele mănăstirii, în care s-au ascuns şi ei.Iar barbarii, neavând pe nimeni să le stea împotrivă, au făcut oarecare meşteşugire şi au intrat în mănăstire. Şi după ce au făcut câte au voit, au pustiit-o desăvârşit şi au prăpădit-o. Au luat funiile corăbiilor şi legând stâlpii bisericii i-au tras ca să surpe sfânta biserică şi n-au putut. Iar călugării văzând acestea şi auzind, ziceau din adâncul inimii graiurile cele prooroceşti:
„Pentru ce dormi, Doamne, scoală-te şi nu ne pierde până în sfârşit. Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea ta, spurcat-au sfânta biserica ta. Degrabă ne întâmpină pe noi”, şi altele ca acestea. Şi cu lacrimi fierbinţi udând pământul şi pe sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu, pe aceasta înălţând-o ziceau: „O Stăpână! ce fel de făgăduinţe ne-ai făcut nouă? Au nu te-ai făgăduit ca să ne fii păzitoare şi ajutătoare? Ci să nu ne părăseşti pe noi până în sfârşit, deşi suntem păcătoşi şi nevrednici, — pentru ca să nu zică vrăjmaşii noştri: unde este Dumnezeul lor?”.
Acestea călugării plângând le ziceau, iar Apărătoarea cea nebiruită, cea iute şi grabnică ajutătoare a celor ce o cheamă pe dânsa, pururea Fecioara Născătoarea de Dumnezeu, care da război înainte pentru a sa mănăstire, n-a trecut cu vederea rugăciunile lor, nici făgăduinţele nu le-a arătat mincinoase ci le-a împlinit, şi la desăvârşită prăpădenie pe vrăjmaşi i-a dat.Însă cine va fi în stare a spune minunile Fecioarei? Căci după ce a înnoptat, fără de veste s-a făcut înfricoşat vifor şi furtună pe mare, încât s-au sfărâmat toate corăbiile şi n-a rămas decât numai una, a lui Amira, şi aceasta, pentru ca să cunoască nebunul păcatul lui, după cum s-a şi întâmplat. Căci minunea urmă minunii.Când s-a făcut ziuă, văzură călugării numai trupurile cele moarte ale barbarilor, ce zăceau grămadă la malul mării şi toate corăbiile acelea sfărâmate. Atunci voievodul perşilor văzând şi el pierzarea corăbiilor, îşi bătea faţa şi punând ţarină pe capul lui s-a apropiat cu chip smerit, făcându-se rugător binecunoscător, cel ce mai-nainte era fiară şi nu om, a zis către călugări:
„Rugaţi-vă robi ai adevăratului Dumnezeu, ca să nu pier şi eu”. Şi dându-le lor mulţime nenumărată de aur şi de argint, le-a zis: „Luaţi banii aceştia pentru ca să zidiţi zidurile mănăstirii voastre şi să le faceţi înalte pentru ca să nu mai poată vrăjmaşii ca să vă păgubească pe voi. Şi luând călugării banii, au făcut zidurile mănăstirii înalte, după cum şi până în ziua de astăzi se văd. Şi nu numai atunci mănăstirea lor a păzit-o fără de necazuri şi fără de primejdie Preacurata Stăpână, ci totdeauna, în toată vremea.
Aşa, odată, fiind lipsă mare de făină şi negăsinduse nicidecum, în supărare şi mare strâmtoare era stareţul.Deci iar i s-a arătat Prealăudata în somn şi i-a zis lui :
„Ce te mâhneşti, fiule, pentru lipsa făinii? Du-te să vezi hambarul plin de făină până sus, pentru ca să cunoşti milostivirea şi purtarea de grijă pe care o am pentru voi”.
Iar stareţul sculându-se s-a dus cu sârguinţă şi văzând hambarul plin de făină până sus, a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele făcute. Iar ei, înspăimântându-se, au plâns de bucurie şi au slăvit pe Domnul şi pe pururea Fecioara.Altă dată, iarăşi, având lipsă de vin, li s-a arătat Stăpâna şi le-a umplut toate vasele până sus încât se vărsa pe deasupra, şi cu atâta dulceaţă şi gust încât fiecare cunoştea cum că era cu adevărat făcut cu minune, şi nu facere a firii.Altă dată, iar li s-au umplut vasele de untdelemn, altă dată de legume şi altele multe faceri de bine şi minuni s-au săvârşit şi se săvârsesc în fiecare zi în mănăstirea aceasta, prin cinstită Icoana aceasta. Şi în ziua de astăzi, în chip nevăzut şi minunat acoperă şi păzeşte Stăpâna cea Atotputernică mănăstirea aceasta slăvită şi lăudată a Ivirilor, care este mai bogată decât toate mănăstirile Sfântului Munte.Şi aceasta nu este din altă pricină, după cum socotesc, fără numai pentru multa milostenie care o dau călugării la cei străini şi săraci. Căci deşi dau şi celelalte mănăstiri şi miluiesc pe mulţi, dar acelea fac numai un praznic în fiecare an. Ivirenii însă fac de trei ori pe an praznic: o dată la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, al doilea la Bobotează şi al treilea marţi în Săptămâna Luminată. La aceste praznice se adună mai mult de trei mii de suflete, şi îi ospătează pe străini până seara cum şi a doua zi. Şi nu numai în aceste zile ci şi în toate Duminicele de peste an nu lipsesc săraci în mare număr pentru că este în mijlocul muntelui şi aproape de târgul de la Careia şi toţi sunt îndestulaţi cu prisosinţa.Fac milostenie şi mănăstirile lui Dionisie, Lavrioţii, Simon Petru, Vatopediţii cum şi celelalte mănăstiri, dar la acestea nu se duce multă lume, că sunt aşezate cam de o parte, afară numai de cazul când se întâmplă să vină pe corăbii, la care toate dau milostenie pesmeţi şi îi ospătează. Cu toate că au şi mănăstirile lipsă din cauza grelelor datorii şi biruri pe care le plătesc în bani, totuşi fiecare dă milostenie după a lor putere. De asemenea, dau şi chinoviile precum şi chiliile cele mai mici şi nu se întorc niciodată dinspre săracul care vine, ca să-l lase să se ducă neajutat.Şi acum, faţă de cele arătate până aici prin scurte cuvinte să aducem mulţumirea cu care suntem datori împărătesei îngerilor celei prealăudate, purtătoarei noastre de grijă, mijlocitoarei celei neadormite şi păzitoarei.Deci, Tu, o! iubitoare de bine şi iubitoare de oameni, Stăpâna! Ceea ce ca o Maică iubitoare de fii şi doritoare de noi, totdeauna ai purtare de grijă, mântuind, păzind şi chivernisind pe nevrednicii robii Tăi, noi în locul acestora propovăduim darurile Tale, nu ascundem facerile Tale de bine, cântăm cu mare glas minunile Tale, slăvim purtarea Ta de grijă, mărim pronia, lăudăm folosirea, preamărim milostivirea. Din vremile cele trecute aducându-ne aminte de darurile Tale, din câte primejdii ne-am izbăvit prin Tine, mulţumirea aceasta după datorie o aducem Ţie. Iar pentru cele din timpul de faţă care mult şi amar ne mâhnesc pe noi, ne rugăm milostivirii Tale, să nu uiţi turma Ta aceasta, ci stai către Fiului Tău şi Stăpânul nostru rugătoare neadormită; ajută-ne nouă, celor ce ne primejduim, izbăvindu-ne pe noi de nenorocirile cele neaşteptate.
Vezi, Stăpână, în câte primejdii am căzut. Ridicăne pe noi, depărtând toate cele ce sunt pricinuitoare de necazuri, risipeşte fricile cele ce ne cad asupră-ne, încetează smintelile, curmă războaiele, îmblânzeşte mînia ce cu dreptate se porneşte asupra noastră, potoleşte tulburările şi sfezile şi pace tare şi temeinică ne dăruieşte nouă.
Aşa, mult Milostivă Stăpână, adaugă şi aceasta lângă celelalte faceri de bine ale Tale. Ca totdeauna şi neîncetat propovăduind milele şi minunile Tale, să Te slăvim pe Tine, pe Dumnezeul cel ce s-a născut din Tine pe Cel fără de început al Lui Părinte, cum şi pe Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor. Amin.
MINUNEA a 23-a
Pentru cântarea Axionului (adică; „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…) cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil. Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Axionestin, la locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom povesti acum.La schitul Protatului ce se află lângă Careia, aproape pe locul mănăstirii Pantoctratorului, este o vale mare care are multe chilii. La una din aceste chilii ce era cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu Născătoare locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit, împreună cu un ascultător al său. Şi fiindcă era obiceiul a se face priveghere în fiecare duminică la schitul Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, zice ucenicului său: „Fiule, eu mă duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”. Şi aşa s-a dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa chiliei, iar fratele alergă şi deschise şi vede că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea.8 Această povestire lipseşte din ediţia tipărită în anul 1990. Am redat-o după ediţia din anul 1820.La vremea utreniei sculându-se au cântat amândoi rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la „Ceea ce eşti mai cinstită…”, monahul de loc, cânta numai: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…” şi celelalte până la sfârşit, adică obişnuita cântare veche a Sf. Cosma, făcătorul de cântări. Iar monahul acela străin făcea alt început al cântării aşa: „Cuvine-se cu adevărat să te firicim Născătoare de Dumnezeu cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a adăugat şi pe: „Ceea ce eşti mai cinstită…”, până la sfârşit.Aşadar, auzind monahul cel de loc, s-a minunat şi zice către cel ce se părea străin: „Noi cântăm numai:
Ceea ce eşti mai cinstită… , iar Cuvine-se cu adevărat…
niciodată nu am auzit, nici noi nici cei mai înainte de noi.
Deci te rog, fii bun, şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta, pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”. Iar acela răspunzând a zis: Adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu. Iar cel de loc a zis: Nu am nici cerneală, nici hârtie.Atunci, monahul cel ce se părea străin i-a spus: Adu-mi o lespede. Şi monahul alergând a aflat lespedea şi i-a adus-o.Deci luându-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu degetul lui zisa cântare, adică : ”Cuvine-se cu adevărat…”. Şi, o! Minune! Atât de adânc s-au săpat slovele pe lespedea aceea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris pe ceară moale. Apoi a zis fratelui: De acum înainte aşa să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii. Şi aceasta zicând s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească şi care este prea cuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată aceasta din titlul ce este deasupra, la sinaxarul lunii iunie, în yiua 11, adică soborul Arhanghelului Gavriil în Adin.Căci părinţii de atunci făceau sobor şi praznic şi liturghie în fiecare an la zisa chilie Adin, întru pomenirea minunii, cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acestei cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după toate i se cuvine această slujbă.Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a intrat în chilie, a început ascultătorul9 lui a cânta: Cuvinese cu adevărat… după cum îngerul îi poruncise, şi prin urmare a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând acestea a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au arătat-o la cel mai întâi al sfântului Munte şi la ceilalţi bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis lespedea la Constantinopol la patriah şi la împărat, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni ce s-a făcut.Deci de atunci această cântare îngerească s-a transmis în toată lumea ca să se cânta Maicii lui Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica acelei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către părinţii Sf. Munte în biserica Protatului şi acolo se află până astăzi, aşezată în sfântul altar, deasupra scaunului celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta. Iar chilia aceea a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvinese cu adevărat”. Şi valea aceea în care se afla chilia se numeşte Ucenicul de către toţi până astâzi, Adin, care înseamnă „a cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat întâi îngereasca şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu cântarea aceasta.
MINUNEA a 24-a
Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi minunea pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau Părinţii să lase mănăstirea pentru lipsa hranei şi să se ducă. Această mănăstire a sfântului munte Sinai (după cum arată părintele Nectarie patriarhul Ierusalumului, cel ce a scris şi minunea aceasta) mai întâi s-a zidit de prea fericitul împărat Iustinian cel Mare. Acest împărat a împuternicit-o ca să aibă venit şi hrană de la vama Egiptului. Deci petrecând multă vreme şi arătându-se Mohamed (mincinosul prooroc). Şi el a întărit darea aceasta ca adică mănăstirea primească din venitul vămilor Egiptului, după cum se vede în aşezământul său pe care l-a dat părinţilor mănăstirii. Dar prin multe prefaceri şi schimbări ale sultanilor Egiptului care au urmat, s-a tăiat darea aceasta. Şi mai ales că şi parinţii singuri al lăsat-o, fiindcă câştigase metoace şi locuri multe în Damasc şi în Tripol şi în Gaza, de la binecredincioşii creştini din acele locuri. De acolo aduceau cu caravanele cu cămile toate lucrurile cele trebuincioase mănăstirii în toată vremea. Însă din pricina multor războaie şi a multor stăpâniri ce şi acolo se ridicaseră, drumurile s-au închis şii nu mai puteau administra lucrurile cele de acolo sau alţi părinţi ca să trimită ceva la mănăstire.
Cu timpul au pierdut şi veniturile ce le avea mănăstirea în acele locuri ale Arabiei. Deci din pricina nepăcii, a nerânduielii, a tulburărilor şi războaielor ce erau în părţile Gazei, a Tripolei şi a Damascului s-au închis drumurile o vreme şi nu putea caravana cu hrană a veni la mănăstire. Pentru aceasta ajungând părinţii la mare nevoie şi lipsă s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând să incuie mănăstirea şi să meargă în alte părţi să stea o vreme, până ce se va linişti lumea, ca să se deschidă drumurile şi să vină caravana. Mai aveau multă bântuială şi supărare şi de mulţimea puricilor, care nu-i lasa nici ziua, nici noaptea ca să se odihnească. Deci după dce sau întărit în sfatul acesta şi s-au gătit să se ducă s-au suit cu multă mâhnire şi cu lacrimi ca să se închine şi să liturghisească la sfântul vârf şi după ce se va pogorî de acolo şă încuie mănăstirea şi să se ducă. Aşadar, tot soborul s-a suit înainte iar iconomul mănăstirii a rămas mai pe urmă pentru altă oarecare nevoie sau slujbă. Deci când erau părinţii dedesubtul sfântului vârf, iconomul era singur suindu-se pe scara muntelui ca la o milă departe de mănăstire. Şi, o, negrăită mai înainte rânduială şi mare purtare de grijă a Prea Fericitei şi Prea Sfintei Fecioare şi Născătoare de Dumnezeu Maria, Care mai înainte de a fi lucrul a purtat de grijă şi nâa lăsat a se face a rămâne dumnezeiescul şi sfântul ei lăcaş, adică sfântul rug, negătit şi neluminat. Căci părinţii se gătiseră a se duce, neavând nici o nădejde de hrană. Iar Nădejdea celor deznădăjduiţi şi Stăpâna tuturor a adus caravana cu hrană mai presus de nădejde, pe care a voit ca întru acea zi să ajungă la mănăstire, părinţii neştiind nimic nicidecum.Aşadar, Prea Curata Stăpână pentru ca să facă să cunoască părinţii cum că locul acesta este al ei şi că ea este chivernisitoarea şi purtătoare de grijă acelei mănăstiri se arată întru aceeaşi clipă, în chip de femeie cu pruncul în braţe şi părinţilor acolo sub sfântul vârf şi iconomului acolo jos unde am zis. Şi heretisindu-i pe ei ca oricare femeie de cele de loc, i-a întrebat unde merg aşa toţi împreună, şi care-i pricina de a se sui la sfântul vârf. Iar ei i-au spus cuprinzătoir toată pricina şi scopul ce-l au, adică cum că vor să se ducă neavând nicidecum hrană. Şi aceia le zice lor: Suiţi-vă sus de liturghisiţi şi când vă veţi pogorî veţi afla şi caravana la mănăstire. Iară ei nicidecum n-au crezut, ci msi ales ca o bârfeală au socotit cuvântul. Şi s-au suit neluând în seamă cuvântul femeii. Deci ajungând şi iconomul şi după ce-au săvârşit dumnezeiasca Liturghie au ieşit şi au şezut afară din biserică. Şi vorbind între dânşii au povestit iconomului cele pentru femeie şi cuvintele ei pe care le-a grăit. Iar iconomul zice: Femeia aceasta m-a întâmpinat şi pe mine şi mi-a grăit aceastea, câ a auzit că astâzi vine caravana.Iară mai ales şi pentru purici mi-a zis ca să nu ne întristăm, că va fi vremea când se vor pierde cu totul.Deci auzind părinţii şi pe iconom spunând aceleaşi, l-au întrebat când şi unde l-a întâmpinat. Iar el le-a zis ceasul şi locul. Deci au cunoscut că tot în acelaşi ceas în care a grăit femeia cu părinţii, a grăit şi cu iconomul. Şi s-au spăimântat minunându-se, fiindcă depărtarea este foarte mare, cam o milă şi jumătate, dar cu toate acestea nu au crezut cuvintele femeii a fi adevărate.Însă pogorându-se şi ajungând la locul unde zicea iconomul că a întâmpinat pe femeie, şi arătându-le locul, s-au întors şi iată văd jos la mănăstire şi oameni şi cămile, din care unele descărca, iar altele încă venind pe drum. Deci s-au minunat foarte mult nu numai pentru cuvintele femeii, ci mai mult că avuseseră înştiinţare şi scrisori cum că nu este cu putinţă a se trimite caravana.Deci ajungând la mănăstire şi întrebând pe cărăuşi cine ia trimis, au zis că oarecare femeie Doamnă, împreună cu un bătrân Epitrop al ei i-a încărcat, care precum au zis au venit împreună cu ei să se închine acestor sfinte locuri, aducând şi caravana aceasta vouă pentru milostenie. Iar monahii au zis: unde sunt oamenii aceia? Şi călătorii au răspuns, că după ce portarul a deschis poarta îndată mai întâi au intrat aceia înăuntru. Şi întrebând pe portar a zis că asemenea oameni nu a văzut, şi nici pe altcineva nu a lăsat să intre înăuntru, căci a aşteptat mai întâi să vină iconomul de sus. Deci intrând părinţii înăuntru au cercetat chiliile şi mănăstirea ca să afle pe asemenea închinători. Atuncidar, neaflându-i au cunoscut cum că acest lucru şi facere de bine era a Născătoarei de Dumnezeu şi a Proorocului Moise şi le-au mulţumit lor, înălţând slavă atotputernicului Dumnezeu şi Prea Curatei Maicii Lui şi lui Moise slugii sale. Deci de atunci au pierit şi puricii nu numai din mănăstire, ci şi din tot hotarul acelui sfânt munte. Iar în cealaltă pustie şi mai ales în Rait se află multă mulţime de purici. Şi la locul unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu iconomului, a zidit evlaviosul acela iconom o biserică în numele Născătoarei de Dumneyeu, care şi până astăzi se zice Prea Sfânta iconomului.Iar la locul unde s-a arătat părinţilor, fiindcă nu era loc a se zidi biserică, au săpat în piatra aceia ce se află acolo drept spre răsărit, fiind ca o tindă, şi au aşezat acolo înlăuntru o icoană mică a Născătoarei de Dumneyeu, pentru ca să se închine câţi trec pe acolo, întru pomenirea minunii şi slava Născătoarei de Dumnezeu. Iară localnicii numesc biserica aceia până astăzi o numesc după limba lor Damane, adică a Miresii.
MINUNEA a 25-a
Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
În părţile Italiei era un oarecare boier, cu numele Carol, care cheltuia averea sa pentru felurite desfătări, îndulciri, şi desfrânări trupeşti; şi în puţină vreme sărăcind şi nemaiavând de cheltuială ca să petreacă cu galantomie şi cu răsfăţare ca mai-nainte, s-a întristat şi sa amărât până într-atât încât zicea, ca un deznădăjduit, cuvinte de hulă.
Iar într-una din zile, s-a dus într-o pădure să afle vreun vrăjitor, pe care să-l întrebe dacă nu ar putea diavolul să-l îmbogăţească. Deci umblând, l-a întâmpinat pe el diavolul în chip de ostaş, şi i-a zis lui: „Eu sunt acela pe care îl cauţi. Dacă vei primi să-mi faci zapis scris cu sângele tău, cum că te împreunezi cu mine, şi te lepezi de credinţa ta, eu îţi voi da toate bunătăţile lumii acesteia, şi îţi voi face toate voile tale, şi vei avea atâta mulţumire încât nu va fi altul asemenea ţie”. Deci ticălosul acela, îmbătat de dorul iubirii de deşertăciuni, a primit ca un deznădăjduit ce era şi a scris cele împotriva botezului, adică s-a lepădat de Hristos şi s-a împreunat cu diavolul. Care i-a şi dat desfătări, bunătăţi vremelnice după cum i s-a făgăduit. Şi lua parte la toate petrecerile lui mergând după el în chipul ostaşului şi săvârşind toate poftele lui. Iar odată, trecând ticălosul acela pe lângă o biserică, şi întorcând ochii către dânsa, a văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu. Şi aducându-şi aminte de fărădelegile lui, a suspinat amar şi l-a durut inima lui.Atunci diavolul, lovindu-l cu un toiag, atât de tare încât ia înnegrit carnea lui, i-a zis: „Păzeşte-te de-acum înainte, să nu nai îndrăzneşti ca să priveşti la Icoana Fecioarei Maria, că ea mi-a făcut mie multe pagube, şi pe mulţi i-a luat din mâinile mele; căci dacă te voi mai prinde vreodată că întorci ochii către dânsa, îţi voiu da aspră moarte, păgubindu-te de bunătăţile vieţii celei de acum, iar sufletul tău îl voi lua cu mine în munca cea veşnică”.Acestea auzind ticăjosul, a rămas întristat foarte, nu atât pentru ranele trupului, cât pentru moartea sufletului. Şi socotind cum ar face ca să se izbăvească de robia aceasta, zicea în gândul său: vrăjmaşul singur a mărturisit, cum că Preasfânta Fecioară a luat mulţi din mâinile lui; deci poate se va milostivi şi spre mine darul ei, ca o Maică a lui Dumnezeu Celui întrutot milostiv.Acestea le gândea el, iar vrăjmaşul, necunoscând cele ascunse ale inimii lui l-a trecut pe lângă altă biserică, pentru ca să vadă dacă îi ascultă porunca. Şi acela văzând uşa deschisă, a alergat cu sârguinţă şi intrând înlăuntru a căzut la pământ înaintea preacinstitei icoane a Maicii lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul şi strigând acestea din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi:
„Stăpână şi Doamnă a lumii! Apucă înainte şi mă izbăveşte din mâinile diavolului. Multă este puterea Ta, împărăteasă a toate, arat-o şi spre mine cel de trei ori ticălos; Mare este milostivirea Ta, milostiveşte-Te şi spre mine cel nevrednic. Nemăsurată este mila Ta, miluieştemă şi pe mine, ticălosul”.Acestea şi altele multe zicând vrăjmaşul, de mânie, afară din biserică, făcea multă tulburare. Însă după o bucată de vreme a strigat zicând: „Eu mă duc, necredinciosule, că mă goneşte puterea Fecioarei, dar păstrez zapisul tău, şi atunci când Fiul ei va face judecată ca să judece lumea, ca un drept Judecător, te va da pe tine în mâinile mele, fiindcă de bună voie te-ai lepădat de credinţa ta”. Acestea zicând vicleanul, a pierit, iar Carol cu mai multe lacrimi şi cu suspine, se ruga mai stăruitor către milostiva Maică a Preamilostivului Dumnezeu, cerând milostivire şi iertare. Aşadar, a urmat trei zile plângând cu amar, din inimă, şi zicând cuvinte atât de dureroase şi cu aşa plângere, încât mai şi pietrele lăcrămau.Şi aşa de multă osteneală şi de bătăile în piept ce le suferise, a obosit. Şi puţin adormind, a văzut în vis pe Preasfânta care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, ce voieşti dar acum aici, în casa mea?” Iar el i-a răspuns cu smerită vorbire şi cu lacrimi, zicând: „O! Prea slăvită Maică a milostivirii, pentru cine S-a răstignit Fiul tău cel cu totul milostiv şi mult îndurat? Pentru cei drepţi sau pentru cei păcătoşi? iar eu deşi mare fărădelege am făcut, însă tîlharul, desfrânata, desfrânatul şi alţii mulţi mă îndeamnă să îndrăznesc, pe care, pentru nemărginita Lui milostivire, i-a miluit. Care nu Te-au avut pe Tine solitoare şi mijlocitoare, Maica Lui cea prea dulce, şi totuşi nu le-ai încuiat lor milostivirile cele iubitoare de oameni. Şi pe mine, care am încredere către Tine oare nu mă va primi? Milostiveşte-te spre mine, Stăpâna mea, că toate le poţi câte le voieşti şi orice vei cere de la Fiul şi Dumnezeul Tău primeşti negreşit, fiindcă te-a făcut pe Tine mijlocitoare a păcătoşilor”.Atunci Stăpâna i-a zis: „fiindcă ai urât fărădelegea ta, şi te căieşti din toată inima, te primesc pe tine şi te întorc la Fiul Meu. Dar să nu te arăţi nemulţumitor pentru darul acesta aşa de mare, ci să faci lucruri vrednice de pocăinţă”.Iar acela, mulţumindu-i cu prisosinţă, a răspuns:
„Stăpâna mea şi Doamnă slăvită, toate îţi sunt cu putinţă Ţie; deci, fă-mi mie şi darul acesta spre încredinţarea iertării mele: Porunceşte să-mi întoarcă vrăjmaşul zapisul acela viclean, cel scris de mâna mea, ca să nu mă înfricoşeze, cum că vrea să-l aducă la ziua judecăţii, Dreptului Judecător. Cunosc cum că nimic nu este cu neputinţă la Tine, deci, ca o Maică a Atotputernicului Dumnezeu poţi să iei şi scrisoarea acea cu totul nebunească, pentru ca să se smerească desăvârşit vicleanul şi să nu aibă nici o nădejde asupra mea”.Răspuns-a lui Stăpâna: „întru slava Fiului şi Dumnezeului Meu, facă-se ţie şi aceasta”. Acestea zicând, i s-a părut lui cum că a auzit în văzduh glasuri, zicând: „O! Stăpâna, ca o Maică a dreptăţii ce eşti, să nu faci nedreptatea aceasta, ca să iei pe acela care a mărturisit cu zapisul lui cum că este al meu”. Iar Ea a, zis: „Vrăjmaşule al adevărului, totdeauna eşti mincinos, însă acum ai spus adevărul, cum că sunt Maica dreptăţii şi pentru aceasta voi face dreaptă judecată, luând zidirea Fiului Meu din mâinile tale, căci cu nedreptate este ca să o Stăpâneşti tu, cel străin”.Acestea auzind Carol, s-a umplut de bucurie şi veselie, din care pricină deşteptându-se văzu cu mirare cum că n-a fost vis, ci a aflat, o minune! în mâinile lui, zapisul cel scris de el. Câtă veselie socotiţi că a fost în ziua aceea, nu numai pentru el, ci şi pentru toţi acei care au auzit şi au văzut zapisul acela. Toţi s-au minunat de nemărginita milă a Stăpânului, şi de puterea cea neasemănată a prea lăudatei Fecioare.Vestea aceasta s-a dus în multe cetăţi şi oraşe. Şi după ce a auzit şi Preasfinţitul Leon, care era în vremea aceea arhiepiscop în Roma, a trimis oameni de au adus pe Carol. Şi văzând scrisoarea aceea, a poruncit să se facă la Biserica de obşte slujbă spre mare mulţumire Maicii lui Dumnezeu. Şi au săvârşit praznic cu mare veselie şi mulţi care trăiau în felurite fărădelegi şi în desfrânări erau afundaţi s-au pocăit din tot sufletul, nădăjduind cum că prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vor dobândi iertarea păcatelor.Iar Carol, făcându-se călugăr, a făcut roduri vrednice de pocăinţă după cum i-a poruncit Doamna noastră şi prin darul Ei s-a învrednicit de cereasca fericire. Pe care, să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim pentru rugăciunile Ei şi ale tuturor sfinţilor.
Amin.
Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant, temei al lucrarii sale de mijlocire
Potrivit iconomiei divine, legatura noastra cu Dumnezeu, Sfanta Treime, se face totdeauna prin Duhul Sfant. Aceasta intrucat El este Duhul comuniunii si al unitatii in Sfanta Treime si voieste sa ne aduca pe toti la unitatea cu Dumnezeu si intre noi, ridicandu-ne in acest sens la un stadiu de induhovnicire conform cu sfintenia pe care El o impartaseste.In acest sens patriarhii, profetii si toti dreptii Vechiului Testament au fost "umbriti" de Duhul Sfant, ridicati, cu voia si efortul lor ascetic, la starea de sfintenie, necesara cunoasterii si iubirii lui Dumnezeu, in gradul cel mai inalt, insa, a fost "umbrita" de Duhul Sfant Maica Domnului, in vederea pregatirii ei pentru a naste pe Mantuitorul Hristos.Ca si la prima creatie a lumii, cand Duhul Sfant "se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 2), si la a doua creatie a lumii, adica la intruparea Fiului Iui Dumnezeu, Duhul Sfant curateste, sfinteste si innoieste firea omeneasca, facandu-o capabila, in Sfanta Fecioara Maria, sa zamisleasca fara samanta.
Relatia speciala, unica, a Duhului Sfant cu Sfanta Fecioara Maria se stabileste inca de la zamislirea ei de catre Sfanta Ana, care, desi pe cale naturala, a conceput la batranete, ea insasi fiind neroditoare Aici observam prima interventie a Duhului Sfant, aratandu-se lucrarea proniatoare a Tatalui, implinta prin Cuvantul si Fiul Sau, in Duhul Sfant. Chiar daca nu acum i se sterge pacatul strarmosesc, cum gresit invata catolicii, Duhul Sfant este de acurn prezent in persoana ei, intr-un grad superior prezentei sale in proorocii si dreptii Legii Vechi.
Zamislirea ei minunata, "prin care se face inceputul unirii legaturilor dintre Mantuitorul si Preasfanta Fecioara a fost randuita de Dumnezeu ca sa ne arate ca insasi venirea pe lume a acestei minunate prunci si deci insasi intrarea ei in existenta omeneasca n-a fost numai o lucrare a firii, ci si o conlucrare evidenta a vointei lui Dumnezeu si ca, prin urmare, legaturile ei cu Duhul Sfant au inceput chiar din insusi actul zamislirii sale."Lucrarea speciala a Duhului Sfant devine evidenta si prin faptul ca Sfanta Fecioara este primita de batranii ei parinti ca un dar al lui Dumnezeu, ei invrednicindu-se sa intoarca acest dar lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfant, afierosind pe Fecioara la Templul din Ierusalim. Aici discernem o a doua etapa a legaturii Duhului Sfant cu Sfanta Fecioara, concretizata in viata de sfintenie pe care o duce slujind in templu, ea fiind pregatita de Duhul Sfant sa devina un templu al Lui, superior celui din Sion.
Profetiile teotokologice ale Vechiului Testament, savarsite de Duhul Sfant, se implinesc prin aducerea Sfintei Fecioare la templu: "Frumusetea ei a placut imparatului" (Psalmul 44, 73); "Statut-a imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si prea infrumusetata" (Psalmul 44, 77).
Sfantul Maxim Marturisitorul explica aceste proorocii prin lucrarea tainica a Duhul Sfant asupra Sfintei Fecioare, pe care o impodobeste duhovniceste cu darurile Sale, ce se vor inmulti prin straduintele ei: "O frumusete alcatuita din fapte bune si cuvinte dumnezeiesti, cu totul dupa voia lui Dumnezeu, Mantuitorul ei; asa cum curcubeul ce se vede in nori e unul prin ipostas si prin nume, dar se vede in multe culori si gratios, tot asa Preacurata Fecioara a fost impodobita inca din pruncie cu gateala de nerostit (apofatica n.n.) a podoabelor in culori felurite si pe masura ce crestea cu varsta, pe atata crestea si gateala podoabei ei. De aceea frumusetea ei a placut imparatului si El s-a salasluit intru ea."
Acelasi Sfant Parinte identifica o lucrare asemanatoare a Duhului Sfant asupra Sfintei Fecioare, cu cea pe care Duhul o va manifesta fata de umanitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, asupra careia El va lucra transfigurarea si indumnezeirea, impreuna si concomitent cu lucrarea proprie a Fiului asupra umanitatii Sale. El afirma urmatoarele: "Odata cu cresterea trupului, sporea si randuiala si cunoasterea mintii si ea primea invatatura desavarsirii de la ingerul, hranitorul ei; am spune chiar mai mult, ca prin harul Sfintei Treimi ea sporea crescand in statura si in har, asa cum spune evanghelistul despre Fiul ei (Luca 2, 40); inainta prin cresterea staturii pe masura hranei cu care se hranea, iar in cele duhovnicesti pe masura calauzitorului m ii fusese dat prin harul lui Dumnezeu si prin ocrotirea arhanghelului."
Lucrarea deosebita a Duhului Sfant asupra Sfintei Fecioare nu trebuie sa sugereze o anumita stare de pasivitate a ei in acest proces de sfintire si de pregatire in vederea intruparii. Starea ei de feciorie trupeasca si sufleteasca, de curatie desavarsita constituie a doua premiza a efortului sau ascetic, daca prima o reprezinta prezenta si lucrarea Duhului Sfant.
Sfantul Nicolae Cabasila considera ca Sfanta Fecioara Maria, ajutata si ocrotita de Duhu! Sfant, trebuia sa depaseasca pe toti oamenii dinaintea ei printr-o viata curata, pentru a se pregati sa devina Maica a Facatorului sau.
De aceea "ea singura dintre oameni s-a luptat cu putere de la inceput si pana la sfarsit impotriva oricarei rautati. Doar ea I-a intors lui Dumnezeu neatinsa frumusetea pe care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toata puterea si de toate armele pe care El Ie-a incredintat. Prin iubirea sa fata de Dumnezeu si prin puterea mintii sale, prin vointa sa mereu dreapta si prin nemarginirea intelepciunii sale, ea a indepartat orice pacat si a dobandit o bimiinta neasemanata. Astfel ea l-a dezvaluit pe om asa fost el zidit dintru inceput si1pe Dumnezeu si intelepciunea Sa fara prihana si cat il iubeste El pe om."
Cu alte cuvinte, prin puterea Duhului Sfant, care o ocrotea si o intarea permanent, Sfanta Fecioara Maria a descoperit prin persoana ei, in mod profetic, restaurarea umanitatii care avea sa se petreaca in firea omeneasca, daruita de ea, Fiului lui Dumnezeu. Pregatirea omenirii in vederea intruparii, va atinge astfel punctul culminant prin pregatirea de catre Duhul Sfanta "vasului alegerii", "parga intregii umanitati", care va fi capabila sa rosteasca atat de mult asteptatul "fie" al intregii omeniri, pentru ca sa se implineasca celalalt "Fie", al lui Dumnezeu, al Rascumpararii neamului omenesc prin Jertfa Fiului Sau.
Momentul culminant al legaturii duhovnicesti a Sfintei Fecioare Maria cu Preasfantul Duh va avea loc, asa cum se cunoaste, in ceasul Bunei-Vestiri. Pogorarea Lui, care anticipeaza cealalta pogorare, de la Cincizecime, si locuirea Lui in Sfanta Fecioarap pregatind si coincizand cu cealalta locuire, trupeasca, a lui Dumnezeu-Cuvantul, o transforma real si plenar in Biserica a dumnezeirii.
Duhul Sfant lucreaza acum, mai mult decat inainte si mai adanc decat in toti dreptii de pana atunci, in interiorul persoanei Preacuratei Fecioare, pentru a savarsi "taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta". O mai intima unire a Duhului Sfant cu o persoana umana nu poate avea loc, cu exceptia firii umane a Mantuitorului, prin care se va arata Duhui Sfant prin transfigurarea de pe Tabor si prin lumina invierii, ce va straluci din trupul atotindumriezeit al Mantuitorului.
Acolo este insa o fire umana enipostazfata de Dumnezeu-Cuvantul, asupra careia lucra din interior si El insusi; aici este vorba, insa, de un ipostas uman, total deschis si total daruit lui Dumnezeu, facut apt, de catre Duhul Sfant, sa primeasca pe Cel neincaput.
Intensitatea culminanta a harului divin pe care ii primeste in ceasul Bunei-Vestiri, Sfanta Fecioara Maria, se datora atat prezentei tainice si unice a Duhului Sfant, Cel care nu se mai facuse atat de interior niciunei alte persone umane, cat si scopului unic al acestei coborari a Duhului Sfant: inomenirea apofatica a Fiului si Cuvantul Tatalui.
"Harul pe care il gasise ea, comenteaza Sfantul Maxim Marturisitorul, era cinstea si numele de Nascatoare de Dumnezeu, caci ea a fost chemata Nascatoare de Dumnezeu si s-a facut Nascatoare de Dumnezeu cu adevarat. Cu adevarat a aflat mare har la Dumnezeu (Luca 1, 30), harul de a se fi facut Maica a Fiului Unul-Nascut al lui Dumnezeu. Har mai inalt decat toate harurile, pe care mintea nu-l poate patrunde, si limba nu-l poate rosti."
Zamislirea suprafireasca care are loc in sanul Sfintei Fecioare Maria o arata ca "Mireasa a Duhului Sfant", Cel ce va lucra in ea si nasterea suprafireasca, cu pastrarea fecioriei sale, semn al prezentei "Puterii Celui Prea inalt", adica, a Logosului divin intrupat. in aceasta calitate de "Mireasa a Duhului Sfant", Maica Domnului arata profetic, calea de urmat pentru fiecare credincios, al carui suflet trebuie sa devina "mireasa a Duhului".
Pe de alta parte aceasta calitate dobandita in momentul Bunei-Vestiri, ramane pentru vesnicie, ca si calitatea ei de Nascatoare de Dumnezeu si cea de pururea Fecioara. Pe temeiul acestor atribute, precum si al prezentei neincetate a Duhului Sfant, putem afirma faptul ca si atributul de Mijlocitoare, care isi are izvorul in actul intruparii Fiului lui Dumnezeu, ramane pentru vesnicie, fiind extins prin puterea Duhului Sfant de la mantuirea obiectiva la cea subiectiva, de la lucrarea Fiului asupra trupului Sau luat din Sfanta Sa Maica la lucrarea aceluiasi Fiu dumnezeiesc, prin Duhul Sfant, asupra fiecarei persoane umane, care se uneste cu El, primind pe Duhul Sfant.
Prezenta Duhului Sfant in persoana Maicii Domnului dupa trecerea ei langa tronul Fiului sau, in imparatia Prea Sfintei Treimi, Biserica o marturiseste ca fiind desavarsita in cel mai inalt grad, asa incat Maica Domnului poate asculta sau primi rugaciunile tuturor si poate revarsa din darurile sale asupra credinciosilor, Duhul Sfant lucrand Ei insusi la adancirea comuniunii celor uniti cu Hristos si intreolalta.
Sfantul Grigorie Palama o considera pe Maica Domnului, pentru desavarsita ei indumnezeire, hotarul intre creat si Necreat: "Prin urmare, numai ea singura este hotarul firii create si necreate si nimeni nu ar putea veni la Dumnezeu decat prin ea si prin Mijlocitorul, care s-a nascut clin ea; si nici unul dintre darurile lui Dumnezeii n-ar putea fi facute ingerilor si oamenilor decat prin ea."
Relatia cu totul speciala a Maicii Domnului cu Sfantul Duh poate fi evidentiata prin afirmarea locuirii Lui in ea, de la Buna-Vestire, facandu-o pnevmatofora pentru a putea deveni, in cel mai concret sens si hristofora. Se poate vorbi despre o "ungere", in sensul biblic, superioara ungerii profetilor si care anticipeaza ungerea umanitatii Mantuitorului Hrsstos? Unsul prin excelenta.
Pornind de la aceasta realitate spirituala tainica, trebuie admis ca, asa cum Fiul lui Dumnezeu intrupat nu se va separa niciodata de Prea Sfanta Sa Maica, atat pe pamant cat si in cer, tot astfel Duhul Sfant, coborat in si peste Sfanta Fecioara Maria, va famane in veci intr-o unire cu ea, impartasindu-i in unire cu Hristos, visteria neimputinata a darurilor. Aceasta viziune teologica este analoaga cu cea despre relatia dintre Duhul Sfant si Biserica, fiindca odata coborat la intemeierea ei, in ziua Cincizecimii, Ei nu se mai desparte pe veci de ea, chiar daca in acelasi timp este si deasupra ei asemenea Mantuitorului Hristos, iar ea il invoca la fiecare actiune sacramentala a ei.
Anticiparea tainei Bisericii prin taina Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu se datoreaza atat aspectului hrsstic al teotokologiei, cat si al celui pnevmatic. Primul care a afirmat analogia dintre Eva, Sfanta Fecioara Maria si Biserica a fost Sfantul Irineu. Aceasta indreptateste afirmarea unei dimensiuni teotokologice a Bisericii, pe care se fundamenteaza functia ei materna sau chipul fecioriei materne a Bisericii.
Profetiile teotokologice ale Vechiului Testament pot fi interpretate si ca profetii eclesiaie, dar si invers. Astfel intre taina Maicii Domnului si taina Bisericii exista o relatie interioara data in Hristos si in Duhul Sfant, fiindca amandoua exprima modul in care creatul se umple de har si devine ii intregime indumnezeit.
O alta analogie extrem de semnificativa in plan duhovnicesc, se poate face intre prezenta Sfintei Treimi in Biserica si calitatea de "biserica a Treimii" pe care o are Maica Domnului din momentul intruparii Domnului. In teologia ortodoxa mai noua, Biserica este relationala cu Sfanta Treime, ca si actul creatiei, relatat in Cartea Facerii. Desi numai Fiul se intrupeaza, taina intruparii ca si taina intemeierii Bisericii se savarseste prin pogorarea Duhului Sfant sl prin bunavointa Tatalui, Care lucreaza prin cele doua "brate" ale Sale, Fiul si Duhul. Iar acolo unde Hristos prin Duhul Sfant isi face salas al odihnei Sale, Duhul odifmindu-se acum si peste omenitatea asumata de Fiul, acolo este si Tatal prezent: cele doua locuri sfinte coincid si de aceea Maica Domnului este reprezentata in mijlocul Sfintilor Apostoli, adica in mijlocul Bisericii, Unicul Hristos fiind Pantocrator al Bisericii, adica al umanitatii restaurate, al carei inceput si varf spiritual este Maica Domnului.
Iata cum descrie Sfantul Grigorie Palama modul tainic in care Sfanta Fecioara Maria devine salas al Treimii prin iubire: "Iar daca rasplatirile date ia schimb sunt pe masura iubirii de Dumnezeu si cine iubeste pe Fiul este Iubit de El si de Tatal Lui si se face in chip tainic salas al Amandurora (Ioan 14, 23; 8, 42) Care locuiesc si umbla in sufletul lui potrivit fagaduintei Stapanului (2 Corinteni 6, 16), cine oare L-ar putea iubi pe Acesta mai mult decat Mama Lui, care nu numai ca L-a nascut ca Unul-Nascut dar L-a nascut singura fara insotire, ca afectiunea ei sa fie dubla prin fire, neimpartita de nici un sot? Si cine ar putea fi iubita mai mult decat Mama Lui de Fiul Unul Nascut, care in veacurile din urma a iesit in chip negrait numai din ea, asa cum inainte de veacuri a iesit numai din Tatal? Iar daca una e iubirea Tatalui si a Fiului, iar cinstea si convergenta de la Amandoi Acestia este si a Duhului, atunci ea poarta in mijlocul sufletului ei intreaga Treime necreata, din Care pe Unul L-a zamislit fara samanta si, fiind fecioara, L-a nascut fara dureri."
Prin faptul ca a adus, in sufletul si in trupul ei preacurat si sfant, Sfanta Treime, devenind "biserica a Dumnezeirii", Maica Domnului a ridicat umanitatea la calitatea de receptor al lui Dumnezeu, taina ajunsa la desavarsire prin unirea ipostatica a Fiului lui Dumnezeu intrupat.
In acelasi timp, Maica Domnului devine si in acest sens model pentru toti ceilalti membrii ai Bisericii de a deveni, in chip duhovnicesc salasuri ale Prea Sfintei Treimi, in chip anticipativ aici, pe pamant si in mod desavarsit in Imparatia Cerurilor.
Unii teologi ortodocsi merg si mai departe in abordarea relatiei dintre Maica Domnului si Sfanta Treime, considerand ca "Taina nasterii Logosului in trup omenesc poate fi apropiata, in masura posibilului, de nasterea Sa din veci si poate fi inteleasa in lumina relatiilor dintre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Fiul se naste din Tatal in Duhul Sfant, Cel ce purcede din Tatal prin Fiul. Se poate intelege actiunea Sfantului Duh in momentul Bunei-Vestiri ca prelungirea actiunii in care se infaptuieste din veci nasterea in Sfantul Duh a Fiului de catre Tatal si purcederea Duhului din Tatal prin Fiul, precum si ca o implinire a acestui act in Sfanta Fecioara Maria. Cuvantul se face trup in timp dupa modelul nasterii Sale vesnice."
Cele afirmate mai sus sunt de natura sa evidentieze participarea intregii Sfintei Treimi la actul intruparii Fiului si implicit desavarsita sfintire a Maicii Domnului, prin prezenta si lucrarea Prea Sfintei Treimi. Observam aici si functia revelatoare a Maicii Domnului, caci prin ea, Fiul se arata lumii ca Dumnezeu-Om si prin El, descopera lumii intreaga Sfanta Treime.
Pr. Confr. Dr. Stefan Buchiu
Adormirea Maicii Domnului
Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfânta, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci o adormire lină.
Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurata de umbrele morţii, pentru ca dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină si bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Impărăteasa de-a dreapta Ta, imbrăcată in haină prea aurită si înfrumuseţată” (Ps. 44,11)
Intr-un amurg, Arhanghelul Gavriil din nou este trimis către “Cea plina de dar”, ca să-i aducă veste îmbucurătoare, ca peste trei zile va fi chemata la Fiul ei. Inima de mama tresari de bucurie la aceasta veste.
Odată cu vestea adusă, arhanghelul ii dădu o stâlpare de finic strălucitoare, zicându-i: “Prea Sfânta Stăpâna, Maica Domnului si Dumnezeului nostru Hristos, pregăteşte-te ca, iată, Fiul tău va veni înconjurat de cetele îngereşti, ca pe tine, care in braţe L-ai purtat, la ceruri sa te ridice. Bucura-te, ca de acum vei petrece de-a pururi intru Imparatia Fiului tău. Pe tine moartea nu te va stăpâni. Preacuratul tău trup nu va fi dat hrana viermilor, ci va fi preaslăvit cu şederea de-a dreapta lui Hristos. De acolo te vei ruga întruna, pentru tot neamul omenesc. Tu vei fi de acum maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor si limanul înviforaţilor”.
Ridicându-se atunci Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu se duse in Muntele Măslinilor si căzu in genunchi, acolo de unde Fiul sau se inaltase la ceruri, isi ridica mâinile, rugându-se: “Fiul meu prea iubit, care te-ai pogarat din cer si te-ai întrupat din mine, ia-mă cu Tine. Ajunge-mi străinătatea, ajunge-mi despărţirea de Tine. Zis-ai ca unde vei fi Tu acolo va fi si cel ce-Ti va sluji Ţie. Aşadar unde eşti Tu, Fiul meu prea iubit, acolo mă învredniceşte sa fiu si eu; ca inima mea e arsa de dorul Tău.”
Si spune o veche istorie ca atunci când Maica Domnului se ruga, minunat lucru se făcea: codrul suspina adânc, iar copacii se plecau cu vârfurile la pamant, de cate ori Prea Curata se închina.
Pogorându-se apoi Fecioara din munte, se duse la casa sa, unde Apostolul Ioan si Petru o aşteptau, învăţând noroadele.
La împlinirea celor trei zile vestite de înger, un nor cuprinse pe toţi apostolii ce erau răspândiţi la propovăduirea Evangheliei si de la margini ii aduna dintr-o data in sătucul Ghetsimani, la casa Sfântului Apostol Ioan, unde era Maica Domnului.
Era printre ei si Pavel, alesul lui Hristos, dimpreună cu Timotei, iubitul lui fiu. Era si Ierotei cel minunat, cu Dionisie Areopagitul si toţi cei şaptezeci de ucenici ai Domnului.
Puterea Duhului Sfânt ii strânsese, ca sa fie de fata la plecarea Maicii Domnului. Singur Toma lipsea si acum ca si la arătarea Domnului Hristos după înviere. El era departe spre răsărit, in întunecatele ţinuturi ale Indului, si rânduiala lui Dumnezeu a fost ca el sa întârzie si de data aceasta, ca prin el sa fie arătate lucrurile lui Dumnezeu.
După ce Maica Domnului ii văzu adunaţi pe toţi, cu duioşie le zise: “Astăzi, fraţilor, Fiul meu mă cheamă la El. Gavriil cel ce mi-a adus vestea naşterii, acela mi-a adus si solia chemării mele la ceruri. Mulţumesc Fiului mau ca v-a adunat pe toţi, ca înainte de plecare, aici pe pamant, sa ne mai vedem odată”.
Atunci, cu lacrimi, ridicându-se Ioan, zise: “Stăpâna Nascatoare de Dumnezeu, Fiul tău cel iubit, mângâierea noastră, s-a suit la ceruri, lăsându-te pe tine, noua alinare. Acum ne laşi si tu, dar cui ne laşi? Pe cine vom mai avea, aici pe pamant, dulce povăţuitoare, noi, fiii lacrimilor tale, ce suntem ocăraţi de oameni si uraţi de popoarele pamantului?”
Prea Curata Fecioara, mângâindu-i, zise:
“Nu va mâhniţi fiii mei, pentru mutarea mea, ca măcar de mă voi si muta de pe pamant, de voi nu mă voi desparţi, nici de toţi cei ca mă vor chema in necazurile lor, ci voi fi neîncetata mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, pentru tot neamul creştinesc. De aceea nu plângeţi ci mai degrabă va bucuraţi pentru ca daca până acum v-am mângâiat pe voi, de acum, din imparatia Fiului meu, voi cuprinde in rugăciunile mele pe toţi fiii pamantului.
Pentru aceasta, fiii mei, grijiţi-va de mărturisiţi, luminaţi si îndreptaţi lumea cea rătăcita, doar cumva veţi putea-o aduce intru Imparatia Fiului meu. Nu va temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletului nu-i pot face nimic”.
Acestea si altele multe zicând Prea Curata, cu faţa luminoasă se aşeză pe pat între lumânările care ardeau.
Atunci, deodată, o lumina dulce umplu casa si corului de îngeri suiau si coborau, cântând cântece de preamărire lui Dumnezeu. Din mijlocul luminii, Hristos, îmbrăcat in slavă, înconjurat de Heruvimi si Serafimi, primi sufletul Preaiubitei sale Maici.
Aşa, cu multa slavă , adormi Maica Domnului, iar apostolii ii petrecură cu ochii sufletul ei până sus in imparatia cereasca. Aşezând apoi preacuratul sau trup pe năsălia împodobita si înconjurată de lumânări, cu ramuri de finic, aduse de înger înainte, cu slăvite cantari, porniră spre mormânt. Dar zavistnicii iudei văzând slăvirile ce se aduceau Maicii Domnului, se umplură de întunecata ura si răutate, si năvăliră ca să ucidă pe apostoli si trupul Fecioarei să-l batjocorească. Insa puterea lui Dumnezeu ii opri. Un nor alb înconjura întreaga ceata a apostolilor si creştinilor. Din nor cântece dulci de îngeri se auzeau si împreuna cu ale apostolilor, răsunau până departe peste ceata fioroasa, ca o adiere calda, înmiresmata, a unui vânt primăvăratic. Mulţi hulitori ai Maicii Domnului, fura atunci loviţi cu orbirea, alţii isi sfărmară capetele de zidurile cetăţii, iar unul cu numele Afoniu, se repezi prinzând cu mâinile patul pe care era trupul Fecioarei, ca sa-l răstoarne.
Dar minune: un arhanghel nevăzut, îi reteza mâinile amândouă, lucru care văzându-l hulitorii, se cutremurară si umplându-se de frica, cu lacrimi se căiau de răutatea lor si strigau:
“Robi ai lui Hristos, miluiţi-ne pe noi!”Atunci oprindu-se apostolii cu trupul Maicii Domnului, Petru, ridicând glas, striga:” Fraţilor, noi nu va putem face nimic, ci numai Cel răstignit de voi. Credeţi in El si pe Sfânta Sa Maica cinstiţi-o, ca pe Născătoarea de Dumnezeu. Atunci puterea lui Hristos, pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Sale, va lumina ochii voştri si cei sufleteşti, ca si pe cei trupeşti, tămăduindu-va toate rănile voastre”.
Răspunsera atunci iudeii cu lacrimi: “Credem ca Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, Cel vestit de prooroci.
Noi si mai înainte am ştiut ca El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie întunecându-ne, n-am voit sa mărturisim mărirea lui Dumnezeu si I-am rânduit cu nedreptate moartea. Ci El, cu puterea dumnezeirii, înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi toţi hulitorii Lui. Sârguitu-ne-am sa ascundem Învierea Lui, dând bani străjerilor; dar n-am putut fiindcă slava Lui a străbătut pretutindenea. Iar pe Prea Curata Sa Maica cine, cu mintea întreaga fiind, nu o va cinsti? De aceea, de acum închinându-ne lui Hristos, ca lui Dumnezeu, cinstim si pe Prea Curata ca pe mama noastră a tuturor.”
Sfinţii Apostoli bucurându-se de întoarcerea celor rătăciţi, cu glas mare preamăriră pe Dumnezeu. Apoi, luând pe cel cu mâinile tăiate si pe cei cu vederea pierduta, precum si pe alţi mulţi bolnavi, orbi, şchiopi si îndrăciţi, ii apropiară de trupul Fecioarei si îndată dracii cu înfricoşate strigate fugiră, orbii isi primiră vederea si toate bolile se vindecară de către Maica tuturor scârbiţilor. Lui Afonie i se lipiră mâinile din nou, rămânând doar un semn roşu in dreptul tăieturii. Cu toţii preamăriră pe Dumnezeu si pe prea Curata Sa Maica, intru cantari porniră spre mormântul pregătit.
Aşezând sfântul trup în groapă ziceau: “O, minune, cine poate sa fi văzut, sau cine sa fi auzit ceea ce noi vedem si auzim astăzi: Imparateasa tuturor, in ce chip zace fără suflet! Maica vieţii, in ce chip zace moarta. Tu Fecioara eşti prorocia proorocilor. Ţie ti se închina îngerii, te cinstesc oamenii si sfinţii te măresc. Bucura-te dar si te veseleşte, căci Domnul este cu tine si pentru tine cu noi! Dimpreună cu Gavriil te mărim, cu îngerii, cu îngerii te slăvim, cu proorocii te lăudam. Avacum pe tine te-a văzut ca pe un munte cu umbra deasa, ca tu eşti umbrita de Duhul Sfânt. Daniil pe tine te-a văzut ca pe o piatra din care fără sămânţa bărbăteasca, S-a născut Împăratul Cel tare, Domnul nostru Iisus Hristos. Pe tine te-a văzut dreptul Iacov ca pe o scara pe care din ceruri Dumnezeu S-a coborât. Bucura-te Fecioara, ca Ghedeon ca roua curata te-a văzut; Deşi Fecioara, fiica si Imparateasa, Isaia Maica lui Dumnezeu te numeşte, Ezechil poarta încuiată, iar toţi proorocii pe tine te-au proorocit.
Ci noi cum îţi vom zice Fecioara? Zice-ti-vom rai, ca tu ai crescut floarea nestricaciunii, pe Domnul Hristos, care a umplut sufletele oamenilor de cereasca mireasma. Zice-ti-vom Maica, pentru ca ai născut cu adevărat pe Împăratul tuturor, pe Hristos. Zice-ti-vom cer, ca tu ai strălucit soarele cel drept. Deci, te bucura, Fecioara, si te du in curţile cele iubite si-ti adu aminte de seminţia ta ca si noi, seminţia lui Adam. Mijloceşte pentru noi către Fiul tău ca sa ne învrednicim sa dobândim mântuirea. Du-te Fecioara de pe pamant la cer, din cele putrede intru cel neputrede, din scârbele acestei lumi intru veselia Împaratiei cerurilor.
“Cantati îngeri, lăudaţi prooroci, preamăriţi arhangheli pe Maica Împăratului ceresc, sfeşnicul luminii, care este mai înalta decât cerul si mai curata decât soarele, mijlocitoarea creştinilor si folositoarea neamului nostru.” (Cazania din 15 august)
După ce aşezară preacuratul trup in mormânt nou, săpat în stâncă, îl acoperiră cu o lespede mare de piatra, rămânând acolo trei zile si trei nopţi, toata ceata credincioşilor, cu apostolii împreuna, petrecând în cântări si psalmi de laudă.
După trei zile soseşte si Apostolul Toma, care la adormire nu se învrednicise a fi de fata. Adus fiind de nor la Ghetsimani, cu degrabă alega la mormânt si plângând se ruga sa fie data la o parte piatra de pe uşa mormântului, ca si el sa vadă pe cea plina de dar: “Au doar nu sunt si eu apostol? Au nu primeşte Dumnezeu mărturia mea ca si a celorlalţi? Rogu-va, dar, sa deschideţi mormântul ca sa mă închin si eu măcar sfântului ei trup daca la sfânta sa adormire n-am fost vrednic sa fiu de fata”.
Cuprinşi fiind atunci de mila, ceata apostolilor se sfătui sa deschidă mormântul spre mângâierea lui Toma. Dar când luară piatra de pe uşa mormântului, îl găsiră gol.
Trupul cel fara de prihana al Maicii Domnului, peste care se revărsase focul Duhului Sfânt si din care se întrupase Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, nu putea fi atins de viermi si nici de putrezire. Moartea nu avea putere asupra acestui trup, care niciodată nu a fost umbrit de păcat. Ci trupul trecător al Maicii Domnului, ca si trupul Fiului Sau, a devenit nemuritor. Trupul firesc a devenit duhovnicesc, după cum ne spune Scriptura (I.Cor. 15, 44). Trupul Maicii Sale, Domnul cu puterea Lui l-a înălţat la cer si l-a aşezat de-a dreapta slavei Sale, aşa cum a proorocit psalmistul, când a zis: “Şezut-a Imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si preaînfrumuseţată… Pentru aceasta popoarele te vor lauda in veac si in veacul veacului” (Ps. 44, 11,21)
Mormântul in care fusese aşezat trupul Maicii Domnului, când l-au deschis Sfinţii Apostoli, l-au găsit plin de o negrăita mireasma, iar in jur, din când in când, se mai auzeau glasuri de îngeri, ce preamăreau pe Născătoarea de Dumnezeu, zicând:
“Cuvine-se cu adevărat sa te fericim Nascatoare de Dumnezeu, Cea pururea fericita si Prea nevinovata, si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstita decât Heruvimii si mai mărita fara de asemănare decât Serafimii, care fara stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat, Nascatoare de Dumnezeu, te mărim.”
Abia acum au înţeles Sfinţii Apostoli si împreuna cu ei toţi creştinii ce se aflau de fata, de ce Toma n-a fost adus de puterea lui Dumnezeu, la înmormântarea Maicii Domnului, ca el sa fie martorul tuturor veacurilor, ca Maica Domnului a fost înălţata de către Fiul sau, cu trupul la cer.
Sfinţii Apostoli si după ei toţi creştinii de atunci, de la început si până astăzi, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu credinţa si cu umilinţa cânta:
“Intru naştere fecioria ai păzit, intru adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viata fiind Maica Vieţii, si cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”
De-a lungul tuturor veacurilor, in faţa icoanei Maicii Domnului, toţi creştinii s-au rugat cu credinţa si cu umilinţa, zicând: “Împărăteasa mea preabuna si nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu primitoarea săracilor si ajutătoarea străinilor, bucuria celor întristaţi si acoperământul celor necăjiţi, vezi nevoia mea si necazul meu; ajuta-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, ca n-am ajutor afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa mă păzeşti si sa mă acoperi in vecii vecilor. Amin”
Episcop Justinian Chira- Viata Maicii Domnului
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one