Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Cei 70 de apostoli

Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli (4 ianuarie)
După alegerea celor doisprezece apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos a luat încă şaptezeci de apostoli mai mici, ca să-i trimită la propovăduire. Despre acest lucru scrie Sfîntul Evanghelist Luca astfel: După aceştia a arătat Domnul şi alţi şaptezeci (şi doi), şi i-a trimis cîte doi înaintea feţei Sale; pentru că pe cei doisprezece îi avea lîngă Dînsul, ca pe nişte martori ai vieţii Sale, iar pe cei şaptezeci îi trimitea.
Dar care erau numele celor şaptezeci nu este adeverit, de vreme ce, precum scrie Sfîntul Evanghelist Ioan: Mulţi din ucenicii Lui s-au dus şi după aceea nu mai umblau cu Dînsul. Şi a zis Iisus celor doisprezece: Oare şi voi voiţi să vă duceţi? Şi a fost aşa, căci aproape de patima cea de bunăvoie a Domnului, se împuţinaseră foarte mult ucenicii lui şi abia cîţiva din cei şaptezeci rămăseseră lîngă El, dar şi din cei doisprezece a căzut unul. Iar după Înviere, ceata sfinţilor doisprezece apostoli s-a împlinit cu Matia; iar ceata celor şaptezeci nu îndată, ci încet s-a împlinit cu cei nou încredinţaţi prin buna vestire a celor care erau în ceata celor doisprezece şi prin propovăduirea Sfîntului Pavel, cel chemat de sus, fiind în aceeaşi ceată cu Sfîntul Petru. Deci se află despre cei şaptezeci de apostoli o istorie, sub numele Sfîntului sfinţit Dorotei, episcopul Tirului, scrisă şi la începutul cărţii faptele apostolilor, care şi în Prolog este pomenită.
Dar acolo sînt scrişi unii care numai la început au fost apostoli, iar după aceea au căzut din credinţă şi din apostolie, precum Nicolae, nemernicul antiohian, fiind din cei şapte diaconi, care cu Simon vrăjitorul s-a abătut de la credinţă; la fel Figel, Hermogen şi Dimas, despre care scrie Sfîntul Apostol Pavel către Timotei: "Ştii că s-au întors de la mine toţi cei din Asia, dintre care este Figel şi Hermogen" (II, 1, 15). Şi iarăşi: "Dimas m-a lăsat, iubind veacul de acum, pentru că s-a făcut mai pe urmă jertfitor idolesc în Tesalonic" (II, 4, 10). Pentru aceasta scrie şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în epistola sa cea sobornicească dintîi: "De la noi a ieşit , dar n-a fost de la noi. De ar fi fost de la noi, ar fi fost cu adevărat cu noi" (I, 2, 19). Şi nu se cuvine pe unii ca aceia să-i cinstim în numărul sfinţilor celor şaptezeci ai soborului, ce acum se prăznuieşte. Căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Însă mulţi sînt în acea istorie trecuţi sub tăcere, pe care Sfînta Biserică în sinaxarul lunilor îi numeşte sfinţi, din cei şaptezeci de apostoli, cum sînt Timotei, Tit, Epafras, Arhip, Ahila, Olimp, Codrat, Ahaic. Sînt încă şi altele multe cu îndoire, în acea istorie sub numele Sfîntului Dorotei, scrise de cineva. Deci s-a adunat acestea aici cu multă cercetare, din dumnezeiasca Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi de la vechi istorici şi povestitori bisericeşti vrednici de crezare, făcînd o enumerare ca aceasta, după numele şi rînduiala sfinţilor apostoli şaptezeci, care în această zi se prăznuiesc.
Cel dintîi din cei şaptezeci de apostoli era Sfîntul Iacob, fratele Domnului, pe care Sfîntul Apostol Pavel, în epistola sa către Galateni, îl pomeneşte, zicînd: M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decît numai pe Iacob, fratele Domnului (I, 18-19). Acesta a fost întîiul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, s-a sfîrşit.

Sfîntul Marcu Evanghelistul, care a scris Sfînta Evanghelie, îndemnîndu-l Sfîntul Apostol Petru, care pomeneşte în cea dintîi sobornicească epistolă, zicînd: Închină-se vouă Biserica cea adunată în Babilon şi Marcu, fiul meu (I, 5, 13). Acesta a fost aşezat episcop în Alexandria de acelaşi Sfînt Petru, unde închinătorii de idoli l-au legat cu o funie, apoi, tîrîndu-l şi bătîndu-l cu pietre, Domnul i S-a arătat şi, chemîndu-l la slava cea cerească, şi-a dat duhul său.

Sfîntul Luca Evanghelistul, care a scris Sfînta Evanghelie, povestind faptele Sfîntului Apostol Pavel, care îl şi pomeneşte în epistola către Coloseni, zicînd: Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit (IV, 14). Acelaşi a scris şi Faptele Apostolilor; după multe osteneli, şi-a sfîrşit apostolia sa muceniceşte, în Teba Beoţiei.

Sfîntul Cleopa, fratele mai mic al Sfîntului Iosif logodnicul Fecioarei, care, călătorind în Emaus cu Sfîntul Luca (care pomeneşte de el în Evanghelia sa, iar al său nume îl trece sub tăcere), a văzut pe Domnul după Înviere; şi după o vreme, evreii l-au ucis în aceeaşi casă, unde a cunoscut pe Hristos înviat, prin frîngerea pîinii.

Sfîntul Simeon, rudenia Domnului, după Iacob, a fost al doilea episcop în Ierusalim şi a fost şi el răstignit pentru Hristos.

Sfîntul Barnaba, cel numit astfel de apostoli, iar mai înainte se numea Iosie, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor, de către Sfîntul Pavel, în epistola către Galateni, zicînd: M-am suit în Ierusalim cu Barnaba (II, 1). Acesta cu Sfîntul Pavel a slujit Cuvîntului şi mai întîi a propovăduit pe Hristos în Roma; apoi a fost episcop în Mediolan, cum şi în patria sa, insula Ciprului; şi a fost ucis de evrei şi de elini cu pietre, apoi l-au îngropat cu Evanghelia Sfîntului Matei, cea scrisă de dînsul.

Sfîntul Iosie sau Iosif, numit Varsava şi Iust, cel numărat împreună cu Matia, după Iuda cel căzut, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor (I, 23); iar de Sfîntul Pavel în epistola sa către Coloseni se numeşte şi Isus, care se mai zice Iust; şi se povesteşte de către dascăli că acest Iosie este fiul lui Iosif logodnicul, ca şi Iacob, Simeon şi Iuda (nu Iscarioteanul); a fost episcop în Eleuteropolis, unde s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Tadeu, care a fost mai înainte ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul, apoi al lui Hristos, altul decît Sfîntul Apostol Iuda Tadeul, care se numeşte şi Levi, unul din cei doisprezece, care a botezat pe Avgar, împăratul Edesei, şi l-a curăţat de lepră; care după multe osteneli întru bunăvestirea lui Hristos, a adormit întru Domnul, în Berit, cetatea Feniciei.

Sfîntul Anania, care a botezat pe Pavel apostolul, a fost episcop în Damasc; iar în Eleuteropolis şi-a sfîrşit alergarea şi fiind ucis cu pietre, s-a dus către Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a văzut stînd în cerurile cele deschise.

Sfîntul Filip, unul din cei şapte diaconi, care a botezat pe Simon vrăjitorul în Samaria şi pe famenul Candachiei; el a fost episcop în Tralia Asiei, şi luminînd pe mulţi în credinţă, a trecut în adînci bătrîneţi la viaţa cea neîmbătrînită.

Sfîntul Prohor, unul din cei şapte diaconi, împreună călător cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi părtaşul ostenelilor sale. Întîi a fost episcop în Nicomidia, cetatea Bitiniei; apoi, propovăduind pe Hristos în Antiohia, muceniceşte s-a săvîrşit.

Sfîntul Nicanor, unul din cei şapte diaconi, în aceeaşi zi în care a fost ucis întîiul Mucenic Ştefan, după cum se scrie în Faptele Apostolilor - fiind prigoană mare asupra Ierusalimului - a fost ucis împreună cu două mii, din cei ce credeau în Hristos.

Sfîntul Timon, unul din cei şapte diaconi, a fost episcop în cetatea Bostrica din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor aprins, a ieşit viu, nevătămat; apoi s-a dus către Domnul.

Sfîntul Parmena, unul din cei şapte diaconi, săvîrşind slujba cea încredinţată lui de apostoli, întru propovăduirea cea plină de credinţă, şi-a dat sfîrşitul muceniceşte, înaintea feţei apostolilor.

Sfîntul Timotei, ostenindu-se întru buna vestire cu Sfîntul Pavel, care i-a trimis două epistole, a fost episcop în Efes, iar la praznicul elinesc, ce se numea Katagoghion, s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Tit, asemenea s-a ostenit în buna vestire cu Sfîntul Pavel, care i-a scris o epistolă; el a fost episcop al Gortinei, în Creta.

Sfîntul Filimon, către care Sfîntul Pavel s-a ostenit a-i trimite scrisoare, a fost episcop de Gaza.

Sfîntul Onisim, despre care Sfîntul Pavel scrie către Filimon, chinuindu-se de către Tertul, eparhul Romei, s-a sfîrşit în Puteoli.

Sfîntul Epafras, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în Epistola trimisă către Filimon, zicînd: Se închină ţie Epafras, cel robit împreună cu mine, pentru Iisus Hristos (I, 23). A fost episcop în Colose, în Biserica Laodiceii şi în Ierapole; apoi cu Sfîntul Pavel au fost la Roma în legături, de unde Pavel, scriind către Coloseni, zice:

Închină-se vouă Epafras, cel de la voi, robul lui Iisus Hristos, care totdeauna se nevoieşte în rugăciuni, ca să fiţi desăvîrşiţi întru toată voia lui Dumnezeu. Că mărturisesc pentru dînsul că are multă rîvnă şi durere pentru voi şi pentru cei ce sînt în Laodiceea şi în Ierapole (IV, 12-13).

Sfîntul Arhip, cel pomenit în aceeaşi Epistolă către Filimon, a fost, după Sfîntul Eprafas (cel ţinut la Roma în legături), episcop în Colose, către care scrie Sfîntul Pavel, zicînd: Să spuneţi lui Arhip: Păzeşte-ţi slujba pe care ai luat-o de la Dumnezeu ca s-o săvîrşeşti (IV, 17).

Sfîntul Sila, care cu Sfîntul Apostol Pavel a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi împreună cu dînsul a suferit multe chinuri, bătăi şi temniţe, despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Iar Pavel alegînd pe Sila, a întărit Bisericile. A fost episcop în Corint, ostenindu-se foarte mult în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; şi făcînd semne şi minuni, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Silvan, pe care Sfîntul Petru, în scrisoarea sa cea sobornicească, îl pomeneşte astfel: Prin Silvan, credinciosul frate, precum mi se pare, puţin am scris vouă (I, 5, 12). Asemenea şi Sfîntul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, zice: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care la voi prin noi S-a propovăduit de mine şi de Silvan. Acesta cu Sfîntul Pavel a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost episcop în Tesalonic; apoi multe primejdii suferind pentru nevoinţa credinţei, s-a suit la încununătorul de nevoinţă, Hristos.

Sfîntul Crescent, pe care-l pomeneşte Sfîntul Pavel în a doua epistolă a sa, către Timotei, zicînd: Crescent în Galatia, s-a trimis de mine la propovăduire (II, 4, 10). Acesta a fost episcop în Galatia, apoi a propovăduit în Galia pe Hristos, iar în Viena, cetatea Galiei, a numit episcop pe ucenicul său Zaharia; apoi iarăşi s-a întors în Galatia, unde a murit muceniceşte, în timpul împăratului Traian (98-117).

Sfîntul Crisp, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc astfel: Iar Crisp, începătorul soborului, a crezut în Domnul cu toată casa sa. Despre care şi Sfîntul Pavel în Epistola către Corinteni, zice că "pe Crisp l-a botezat" (I, 1, 14). Şi a fost episcop în insula Eghina, care se află lîngă Pelopones, între Marea Egeei şi a Ioniei.

Sfîntul Epenet, pe care Sfîntul Pavel în Epistola sa către Romani îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă iubitului meu Epenet, care este începătorul Asiei, întru Hristos (16, 15). A fost episcop în Cartagina.

Sfîntul Andronic, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Apostol Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Andronic (16, 7). Apoi, numindu-l rudenie, împreună cu dînsul robit şi vestit între apostolii cei mai înainte de el care au crezut în Hristos. A fost episcop în Panonia.

Sfîntul Stahie, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte: Închinaţi-vă, zice, şi iubitului meu Stahie (16, 9). El a fost pus episcop de către Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, în Arghiropolis, din Bizanţ.

Sfîntul Amplie, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Amplie, iubitul meu în Dumnezeu (16, 8). A fost episcop, propovăduind pe Hristos în Diospol şi în cetatea Odessos şi acolo, fiind ucis de elini, s-a sfîrşit.

Sfîntul Urban, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Urban, iubitorul nostru în Hristos (16, 9). A fost episcop în Macedonia şi s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Narcis, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt din casa lui Narcis în Domnul (16, 11). A fost episcop în Atena.

Sfîntul Apelie, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Apelie, cel încercat în Hristos (16, 10). A fost episcop în Heracleea.

Sfîntul Aristobul, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt de la Aristobul (16, 10). A fost episcop în Bretania şi acolo, după multe osteneli şi pătimiri, s-a sfîrşit.

Sfîntul Irodion, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Irodion, rudeniei mele (16, 11). A fost episcop în Patras.

Sfîntul Agab a luat darul proorociei. Pe sfîntul acesta îl pomenesc Faptele Apostolilor, zicînd că într-o vreme s-a pogorît un prooroc din Iudeea, anume Agab, care, luînd brîul lui Pavel şi legîndu-şi mîinile sale şi picioarele, a zis: Aşa grăieşte Duhul Sfînt: pe bărbatul care are brîul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mîinile limbilor.

Sfîntul Ruf, pe care în Epistola către Romani îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Ruf, cel ales în Domnul (16, 13). A fost episcop în Teba din Elada.

Sfîntul Asincrit, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Ircania, din Asia.

Sfîntul Flegon, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Maraton, în cetatea Traciei.

Sfîntul Hermes, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Filipopoli.

Sfîntul Patrova, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Neapole şi în Puteoli (Italia).

Sfîntul Hermas, care în aceeaşi epistolă se pomeneşte (16, 14), a fost episcop în Dalmaţia. Pentru aceşti cinci sfinţi, care s-au pomenit aici mai sus, scrie Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Asincrit, Flegon, Hermes, Patrova şi Hermas (16, 14).

Sfîntul Linos, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (II, 4, 21), a fost episcop în Roma.

Sfîntul Gaius, pe care, în Epistola către Romani (16, 23), îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Se închină vouă Gaius, ospătătorul meu şi a toată Biserica. A fost episcop în Efes, după Sfîntul Timotei.

Sfîntul Filolog, pe care îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15) Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Filolog. A fost pus de Sfîntul Apostol Andrei, episcop în Sinope.

Sfîntul Lucius, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă (16, 21) îl pomeneşte, a fost episcop în Laodiceea Siriei.

Sfîntul Iason, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 21), a fost episcop în Tars.

Sfîntul Sosipatru, cel pomenit în aceeaşi epistolă, a fost episcop în Iconiu. Despre aceşti trei sfinţi aici pomeniţi, scrie Sfîntul Pavel, după ce spune despre Sfîntul Timotei, zicînd: Se închină vouă Lucius, Iason şi Sosipatru, rudeniile mele (16, 21).

Sfîntul Olimpan, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15), urmînd Sfîntului Apostol Petru, pînă la pătimirea lui de moarte, a fost tăiat în Roma, împreună cu Sfîntul Apostol Irodion, de către Nero (54-68); precum scrie Metafrast la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Sfîntul Tertius, care a scris către Romani epistola spusă de Sfîntul Pavel, în care singur pe sine se pomeneşte aşa: Mă închin vouă şi eu Tertius, cel ce am scris epistola aceasta, întru Domnul. A fost episcop în Iconiu, al doilea după Sfîntul Sosipatru, unde a cîştigat şi muceniceasca cunună.

Sfîntul Erast, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 23), a fost iconom al Bisericii Ierusalimului, iar după aceea episcop al Paneadei.

Sfîntul Cvartus, care în aceeaşi epistolă (16, 23) se pomeneşte, a fost episcop în Beirut. Despre aceşti doi sfinţi, Sfîntul Pavel scrie: Se închină vouă Erast, dregătorul cetăţii, şi Cvartus, fratele (16, 23).

Sfîntul Evod a fost episcop în Antiohia, după un alt sfînt apostol; pe el îl pomeneşte Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, în epistola sa către Antiohieni, zicînd: "Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele nostru, care întîi a fost păstor pus vouă de sfinţii apostoli". El s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Onisifor, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (I, 16), zicînd: Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat. A fost episcop în Colofon şi în Cirene.

Sfîntul Clement, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3), zicînd: S-a nevoit cu mine şi Clement. El a fost episcop în Roma, după episcopii Lin şi Clit; apoi surghiunit fiind în Chersones, s-a sfîrşit muceniceşte, prin înecare în adîncul mării.
Sfîntul Sostene, care după Sfîntul Crisp a fost începător soborului iudaicesc, întorcîndu-se la credinţă de către Sfîntul Pavel, şi despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Şi prinzînd toţi elinii pe Sostene, începătorul soborului, îl băteau înaintea divanului. Despre el pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola I către Corinteni, începută aşa: Pavel, chematul apostol al lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, şi Sostene fratele (I, 1, 1). El a fost episcop în Colofon.

Sfîntul Apolo, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, astfel: Iar un iudeu anume Apolo, de neam din Alexandria, bărbat cuvîntător, a venit în Efes, fiind puternic în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu Duhul, învăţa cu dinadinsul despre Domnul. Îl pomeneşte Sfîntul Pavel în epistola I către Corinteni (I, 3, 6): Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a crescut. El a fost episcop în Smirna, mai înainte de Sfîntul Policarp.

Sfîntul Tihic, cel pomenit în Faptele Apostolilor şi în epistolele Sfîntului Pavel către Efeseni (6, 21) şi Coloseni (4, 7), zicînd: Iar cele pentru mine, pe care le lucrez, toate le va spune vouă Tihic, iubitul meu frate, şi credinciosul slujitor în Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să ştiţi cele pentru noi şi ca să se mîngîie inimile voastre. În Epistola a doua către Timotei (4, 12) zice: Iar pe Tihic l-am trimis în Efes. El a fost episcop în Colofon, după Sfîntul Sostene.

Sfîntul Epafrodit, pe care-l pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola către Filipeni (2, 25; 4, 18), zicînd: Iar mai de folos am socotit ca pe Epafrodit, fratele, ajutătorul şi împreună ostaşul meu, iar al vostru apostol şi slujitor trebuinţei mele, a-l trimite la voi. A fost episcop în Adriania.

Sfîntul Carp, despre care Sfîntul Pavel în a doua Epistolă către Timotei (4, 13), după Sfîntul Tihic, pomeneşte zicînd: Felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, venind aici, să-l aduci, precum şi cărţile. El a fost episcop în Veria Traciei.

Sfîntul Codrat a fost episcop în Atena şi în Magnesia unde, cuvîntul Domnului propovăduind, şi-a luat sfîrşitul prin mucenicie de la atenieni, în vremea împăratului Adrian (117-138).

Sfîntul Marcu, care se numeşte şi Ioan, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc de multe ori, că a fost călător împreună cu Pavel şi cu Barnaba, zicînd: Iar Barnaba şi Saul s-au întors din Ierusalim la Antiohia, împlinindu-şi slujba şi a luat cu sine pe Ioan, care se chema Marcu. El a fost episcop în Biblos, din Fenicia, şi umbra lui gonea bolile.

Sfîntul Zina, care se zice legiuitor, adică învăţătorul legii lui Moise, despre care Sfîntul Pavel, în Epistola sa către Tit (III, 13), zice: Pe Zina, legiuitorul, degrabă să-l trimiţi la mine. El a fost episcop în Diospoli.

Sfîntul Aristarh, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, precum şi Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Coloseni şi către Filimon. El a fost episcop în Apameia Siriei.

Sfîntul Pudenţiu, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (4, 21), zicînd: Se închină ţie şi Pudenţiu. El a fost la romani bărbat drept-credincios, primind în casa sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi adunarea celorlalţi credincioşi, a cărui casă s-a schimbat după aceea în biserică, ce se numea păstorească şi în care se zice că Sfîntul Petru slujea Liturghia.

Sfîntul Trofim, despre care Faptele Apostolilor pomenesc, ca şi Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (4, 20), zicînd: Iată pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet. El cu Pudenţiu şi cu Aristarh au urmat în toate călătoriile pe Sfîntul Pavel şi la sfîrşit, în vremea tăierii lui în Roma de către Nero, toţi aceşti trei au fost tăiaţi.

Sfîntul Marcu, nepotul lui Barnaba, a fost episcop în Apolonia, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola sa către Coloseni (4, 10), împreună cu Sfîntul Aristarh, zicînd: Închină-se vouă Aristarh, cel robit cu mine, şi Marcu, nepotul lui Barnaba.

Sfîntul Artemas, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel, scriind către Tit (3, 12), zicînd: Cînd voi trimite pe Artemas la tine. El a fost episcop în Listra.

Sfîntul Acvila, despre care pomenesc Faptele Apostolilor şi epistolele lui Pavel, a fost episcop în Heraclea, iar în Asia şi în Ahaia a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost ucis de necredincioşi.

Sfîntul Fortunat, despre care Sfîntul Pavel pomeneşte în Epistola I către Corinteni (16, 17), a cîştigat sfîrşit fericit în propo-văduirea cuvîntului lui Dumnezeu.

Sfîntul Ahaic, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel împreună cu Fortunat, în aceeaşi Epistolă către Corinteni (16, 17): M-am bucurat de venirea lui Fortunat şi a lui Ahaic, căci lipsirea voastră au împlinit-o aceştia şi au odihnit duhul meu şi al vostru.

Pînă aici se împlineşte desăvîrşit ceata sfinţilor 70 de apostoli, la care, după alt izvor al Evangheliei, se adaugă încă şi aceşti doi:

Sfîntul Dionisie Areopagitul, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, a fost întîi episcop în Atena, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos şi acolo i s-a tăiat capul. Iar faptul că şi acesta a fost din aceeaşi ceată apostolească, îl mărturiseşte Eusebiu, zicînd astfel despre aceşti apostoli: Au adăugat la aceştia pe Areopagitul acela, anume Dionisie, care s-a întors la credinţă în Atena, prin propovăduirea lui Pavel, cum scrie Luca în Faptele Apostolilor.

Sfîntul Simeon, care s-a numit Niger, despre care Sfîntul Luca, în Faptele Apostolilor (13, 1), pomeneşte, zicînd: Erau unii în Biserica din Antiohia, prooroci şi dascăli, Barnaba şi Simeon, care se numea Niger. Iar cum că şi acesta este din aceeaşi ceată apostolească, mărturiseşte Sfîntul Epifanie, punîndu-l pe dînsul între apostoli, pentru că le pomeneşte numele acelora astfel: Marcu, Luca, Iust, Barnaba, Apelie, Ruf, Niger (adică Simeon Niger), şi pe ceilalţi şaptezeci şi doi. Astfel scriind Sfîntul Epifanie pentru aceşti doi, ne încredinţează că ceata acestor sfinţi apostoli cuprinde şaptezeci şi două de feţe şi că Sfîntul Simeon Niger este unul din acelaşi număr apostolesc. Cu ale tuturor acestora mult ajutătoare sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi cu adunarea cea sfîntă ca să ne facem părtaşi chemării cereşti şi să cunoaştem pe Cel Preaînalt Apostol şi Arhiereu al mîntuirii noastre, Iisus Hristos, lăudîndu-L pe El, ca şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Însemnare

În ştiinţă să fie că după aceştia toţi care s-au scris aici, pot încă şi mai mulţi să se afle într-aceeaşi vreme, împreună cu sfinţii apostoli; fiindcă mărturiseşte despre aceasta Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care în cartea sa cea dintîi, în cap. al 12-lea, scrie astfel: "Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva".

De vei voi ca să cercetezi cu înlesnire, vei afla mai mult de şaptezeci, din mărturiile Sfîntului Pavel, care în cea dintîi Epistolă către Corinteni zice: Hristos S-a arătat după Învierea Sa lui Chifa, apoi celor unsprezece; iar după aceea S-a arătat la mai mult decît cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi trăiesc pînă acum, iar unii au şi adormit. Deci, mulţi ostenindu-se în buna vestire a lui Hristos în aceeaşi vreme în Biserica cea dintîi şi, luminînd multe ţări cu credinţa, asemenea cu apostolii sînt vrednici de numele apostolesc, iar unii aici îndeosebi trebuie să se pomenească. Adică:

Sfîntul Lazăr, fiind mort patru zile şi de Domnul înviindu-se, împreună cu sfinţii apostoli a primit Duhul Sfînt, Care în limbi de foc S-a coborît. Fiind mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, după uciderea lui Ştefan, a fost izgonit din hotarele Iudeii şi slobozit pe mare într-o luntre fără vîsle, împreună cu Sfîntul Maximin ucenicul Domnului şi cu Sfîntul Chelidonie, care din naştere a fost orb şi de Domnul s-a luminat; însă plutind după dumnezeiasca ocîrmuire în Marsilia, acolo Sfîntul Lazăr a propovăduit apostoleşte pe Hristos. Apoi, fiind episcop în cetatea Kitiei din insula Ciprului, a murit. Şi sfîntul lui trup, după mulţi ani, s-a descoperit într-o raclă de marmură cu aceste cuvinte scrise deasupra: "Lazăr cel mort de patru zile, prietenul lui Hristos".

Sfîntul Maximin din Livia, cetate care se numea astfel în Galia, a fost întîi episcop şi împlinitor de propovăduiri apostoleşti. Acolo a petrecut şi Sfîntul Chelidonie, ajutătorul episcopiei la propovăduirea apostolească, cu Sfîntul Maximin, unde cu pace s-a odihnit; iar de unii istorici se numără în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, ca unul dintr-înşii.

Sfîntul Iosif, cel din Arimateea, care a fost învăţat de Iisus şi a cerut preacinstitul Lui trup de la Pilat; la fel, izgonindu-se de zavistnicii evrei din hotarele lor, a propovăduit pe Hristos în Anglia, unde a şi murit; ca un apostol se cinsteşte de locuitorii acelei ţări.

Sfîntul Nicodim, care a venit noaptea la învăţătura lui Hristos şi a dat sfat bun pentru neosîndirea Domnului, iar mai pe urmă împreună cu Iosif a îngropat cu cinste trupul lui Iisus şi l-a uns cu aromate; el la fel a pătimit prigonire apostolească de la evrei, pentru credinţa şi propovăduirea lui Hristos.

Sfîntul Gamaliel, care a fost învăţător Sfîntului Apostol Pavel şi a dat evreilor sfat bun despre propovăduirea sfinţilor apostoli, zicînd: Dacă este de la Dumnezeu învăţătura aceasta, nu veţi putea s-o nimiciţi. După ce a arătat aceasta, a propovăduit apostoleşte pe Hristos, în Care a crezut, şi, pe cel izgonit pentru propovăduire, adică pe Sfîntul Nicodim, îl ţinea la sine, pe care pînă la sfîrşitul vieţii hrănindu-l, după moarte l-a îngropat aproape de Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic.

Sfîntul famen al împărătesei Candachiei, cel botezat în cale de Sfîntul Filip, pe împărăteasa aceea a adus-o la Hristos; a fost întîi propovăduitor al lui Hristos în Etiopia, apostol al Etiopiei numindu-se, s-a sfîrşit muceniceşte.

Sfîntul Zaheu, cel ce a primit în casa sa pe Domnul, bucurîndu-se, iar de la Dînsul a auzit acestea: Astăzi mîntuire casei acesteia s-a făcut. După Înălţarea Domnului a urmat pe Sfîntul Petru, de care punîndu-se episcop în Cezareea Palestinei, a propovăduit pe Hristos.

Sfîntul Cornelie Sutaşul, cel botezat de Sfîntul Petru şi de acelaşi pus episcop în Cezareea, după Sfîntul Zaheu, şi casa lui a făcut-o biserică.

Sfîntul Longhin Sutaşul, care a crezut în vremea răstignirii Domnului şi cu adevărat a mărturisit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, apoi şi Învierea Lui a mărturisit-o; după aceasta, fiind propovăduitor şi apostol al lui Hristos în Capadochia, a pătimit muceniceşte.

Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, pe care Domnul, cînd era prunc, l-a luat în mîinile Sale. El a fost episcop în Antiohia, propovăduind pe Hristos, pentru Care a şi pătimit în Roma, dîndu-se spre mîncare leilor.

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, pe care fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl numeşte apostol dumnezeiesc, scriind aşa: "A sosit în Smirna şi, acolo, Sfîntul Ignatie a sărutat pe Sfîntul Policarp, dumnezeiescul apostol, episcopul Smirnei, şi, împreună cu sine, ucenicul".

Sfîntul Aristion, episcop al Bisericii Smirnei, ucenicul Domnului, din aceia care erau după cei doisprezece apostoli, pomenit în cărţile Sfîntului Papia, episcopul Ierapolei, cel ce a vieţuit îndată după apostoli, despre care scriu istoricii bisericeşti: Nichifor în cartea a III-a, cap. 20, şi Eusebiu în cartea a III-a, cap. 33.

Sfîntul Ierotei, cel ce a învăţat credinţa de la Sfîntul Apostol Pavel şi a fost pus episcop în Atena, care la Adormirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, s-a adus în ceata Sfinţilor Apostoli prin văzduh.

Sfîntul Antipa, episcopul Pergamului, a pătimit mărturisind apostoleasca propovăduire în Hristos; despre care Însuşi Domnul Hristos a arătat în descoperirea Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, zicînd: Antipa, martorul Meu cel credincios, este ucis.

Sfîntul Dimitrie, despre care a scris Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în Epistola a treia (1, 12), zicînd: Lui Dimitrie i s-a mărturisit de la toţi şi de la însuşi adevărul. Şi noi mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată. El a fost episcop în Filadelfia, în Asia.

Încă se mai pomeneşte în Faptele Apostolilor Mnason din Cipru, vechi ucenic al Domnului, despre care scrie Sfîntul Luca aşa: Au venit cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, aducînd cu ei pe un vechi ucenic din Cipru, Mnason, la care găzduim noi. Poate va socoti cineva că acest vechi ucenic al Domnului, Mnason, este acelaşi cu Iason. Deci aceştia şi mai mulţi, afară din soborul celor şaptezeci de apostoli, au fost vechi ucenici ai Domnului, în aceeaşi vreme cu apostolii propovăduitori ai Lui, afară de mai mult de cinci sute de fraţi, care, deşi n-au fost pomeniţi, au văzut pe Domnul înviat; numele lor sînt scrise aici, pe pămînt, în cărţi, dar în ceruri sînt scrise cu adevărat, precum scrie Sfîntul Pavel către Filipeni, în cap. 4: Care întru buna vestire s-au nevoit cu mine, şi cu ceilalţi ajutători ai mei, ale căror nume sînt în cărţile vieţii. Iar în povestirea scrisă sub numele Sfîntului Dorotei, pentru cei şaptezeci de apostoli, aceleaşi nume se repetă.

Încă, se mai ştie că în povestirea aceea scrisă sub numele lui Dorotei, multe, precum am scris, fiind nesigure, patru nume din cei şaptezeci de apostoli în zadar se pomenesc, anume Irodion, spunîndu-l a doua oară, ca şi cum ar fi acelaşi cu Sfîntul Pavel Rodion, pe care Pavel nu l-a pomenit nicăieri, fără numai pe Irodion. Şi iarăşi pe Apolo, Tihic şi Aristarh, pe care singuri aceiaşi, iar nu îndoiţi îi pomeneşte Sfîntul Pavel.

La aceeaşi povestire numele a patru se află de cîte două ori, al lui Cleopa cu Simeon şi Crisp cu Crescent; căci se scrie ca şi cum acelaşi Cleopa ar fi şi Simeon; şi cei vrednici de credinţă, vechi istorici bisericeşti, Eusebiu, cel numit Pamfil, şi Nichifor al lui Calist Xantopol şi cel adus de dînşii ca mărturie mai veche, adică Hegesip, iar după dînşii şi Gheorghe Kedrin, scriu asemenea, cum că Cleopa era frate mai mic al Sfîntului Iosif Logodnicul, iar Simeon era ruda Domnului; deşi se pomeneşte în Prolog că Simeon acesta era acelaşi, adică fiul lui Iosif, ca şi Iacob, Iosie şi Iuda; însă cei mai vrednici de credinţă istorici bisericeşti grăiesc că Simeon acesta (rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului, al doilea după Iacob), era fiul unic al lui Cleopa, fratele lui Iosif şi văr, iar nu frate bun lui Iacob, fiul lui Iosif; iar acel Simeon, fiul lui Iosif şi frate bun lui Iacob, era altul (nepomenit între apostoli), de care socotesc că n-a luat slujba apostoliei, precum Iacob şi Iosif, fraţii lui, între cei şaptezeci, iar Iuda (care se zice şi Tadeu), era între cei doisprezece.

Dar poate că mai înainte de a se împărţi apostolii în lume, s-au dus din viaţa aceasta, precum şi alţi ucenici ai Domnului, despre care Sfîntul Pavel zice: Cei mai mulţi sînt pînă acum, iar unii au şi adormit; lucru care rămîne la bisericeasca socoteală şi este dovedit, că altul era Cleopa şi altul Simeon. Iar ceea ce se scrie despre Crisp, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în Epistola a doua către Timotei, că a fost episcop în Galileia, - apoi în epistola aceea se pomeneşte Crisp sau Crescent, episcopul Galatiei şi al Galileei; iar deosebit alt Crisp, mai mare al soborului, se pomeneşte în Faptele Apostolilor şi în epistola întîia către Corinteni a lui Pavel.

În aceeaşi povestire se scrie că Chifa, pe care Sfîntul Pavel l-a mustrat în Antiohia, a fost episcop în Ivonia. Dar Sfîntul Pavel în Antiohia, precum scrie către Galateni, nu altcuiva sau lui Chifa, cel din şaptezeci de apostoli, ci însuşi lui Petru, apostolul cel sfînt, i-a stat împotrivă pe faţă, căci sminteală era să vieţuiască ca neamurile.

În aceeaşi povestire se mai scrie că unul din cei şaptezeci ar fi fost un apostol Cezar; dar Sfîntul Pavel, scriind din Roma către Filipeni (4, 22), pomeneşte de casa cezarului Nero, care atunci împărăţea în Roma (54-68), iar nu de vreun ucenic al Domnului anume Cezar, precum despre aceasta scriu sfinţii învăţători, Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfîntul Teodoret. Cel dintîi zice: "I-am îndemnat şi i-am întărit, arătîndu-le că propovăduirea s-a atins şi de casa împărătească; pentru că dacă cei ce erau în casele împărăteşti toate le-au defăimat pentru Împăratul ceresc, mult mai ales li se cădea lor, Filipenilor, s-o facă". Celălalt, Sfîntul Teodoret, zicea: "Prea multă mîngîiere le-a adus, cînd le-a spus că şi în palatele împărăteşti stăpîneşte dumnezeiasca Evanghelie şi pe casnicii necuratului împărat îi aduce la viaţă". Aşa tîlcuiesc aceşti sfinţi învăţători cuvintele apostolului, care pomenesc de Cezar în Epistola către Filipeni, la sfîrşitul acestora, zicînd: Închină-se vouă toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului. Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi. Amin (4, 22-23).
Sfîntul famen al împărătesei Candachiei, cel botezat în cale de Sfîntul Filip, pe împărăteasa aceea a adus-o la Hristos; a fost întîi propovăduitor al lui Hristos în Etiopia, apostol al Etiopiei numindu-se, s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Zaheu, cel ce a primit în casa sa pe Domnul, bucurîndu-se, iar de la Dînsul a auzit acestea: Astăzi mîntuire casei acesteia s-a făcut. După Înălţarea Domnului a urmat pe Sfîntul Petru, de care punîndu-se episcop în Cezareea Palestinei, a propovăduit pe Hristos.
Sfîntul Cornelie Sutaşul, cel botezat de Sfîntul Petru şi de acelaşi pus episcop în Cezareea, după Sfîntul Zaheu, şi casa lui a făcut-o biserică.
Sfîntul Longhin Sutaşul, care a crezut în vremea răstignirii Domnului şi cu adevărat a mărturisit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, apoi şi Învierea Lui a mărturisit-o; după aceasta, fiind propovăduitor şi apostol al lui Hristos în Capadochia, a pătimit muceniceşte.
Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, pe care Domnul, cînd era prunc, l-a luat în mîinile Sale. El a fost episcop în Antiohia, propovăduind pe Hristos, pentru Care a şi pătimit în Roma, dîndu-se spre mîncare leilor.
Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, pe care fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl numeşte apostol dumnezeiesc, scriind aşa: "A sosit în Smirna şi, acolo, Sfîntul Ignatie a sărutat pe Sfîntul Policarp, dumnezeiescul apostol, episcopul Smirnei, şi, împreună cu sine, ucenicul".
Sfîntul Aristion, episcop al Bisericii Smirnei, ucenicul Domnului, din aceia care erau după cei doisprezece apostoli, pomenit în cărţile Sfîntului Papia, episcopul Ierapolei, cel ce a vieţuit îndată după apostoli, despre care scriu istoricii bisericeşti: Nichifor în cartea a III-a, cap. 20, şi Eusebiu în cartea a III-a, cap. 33.
Sfîntul Ierotei, cel ce a învăţat credinţa de la Sfîntul Apostol Pavel şi a fost pus episcop în Atena, care la Adormirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, s-a adus în ceata Sfinţilor Apostoli prin văzduh.
Sfîntul Antipa, episcopul Pergamului, a pătimit mărturisind apostoleasca propovăduire în Hristos; despre care Însuşi Domnul Hristos a arătat în descoperirea Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, zicînd: Antipa, martorul Meu cel credincios, este ucis.
Sfîntul Dimitrie, despre care a scris Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în Epistola a treia (1, 12), zicînd: Lui Dimitrie i s-a mărturisit de la toţi şi de la însuşi adevărul. Şi noi mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată. El a fost episcop în Filadelfia, în Asia.Încă se mai pomeneşte în Faptele Apostolilor Mnason din Cipru, vechi ucenic al Domnului, despre care scrie Sfîntul Luca aşa: Au venit cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, aducînd cu ei pe un vechi ucenic din Cipru, Mnason, la care găzduim noi. Poate va socoti cineva că acest vechi ucenic al Domnului, Mnason, este acelaşi cu Iason. Deci aceştia şi mai mulţi, afară din soborul celor şaptezeci de apostoli, au fost vechi ucenici ai Domnului, în aceeaşi vreme cu apostolii propovăduitori ai Lui, afară de mai mult de cinci sute de fraţi, care, deşi n-au fost pomeniţi, au văzut pe Domnul înviat; numele lor sînt scrise aici, pe pămînt, în cărţi, dar în ceruri sînt scrise cu adevărat, precum scrie Sfîntul Pavel către Filipeni, în cap. 4: Care întru buna vestire s-au nevoit cu mine, şi cu ceilalţi ajutători ai mei, ale căror nume sînt în cărţile vieţii. Iar în povestirea scrisă sub numele Sfîntului Dorotei, pentru cei şaptezeci de apostoli, aceleaşi nume se repetă.
Încă, se mai ştie că în povestirea aceea scrisă sub numele lui Dorotei, multe, precum am scris, fiind nesigure, patru nume din cei şaptezeci de apostoli în zadar se pomenesc, anume Irodion, spunîndu-l a doua oară, ca şi cum ar fi acelaşi cu Sfîntul Pavel Rodion, pe care Pavel nu l-a pomenit nicăieri, fără numai pe Irodion. Şi iarăşi pe Apolo, Tihic şi Aristarh, pe care singuri aceiaşi, iar nu îndoiţi îi pomeneşte Sfîntul Pavel.
La aceeaşi povestire numele a patru se află de cîte două ori, al lui Cleopa cu Simeon şi Crisp cu Crescent; căci se scrie ca şi cum acelaşi Cleopa ar fi şi Simeon; şi cei vrednici de credinţă, vechi istorici bisericeşti, Eusebiu, cel numit Pamfil, şi Nichifor al lui Calist Xantopol şi cel adus de dînşii ca mărturie mai veche, adică Hegesip, iar după dînşii şi Gheorghe Kedrin, scriu asemenea, cum că Cleopa era frate mai mic al Sfîntului Iosif Logodnicul, iar Simeon era ruda Domnului; deşi se pomeneşte în Prolog că Simeon acesta era acelaşi, adică fiul lui Iosif, ca şi Iacob, Iosie şi Iuda; însă cei mai vrednici de credinţă istorici bisericeşti grăiesc că Simeon acesta (rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului, al doilea după Iacob), era fiul unic al lui Cleopa, fratele lui Iosif şi văr, iar nu frate bun lui Iacob, fiul lui Iosif; iar acel Simeon, fiul lui Iosif şi frate bun lui Iacob, era altul (nepomenit între apostoli), de care socotesc că n-a luat slujba apostoliei, precum Iacob şi Iosif, fraţii lui, între cei şaptezeci, iar Iuda (care se zice şi Tadeu), era între cei doisprezece.
Dar poate că mai înainte de a se împărţi apostolii în lume, s-au dus din viaţa aceasta, precum şi alţi ucenici ai Domnului, despre care Sfîntul Pavel zice: Cei mai mulţi sînt pînă acum, iar unii au şi adormit; lucru care rămîne la bisericeasca socoteală şi este dovedit, că altul era Cleopa şi altul Simeon. Iar ceea ce se scrie despre Crisp, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în Epistola a doua către Timotei, că a fost episcop în Galileia, - apoi în epistola aceea se pomeneşte Crisp sau Crescent, episcopul Galatiei şi al Galileei; iar deosebit alt Crisp, mai mare al soborului, se pomeneşte în Faptele Apostolilor şi în epistola întîia către Corinteni a lui Pavel.
În aceeaşi povestire se scrie că Chifa, pe care Sfîntul Pavel l-a mustrat în Antiohia, a fost episcop în Ivonia. Dar Sfîntul Pavel în Antiohia, precum scrie către Galateni, nu altcuiva sau lui Chifa, cel din şaptezeci de apostoli, ci însuşi lui Petru, apostolul cel sfînt, i-a stat împotrivă pe faţă, căci sminteală era să vieţuiască ca neamurile.
În aceeaşi povestire se mai scrie că unul din cei şaptezeci ar fi fost un apostol Cezar; dar Sfîntul Pavel, scriind din Roma către Filipeni (4, 22), pomeneşte de casa cezarului Nero, care atunci împărăţea în Roma (54-68), iar nu de vreun ucenic al Domnului anume Cezar, precum despre aceasta scriu sfinţii învăţători, Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfîntul Teodoret. Cel dintîi zice: "I-am îndemnat şi i-am întărit, arătîndu-le că propovăduirea s-a atins şi de casa împărătească; pentru că dacă cei ce erau în casele împărăteşti toate le-au defăimat pentru Împăratul ceresc, mult mai ales li se cădea lor, Filipenilor, s-o facă". Celălalt, Sfîntul Teodoret, zicea: "Prea multă mîngîiere le-a adus, cînd le-a spus că şi în palatele împărăteşti stăpîneşte dumnezeiasca Evanghelie şi pe casnicii necuratului împărat îi aduce la viaţă". Aşa tîlcuiesc aceşti sfinţi învăţători cuvintele apostolului, care pomenesc de Cezar în Epistola către Filipeni, la sfîrşitul acestora, zicînd: Închină-se vouă toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului. Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi. Amin (4, 22-23).
Viaţa şi pătimirea Sfintei Întîia Muceniţă Tecla cea întocmai cu apostolii (24 septembrie)
Cînd Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: "Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat" (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultînd învăţătura lor şi văzînd semnele şi minunile care se făceau de dînşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu, aducînd pe popoare la calea cea mîntuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: "Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încît o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care da mărturie pentru cuvîntul harului Său, făcînd semne şi minuni prin mîinile lor" (Fapte 14,1,3).
În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, avînd optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tînăr din cei mai dintîi ai cetăţii, anu-me Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzînd minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereas-tră, şi, ascultînd, lua aminte cele grăite de dînşii. Şi a căzut sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu pe pămînt bun şi, cu lucrarea Sfîntului Duh, s-a înrădăcinat adînc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dînsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cu-vînt pentru feciorie şi curăţenie, spunînd că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducînd-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească pînă la sfîrşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osîrdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceara, încît s-au împlinit întru dînsa cuvintele proorocului împărat David: "Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pîntecelui meu" (Psalm 21,15). Şi a şezut lîngă Pavel, ascultînd cuvîntul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mîncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecînd Maria, ceea ce şedea lîngă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu.
Cu singur cuvîntul Lui se hrănea, cum spune Mîntuitorul: "Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţîndu-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvîn-tului lui Dumnezeu, mergînd, cu mînie a luat-o cu sila de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propoveduitori i-a ocărît şi defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemînd pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: "De ce nu te în-grijeşti de mireasa ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străi-nii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezînd lîngă dînşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?".
Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dînsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dîn-sul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dînsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dînsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urît desăvîrşit de ea, care, văzîndu-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plîngea. Atunci mama ei, mîniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgînd-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcînd-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecîndu-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plîngea pentru dînsa. Apoi îmbrăţişînd-o şi sărutînd-o, o ruga pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcîndu-se despre dînsul, şedea, şi, căutînd în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adîncul inimii spre Mirele Ceresc.
Cînd Famir, momind-o, voi cu sila să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mîinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maica, iarăşi schimbîndu-se în mînioasă, a început a o bate. Iar Famir, mîhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: "Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătîndu-i de la cinstirea zeilor, urmînd oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întîi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcîndu-i ei". Mai marele, chemînd pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizînd apos-tolească gura sa, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu, propoveduind numele lui Iisus Hristos. Deci, mutînd mai marele în altă vreme judecata, a poruncit ca, legînd pe Pavel, să-l bage în temniţă, pînă ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dînsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflînd pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd: "Ascultă pentru Sfînta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos". Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfîntul Pavel.
Iar ea, căzînd înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat le-găturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzînd-o, s-a spăimîntat şi înştiinţîndu-se de la dînsa de toate cele ce a pătimit pentru cură-ţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvîntînd-o şi lăudîndu-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dînsa mireasa lui Hristos şi întîia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezînd Tecla cu Pavel ca fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi paza curatei feciorii. Acolo mai desăvîrşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfîntul Grigorie de Nissa, zicînd: "Acest fel de mir (adică învă-ţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecînd în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorît şi toate gîndurile cele deşarte şi poftele le-a stins". Ase-menea şi Sfîntul Epifanie scrie: "Tecla a aflat pe Sfîntul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfîntă fecioară de toate bunătăţile pămînteşti, ca să cîştige pe cele cereşti".
Căutîndu-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plîngere şi strigare şi căutînd mult, mama se tînguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpîna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutînd-o, şi întrebînd pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergînd, o aflară pe ea şezînd lîngă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luînd-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezînd la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzîndu-l poporul adus, strigară către mai marele: "Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!". Mai ales Famir stă-ruia ca Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dînsul pe logodnica lui.
Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: "De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atît de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dînsul?". Iar ea privea către Pa-vel, şi nimic nu răspundea, "ca o mieluşea fără de glas lîngă cela ce o tunde". Atunci mama, schimbîndu-şi obişnuinţa sa cea de maică şi uitîndu-şi fireasca sa dragoste către fiica sa, ca o leoaică cum-plită, sau ca o ursoaică mînioasă, a răcnit către judecătorul, zicînd: "Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzînd toate fecioarele cele ce sînt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înră-utăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este aceasta fiica mea, nici năs-cută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta". Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea ca pierdut să fie Pavel.
Deci, judecătorul, cercetînd mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decît că propoveduia pe Hristos, şi nu l-a osîndit pe el la moarte, ci, bătîndu-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecio-riei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sîrguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfîntul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicînd: "Necre-dincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamu-rilor asupra fraţilor". Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamu-rilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţîndu-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns cîteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormînt lîngă calea care merge la Dafne, vrînd să ştie despre Tecla ce se va întîmpla cu dînsa.
Postind ei, se rugau pentru dînsa cu tot dinadinsul să o întă-rească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dînsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetă-ţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungînd la nici un sfîrşit mulţumitor, în cele din urmă a osîndit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fîn şi vreascuri, punîndu-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfînta ca s-o ridice deasu-pra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptînd să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fîn, de lemn şi de vreascuri şi făcînd semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi sta deasupra, gata fiind să ardă nu atît de focul cel materialnic, pe cît de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stînd ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stînd şi poruncindu-i ei să îndrăz-nească. De aici Sfîntul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicînd: "Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei".
Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împre-surînd-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsa-rea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătă-mată, că nu s-a atins de dînsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întîmpinat pe un tînăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergînd la cetate să cumpere pîine, pe care, văzîndu-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: "Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?" Iar el a dus-o pe ea la mormîntul în care Pavel cu ceilalţi se ascun-seseră şi, în post răbdînd, se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Pe Tecla toţi văzînd-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucu-rie foarte mare şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile lor spre cer, au mul-ţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punînd înainte pîine, se întăriră. De acolo, sculîndu-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla pînă la Antiohia, unde, intrînd ei în cetate, s-a întîmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzînd pe sfînta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunîndu-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tînăr şi cu îndestulare în desfătări petrecînd, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgînilor. La început, părîndu-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întîi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţîndu-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei.
Deci, a început a momi pe Sfînta Tecla cu cuvinte spre dra-gostea sa, dar ea fugea de dînsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipu-rile se îngrijea de dînsa, vrînd să o vîneze. Tot acesta, odinioară, în-tîmpinînd pe sfînta în cale, mergînd între oameni mulţi şi neputînd să mai rabde focul cel de desfrînare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzînd-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cît putea, plîngînd şi zicînd: "Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?" Acestea zicîndu-le, se zmucea tare din mîinile lui şi a rupt hainele de pe dînsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mîniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebînd-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: "Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească".
Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osîndit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. "De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?" o întrebă acela, fiind ea tînără şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amînată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.
Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a cre-zut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: "închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei". Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: "În Iconia Licaoniei sînt sfintele femei Trifena si Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propo-veduirea Sfîntului Pavel şi pilda sfintei Tecla". Deci Trifena, luînd la sine pe Tecla, a petrecut cu dînsa toată noaptea aceea în duhov-nicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetă-ţii şi au scos pe sfînta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mîncată de fiare.
Iar cînd au dat drumul fiarelor spre dînsa, toate umblau îm-prejurul ei şi nici una nu s-a atins de dînsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecînd celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blîn-deţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicînd: "Are farmece în hai-nele ei şi pentru aceea nu se ating de dînsa fiarele". Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămînde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la prive-lişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicîndu-i: "Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mu-tată de aici la locul drepţilor". Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfînta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dînsa, văzînd-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerîndu-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.
Sfînta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atît de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încît Falconilla s-a mîntuit după moarte. Despre acest lucru mărtu-riseşte Sfîntul Ioan Damaschin, zicînd aşa: "Deci, au doar pe Falconilla nu a mîntuit-o întîia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întîia muce-niţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întîia muceniţă. Dar gîndeşte-te pentru cine era rugăciu-nea! Nu pentru o păgînă şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?" Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, cînd istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mîntuit după moarte prin rugăciunile Sfîntului Grigore Dialogul, adăugînd la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicînd aşa: "Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rînduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpîne şi minunate sînt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!". După această vrednică de cre-dinţă mărturie a Sfîntului Damaschin ni se încredinţează că Falco-nilla s-a mîntuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintîi muceniţe Tecla.
Petrecînd Tecla în casa Trifenei pînă a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mîncare fiarelor, ca, fiind flămînde, mai de grabă să se pornească a sfîşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfînta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mîncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plîngînd că fecioara cea frumoasă şi sfîntă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punînd-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dez-brace pe sfînta, zicînd: "Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănîncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de va rămînea întreagă". Şi aşa stătea sfînta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avîndu-şi acoperămînt numai singură ruşinea, şi grăind ca David: "Ruşinea feţii mele m-a acoperit". Dînd drumul asupra ei fiarelor celor flămînde şi întărîtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzînd pe fecioară stînd goală, îşi plecau capetele la pămînt şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dînsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dînsa. Astfel, fiara necuvîntătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrînd ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.
Sfîntul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adu-narea a tot poporul, zice: "Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întîia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfînta. Şi goliciunea acesteia în pri-velişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat".
Deci, stînd Sfînta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ambrozie, zicînd: "Puteai să vezi fiara zăcînd jos şi picioarele sfintei lingînd şi cu mare glas mărturisind, că pe sfîntul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mîncare, şi firescul său nărav uitîndu-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!".
Văzînd poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfînta, au stri-gat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!". Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gîndit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplînd-o, a aruncat în ea pe sfînta. Dar Cel ce a încuiat oarecînd gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şer-pilor le-a tîmpit, furia lor a îmblînzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfînta de acolo nevătămată, toţi minunîndu-se şi spăimîn-tîndu-se de această străină vedere.
Nepricepîndu-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gîndit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducînd doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbîntate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcînd-o, sfînta s-a aflat întreagă, căci cînd o legară pe ea cu frînghii tari de juncii aceia şi cu înfo-cate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păian-jeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfînta a rămas pe loc, neavînd nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirîndu-se de cele ce se fă-ceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioa-ra aceasta. Şi chemînd pe Tecla, i-a zis ei: "Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?" Iar ea nimic nu răspundea, decît numai aceasta: "Sînt roabă a Dumnezeului celui viu".
Temîndu-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dîndu-i o hotărîre ca aceasta: "Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!". Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, pe-trecînd cîtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflîndu-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicînd: "Nimeni nu merge la răz-boi cu mireasa!" Luînd binecuvîntare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiasca gîndire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate boalele, pentru că înştiinţîndu-se despre dînsa mulţimea credincioşilor, veneau aco-lo, aducîndu-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.
Apoi s-a întîmplat oarecînd, în acel loc unde petrecea sfînta, că mergea alături un jertfitor păgînesc din Seleucia călare pe cal, care, văzînd pe Sfînta Tecla adunîndu-şi verdeţuri de hrană şi vă-zînd-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gînd necu-rat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dînsa, vrînd să-şi săvîrşească pofta lui; iar sfînta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trîntit la pămînt, şi atît de tare l-a izbit de pămînt, încît trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzînd pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se price-peau ce i s-a întîmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dînsul, vrînd să vadă întîmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi ca din somn deşteptîndu-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: "Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta".
Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea ace-ea. Apoi chemînd un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scîndurică pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar cînd zugravul a început a o închipui după rînduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închi-puire, a dus-o la jertfitorul care, văzînd icoana cea cu totul aseme-nea Sfintei Tecla, a zis: "Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu".
Luînd icoana, a sărutat-o şi îndată desăvîrşit s-a însănătoşit. Şi sculîndu-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După aceasta a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin pro-povăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecînd ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mîntuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzînd că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsîndu-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de cîştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mîhnit foarte mult şi s-au mîniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dînsa; şi de mare zavistie şi de mînie fiind porniţi, au rînduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicînd: "Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dînsa Artemida şi se va lua de la dînsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc".
Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sîrguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătîndu-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu pu-terea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătîndu-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dînsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gînduri şi de scopul cel rău, pe care văzîndu-i Tecla, i-a întrebat: "Ce vreţi fiilor?" Iar ei au în-ceput a grăi cuvinte spurcate.
Deci, auzind acestea Sfînta Tecla şi cunoscînd gîndul lor cel rău, a fugit din mîinile lor; aceea care oarecînd de fiare nu se înfri-coşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vînătorii pe oaie, o izgoneau pe dînsa prin pustie. Cînd era aproape să o ajun-gă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mîinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfînta înlăuntrul său.
Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormînt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfîrşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel îm-preună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întîmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mîntuit prin rugăciunile Sfîntului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dînsul a Sfîntului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvîntul său de la Sîmbăta lăsatului de carne scrie aşa: "Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfînta Liturghie slujea cu dînsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecînd, pe o cale pietroasă mer-gînd, a stat cu osîrdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicînd: "Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!".
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one