Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Gradina Maicii Domnului - Muntele ATHOS

Gradina Maicii Domnului
Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , aria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.
Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.
Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.
In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.
Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.
După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.
Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru. Vântul însă fiind împotrivă, - după dnmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi. Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării. Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput? Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.
Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate. Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor. După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru. Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.
Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.
Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.
Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile. In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.
Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri. Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.
Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor. Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe. Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.
0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său. Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".
Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.
De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos. Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.
In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.
In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.
De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.
Minunea Sfinţilor Arhangheli

În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie – casă cu biserică – cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător.
Într-o zi, bătrânul trimite pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă.
Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi – era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor – ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru defapt obişnuit la Athos. Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său. Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întreabat: "Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat?"
– "Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce!"
"Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zice unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana?"
Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi se parcurge în circa 5 ore.

Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlneşte însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întreabă: "Da de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea. Atunci părintele Gavriil îi zice din nou: "Ia să vedem unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi văd că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomină de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spune iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?" Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia. Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său.
LOCAȘURI ROMÂNEȘTI LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Schitul Prodromul
"Istoria Manastirilor Athonite", carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh, mentioneaza: "Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti, care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale." Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu. Schitul Prodromul (adică Înaintemergătorul), a fost întemeiat între anii 1852-1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său, ieroschimonahul Nectarie. Este închinat Sfântului Ioan Botezătorul și se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra.
Cei care au contribuit cel mai mult la ridicarea schitului au fost: domnitorul Moldovei Grigorie Ghica, caimacanul Munteniei Alexandru Ghica, Sofronie Mitropolitul Moldovei și Nifon Mitropolitul Munteniei. Bineînțeles că nu au lipsit nici ajutoarele multor credincioși din România. Pe când se construia schitul, părintele Nifon, fiind plin de râvnă duhovnicească și având dragoste către Maica Domnului, se gândea cum ar putea dobândi o sfântă icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care să fie ocrotitoarea acestui sfânt lăcaș, precum au toate mănăstirile din Sfântul Munte.
După multe rugăciuni a căutat să găsească pe oarecare pictor care ar putea să-i picteze o icoană cu Maica Domnului, dar punea și oarecare condiții: cât timp va lucra la icoană pictorul să se roage tot timpul, fără să mănânce ceva, iar după ce va mânca să nu mai picteze. Negăsind nici un pictor după dorința lui în Sfântul Munte, era în mare mâhnire. Dar, după rânduiala Maicii Domnului, în anul 1863 a mers în România cu părintele Nectarie, pentru unele trebuințe ale schitului. Ajungând la Iași, au început să caute un pictor bun, care ar putea să picteze după dorința lor.
După mai multe căutări au găsit un pictor cu numele de Iordache Nicolau, care locuia în Iași. Evlaviosul pictor a primit cu bucurie toate condițiile puse de părinți, dar își cerea iertare spunând că-i tremură mâna fiind bătrân și nu știe dacă va reuși. Părinții l-au întărit spunându-i să-și pună nădejdea la Maica Domnului și i-au încredințat lucrarea.
După ce a pictat veșmintele și celelalte părți ale icoanei a ajuns la fețe, care se pictează întotdeauna la urmă, după cum se obișnuiește în arta picturii. Dându-și toată silința să le facă cât mai frumoase a constatat cu mâhnire că nu ieșeau după cum dorea el. Cu cât încerca mai mult, cu atât le făcea mai urâte. Ostenindu-se toată ziua, nu a reușit nimic. Venind și părinții să vadă icoana s-au întristat și ei de cele întâmplate, dar l-au încurajat pe pictor să mai încerce, că ei tot vor lua icoana așa cum va ieși. După ce au plecat părinții, pictorul a acoperit icoana cu o pânză albă, a încuiat ușa atelierului și s-a retras în camera lui, nemâncând nimic în ziua aceea, fiind foarte întristat de nereușita lui. După multe rugăciuni la Maica Domnului s-a pus să se odihnească. Dimineața, sculându-se, a luat cheia și s-a dus să mai încerce pentru ultima dată de a face ceva, dar când a ridicat pânza de pe sfânta icoană, a văzut cu uimire că fețele erau cu desăvârșire îndreptate și bine încuviințate, pline de dumnezeiesc har și veselie, după cum se văd și acum.
Văzând această minune, pictorul s-a închinat cu evlavie Maicii Domnului, apoi a chemat pe vecini să vadă și ei dumnezeiasca minune, după care a trimis pe unul din ucenicii săi să anunțe pe părinți de cele întâmplate. Aflând părinții, care se aflau în Iași, la Metocul Schitului, au trimis pe părintele Dositei, îngrijitorul metocului, să se încredințeze de cele spuse. Ajungând la casa pictorului, nu putea să intre din cauza mulțimii oamenilor. Cu greu a luat icoana și punând-o într-o trăsură a adus-o la metoc, unde nu au mai lăsat pe nimeni să intre, apoi au făcut cunoscut Sfintei Mitropolii această minune.
Venind Preasfințitul Mitropolit Calinic Miclescu cu câțiva clerici au văzut sfânta icoană și crezând, i s-au închinat cu evlavie, minunându-se și zicând: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica Domnului", apoi a dat binecuvântare să se facă agheasmă, și intrând lumea la metoc se închina cu evlavie la sfânta icoană și cereau să li se facă rugăciuni și agheasmă. Și îndată a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin sfânta icoană și a face minuni, din care vom istorisi câteva:
Un om avea albeață pe ochi încât se vedeau luminile ochilor ca laptele și aducându-l, s-a închinat cu evlavie Maicii Domnului spălându-și ochii cu agheasmă, din care a luat și acasă. După trei zile a venit să mulțumească Maicii Domnului, având ochii curați și văzând foarte bine.
Altul avea lepră pe tot corpul, încât era numai bube. Închinându-se cu credință la sfânta icoană și stropindu-se cu agheasmă, a căzut lepra de pe el ca niște solzi și s-a curățit.
Un boier a venit și a spus că fiul lui de trei zile numai după suflare se cunoaște că este viu. Deci, rugându-se Maicii Domnului și luând agheasmă, s-a dus acasă și a stropit copilul care pe loc s-a trezit ca din somn și s-a sculat sănătos. Apoi tatăl său plin de bucurie l-a adus și s-au închinat la sfânta icoană.
De la Iași au plecat cu icoana și s-au oprit în orașul Huși. Și aici s-a adunat mult popor, dorind să se închine sfintei icoane. Aflând și domnitorul Ioan Cuza, zicea: „Să se oprească icoana în țară că aici s-a făcut minunea". Atunci părinții și-au continuat drumul grăbindu-se pentru a nu le fi luată sfânta icoană. Au poposit în orașul Bârlad și au adus sfânta icoană în casa doamnei Ecaterina Șuțu, care a primit-o cu multă dragoste și evlavie.
Apoi au fost chemați să o ducă în Catedrala orașului pentru a se închina lumea.
Vom aminti aici două minuni dintre multele care s-au făcut. Era în oraș un învățător înțelept care avea la școala lui pe fiii celor mai însemnate persoane din oraș. Ziceau bârlădenii că este de treabă și cinstit, numai că nu merge la biserică decât la Sfintele Paști și nu are evlavie la cele sfinte. Acela, auzind de sfânta icoană, a trimis trăsura, rugând pe părinți să vină cu icoana la casa lui. Dar părinții i-au răspuns că nu se cade să meargă icoana la casa lui, ci mai vârtos el să vină să se închine la sfânta icoană, însă el a insistat, trimițând de mai multe ori trăsura. După rugămințile lui și ale altor oameni, părinții au acceptat să meargă cu icoana, dar, când au vrut să o ridice, s-a făcut foarte grea, încât abia patru oameni au reușit să o ducă până la trăsură, iar când să o pună în trăsură tocul icoanei s-a desfăcut din toate încheieturile și a trosnit foarte tare. Din aceasta au cunoscut cu toții că nu voiește Maica Domnului să meargă la casa acelui om. Când s-au întors în Catedrală, icoana s-a făcut așa de ușoară încât au dus-o doi oameni. O doamnă care era grav bolnavă și locuia în afara orașului la moșie, auzind de sfânta icoană, dorea să i se închine, dar se temea să meargă cu trăsura ca să nu moară pe drum. În noaptea aceea i s-a arătat Maica Domnului în vis în chipul icoanei, poruncindu-i să se scoale și să vină imediat la Bârlad să se închine la icoană și să ia binecuvântare. Cum s-a suit în trăsură, îndată s-a simțit sănătoasă și venind s-a închinat cu evlavie propovăduind minunea și zicând că această icoană a văzut-o în vis.
De acolo, au dus sfânta icoană la Galați la Biserica Sfinților împărați. În această biserică lucra un pictor care, văzând îmbulzeala poporului, a început a ocărî pe oameni zicând: „De ce credeți basmelor călugărești? Un pictor bun poate să picteze o icoană mult mai frumoasă". Pe când zicea el acestea și privea cu nerușinare la sfânta icoană, deodată a văzut chipul Maicii Domnului schimbându-se. Atunci s-a îngrozit așa de tare că s-a înțelepțit pe loc și spunea poporului să se închine cu evlavie, căci cu adevărat s-a pictat cu minune dumnezeiască. După plecarea sfintei icoane din Iași s-a întâmplat aici o altă mare minune. Un evreu avea un han la drum. Ducându-se cu negoțul, a lăsat la han pe soția sa, pe copiii săi și o slugă. S-a întâmplat însă de a murit evreul acolo unde s-a dus, iar un prieten de-al lui, tot evreu, l-a îngropat. A luat marfa și banii care au rămas și le-a adus soției, spunându-i și de moartea bărbatului ei. După ce a plecat, diavolul a pus în mintea slugii să o omoare pe evreică, să-i ia averea și să fugă de acolo.
Deci, într-o noapte a intrat la evreică și a amenințat-o că dacă nu-i va da toți banii pe care îi are o va omorî. Evreica văzând că nu face nimic cu rugămințile, i-a dat tot ce avea, numai ca să-și scape viața. Dar sluga, după ce a luat banii s-a gândit să o spânzure. Pregătind el spânzurătoarea, evreica îl ruga să o lase cu viață, dar el nu o băgă în seamă. Atunci și-a adus aminte de icoana Maicii Domnului, despre care auzise că s-a pictat singură și face multe minuni. Deci, fiind în acea nevoie, a început a se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului! Dacă chipul tău s-a pictat cu dumnezeiască minune, după cum am auzit, și tu ești adevărata Născătoare de Dumnezeu, izbăvește-mă de această primejdie și eu atunci voi crede și mă voi boteza cu toată casa mea". Acestea și multe altele zicând evreica cu mare plângere, sluga s-a apropiat să-i pună lațul în gât. Socotind el că lațul este prea sus și nu o va putea ridica a lăsat lațul puțin mai jos, apoi suindu-se pe un scaun a pus lațul în gâtul său, să vadă de este potrivit și, cu îngăduința lui Dumnezeu, sluga a călcat pe o margine a scaunului, acesta i-a sărit de sub picioare și sluga a rămas spânzurată. Văzând minunea, evreica a rămas încremenită de frică și crezând Maicii Domnului, s-a botezat cu toată casa ei. De la Galați, părinții au luat sfânta icoană, s-au urcat într-o corabie și au pornit spre Sfântul Munte. Când au ajuns la limanul schitului românesc, au trimis veste să vină preoții îmbrăcați în sfintele veșminte, cu cântări și tămâieri spre întâmpinarea sfintei icoane și așa, cu cinste, au dus-o și au așezat-o în biserică.
În schit era un monah foarte bolnav, cu numele Inochentie, care abia mai respira, fiind de trei săptămâni nemâncat, nemaiputând nici vorbi. Când a intrat sfânta icoană, monahul s-a trezit ca dintr-un somn și a cunoscut că a venit icoana Maicii Domnului; el a cerut să-l ducă să se închine sfintei icoane. Închinându-se cu evlavie a zis: „Maica lui Dumnezeu, de-mi este de folos să mai trăiesc, fă-mă sănătos, căci cred că poți; iar de nu, fie după cum voiești tu, Stăpâna mea!". Acestea zicând, s-a întors la chilie vesel și plin de duhovnicească bucurie. Apoi a cerut să-i aducă o cămașă curată să se schimbe și să fie îmbrăcat în toate hainele călugărești, căci era schimnic, și să fie împărtășit cu Dumnezeieștile Taine. După aceea, trecând cam o oră de când se închinase la sfânta icoană și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, având protectoare pe însăși Maica Domnului spre a-i mijloci fericirea veșnică.
Un alt monah, crezându-și minții sale, a plecat din schit fără binecuvântare și s-a dus să se nevoiască într-o peșteră. Odată, pe când se ruga, a văzut ceva ca un luceafăr coborând și stând deasupra capului său, dar el și-a continuat canonul, încurajându-se. Deodată, acel luceafăr a trăsnit atât de tare, încât monahul, plin de spaimă, a căzut la pământ ca mort. S-a deșteptat după trei zile, dar era surd cu desăvârșire și slăbit cu totul. Târându-se cu greu, a venit la schit, mărturisind părinților despre ispita drăcească pe care a avut-o. Văzându-l părinții și făcându-li-se milă de el l-au dus în biserică la icoana Maicii Domnului și înălțând multe rugăciuni a fost vindecat, revenindu-i auzul ca mai înainte.
Minunile sunt nenumărate, dar am amintit doar acestea.
Icoana Maicii Domnului este îmbrăcată în argint și împodobită foarte frumos. Uneori Maica Domnului își schimbă înfățișarea, devenind foarte întunecată, sau foarte strălucitoare. Icoana este așezată în fața catapetesmei, la iconostasul din partea stângă. Iconostasul este împodobit și poleit cu aur. În fața icoanei se află un sfeșnic împărătesc. Maica Domnului din icoană este impunătoare, asemenea unei împărătese ce stă pe scaunul ei.
Pe locul unde se află astăzi schitul, cu mulți ani în urmă, cuviosul Marcu (ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul) a văzut pe Maica Domnului șezând ca o împărăteasă pe un tron, fiind înconjurată de îngeri și de Arhangheli și de toți cuvioșii Sfântului Munte, care i se închinau și o slăveau. Avea palate de aur înalte. Toate acestea închipuiau și arătau biserica care s-a făcut la timpul cuvenit și unde Maica Domnului, prin icoana sa, este ca o împărăteasă care se îngrijește de toți cei ce se nevoiesc în acest schit românesc.
Icoana Maicii Domnului poartă numirea de «Prodromița» și se prăznuiește pe 12 iulie.
În Schitul Prodromul se mai află și alte icoane făcătoare de minuni: Icoana Maicii Domnului «Apărătoare de foc», care a scăpat de multe ori schitul de incendiu. În fiecare an se face agheasmă și procesiune cu această sfântă icoană. Altă icoană a Maicii Domnului este «Înainte Vestitoarea», apoi icoana Maicii Domnului «Ctitorita». Mai sunt icoana Sfintei Treimi și icoana Sfântului Ioan Botezătorul, care este foarte veche. Ea se păstrează în Paraclisul cel vechi, care a fost rezidit în anul 1660 de duhovnicul Filotei. Icoana a fost îmbrăcată în argint de către domnitorul Moldovei, Grigorie Al. Ghica, în anul 1853.
Se spune că în anul 1821, când a început revoluția grecilor împotriva turcilor, aceștia au venit cu multă armată și în Sfântul Munte, vrând să-l jefuiască. Ajungând și la Chilia Prodromul (pe locul unde mai târziu s-a înființat schitul) nu au găsit mai nimic, deoarece monahii ascunseseră lucrurile de valoare. Intrând soldații turci în paraclis căutau ceva lucruri sau icoane pe care să le fure. Repezindu-se spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul, acesta s-a încruntat spre ei încât au fost cuprinși de frică și au scos pistoalele începând să tragă asupra icoanei. Însă i-a cuprins și mai mult groaza când au văzut că gloanțele se întorceau și îi loveau tot pe ei. Atunci au fugit, nemaifăcând nici un rău.
Dintre sfintele moaște care se află în biserica schitului amintim pe cele de la: Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Modest, Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Apostol Matei, Sfânta Mare Muceniță Varvara, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Mucenic Trifon, Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian și Cuviosul Antipa de la Calapodești.
În prezent în acest sfânt locaș se nevoiesc 25 de călugări români.
Schitul Lacu
Acest schit mai este cunoscut și sub numele de Schitul Sfântul Mucenic Dimitrie. Se află în partea centrală a Peninsulei, între Turnul Amalfino și Mănăstirea Sfântul Pavel. Schitul este locuit de călugări români și aparține de Mănăstirea Sfântul Pavel.
«Lako» (cu litere grecești) în traducere înseamnă «groapă», adică «Schitul din groapă». Într-adevăr, este înconjurat din trei părți de munți, cu o singură ieșire spre mare, pe valea pârâului.
Pe aceste locuri au locuit călugării sârbi încă din secolul al XIV-lea, viețuind în asceză și pustnicie, într-un Pateric Atonit se spune că Schitul Lacu era numit „Pustia cea mai dintru adânc" sau „Tebaida Sfântului Munte", fiind un loc pustnicesc foarte retras. În timpul ocupației turcești, schitul a cunoscut și perioade de pustiire, însă pe la anul 1760 a fost reînființat de monahul moldovean Daniil. După 1830, au venit mulți călugări români, iar schitul a cunoscut o mare înflorire. În 1855 erau 5 chilii cu paraclise și 16 colibe, iar numărul călugărilor ajunsese la 32, majoritatea fiind veniți din Mănăstirile Cernica și Căldărușani. În 1849 a fost ridicată bisericuța cimitirului, cu hramul Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat.
Între anii 1898 și 1904 s-a construit biserica mare a schitului închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar pe parcurs s-au mai construit și alte chilii, ajungând la 24, numărul călugărilor trecând de 100.
După al doilea război mondial, a început să scadă și numărul monahilor români din Schitul Lacu, ca de altfel din întreg Sfântul Munte. În anul 1991 mai erau doar două chilii populate cu trei călugări. De atunci însă, prin grija Maicii Domnului și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, schitul a început să reînvie, venind și alți călugări din România. În momentul de față schitul se află în mare înflorire având opt chilii locuite, care au fost reconstruite prin multă osteneală. Numărul călugărilor a ajuns la frumoasa cifră de 33.
Chiliile Schitului Lacu sunt: Chilia Buna Vestire, Chilia Sfântului Mare Mucenic Artemie, Chilia Sfântului Ierarh Nicolae, Chilia Acoperământul Maicii Domnului, Chilia înălțarea Domnului, Chilia întâmpinarea Domnului, Chilia Sfântului Prooroc Ilie, Chilia Cuviosului Antonie cel Mare.
Fiecare chilie are câte un stareț sub ascultarea căruia se nevoiesc cei care fac parte din obștea lui. În timpul săptămânii, fiecare chilie își are programul ei, iar duminica și în sărbători se întâlnesc cu toții la biserica mare a schitului, numită Kiriacou (adică biserica de duminică), unde săvârșesc slujbele împreună. La sărbătorile mari se fac privegheri de toată noaptea. După privegheri se retrag din nou la chilii, unde petrec în liniște și rugăciuni restul săptămânii.
Starețul schitului se schimbă anual, adică fiecare chilie are un an conducerea schitului. Starețul schitului poartă numele de Dicheu - adică cel care este drept și face dreptate.
O mare mângâiere a părinților din schit este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită «Lacuschitiotisa». Icoana este de o rară frumusețe, fiind pictată după modelul icoanei «Prodromița».
Spunea unul din părinții schitului că, mergând odată în Cipru, a trecut pe la o familie cunoscută. Aceștia aveau o fetiță în spital, grav bolnavă, urmând să fie operată. Călugărul a fost rugat să meargă la spital și să le binecuvânteze fetița. La spital, monahul a scos o iconiță cu Maica Domnului «Lacuschitiotisa», a binecuvântat pe bolnavă făcându-i semnul crucii pe cap și i-a dat să sărute iconița. Imediat fetița s-a ridicat din pat și a zis mamei sale:
- Mamă, nu mai sunt bolnavă! Nu mai am nevoie de operație! Să mergem acasă, că m-a vindecat Maica Domnului.
Altădată, un creștin cunoscut unui părinte din schit mergea cu mașina, având toată familia cu el. Conducând cu viteză mare, la o intersecție i-a ieșit o mașină în față. Neavând altă soluție a călcat brusc frâna și a răsucit volanul. Mașina a ieșit de pe șosea, fiind gata să se răstoarne. Atunci au văzut o mână de femeie care a apucat mașina și a îndreptat-o pe drumul ei. Mașina și-a continuat mersul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aceasta s-a petrecut în timpul nopții. După această minunată izbăvire de la moarte, omul a tras mașina pe dreapta și a zis soției: „Maica Domnului ne-a salvat!". Și căutând în buzunar a găsit că avea cu el o copie după icoana Maicii Domnului «Lacuschitiotisa». Chiar în noaptea aceea a sunat la părintele cunoscut din Schitul Lacu și i-a zis: „Părinte, Maica Domnului «Lacuschitiotisa» ne-a salvat de la moarte sigură". Apoi a făgăduit că va contribui cu o sumă de bani pentru a fi îmbrăcată icoana în argint. Cu ajutorul Maicii Domnului, în primele două chilii, a Bunei Vestiri și a Sfântului Mucenic Artemie, se săvârșește Sfânta Liturghie zilnic.
La una din colibele schitului s-a nevoit părintele Gherasim, care cânta foarte frumos. Se spune că veneau călugării greci și-l chemau să cânte la hramuri.
La chilia Adormirea Maicii Domnului (care acum este dărâmată) s-au nevoit pe la sfârșitul secolului al XIX-lea duhovnicul Leontie cu cei trei ucenici ai săi: Atanasie, Dositei și Vlasie. Acest duhovnic era cu metania din Mănăstirea Neamț. Chilia este așezată pe partea dreaptă a pârâului Lacu și, fiind sub munte, în timpul iernii nu vede soarele decât cel mult două ore, la amiază. Săvârșeau Sfânta Liturghie zilnic, nevoindu-se cu privegherea noapte de noapte. Trăiau într-o mare sărăcie și erau ajutați cu cele materiale de ceilalți părinți, care se minunau de râvna lor.
La biserica mare a schitului se află o părticică din Lemnul Sfintei Cruci și câte o părticică din moaștele Sfântului Haralambie și a Sfinților Mucenici de la schitul Ivirului: Eftimie, Ignatie și Acachie.
De asemenea, la Chilia Sfântului Mare Mucenic Artemie se găsește o părticică din Lemnul Sfintei Cruci și părticele din moaștele mai multor sfinți: Sfântul Mare Mucenic Artemie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Cuviosul Siluan Atonitul, Cuviosul Sofronie Caliga (care a fost stareț al Mănăstirii Sfântul Pavel) ș.a. Multe mici părticele de sfinte moaște sunt și la celelalte chilii ale Schitului Lacu.
Alte locașuri românești
Chilia Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan de la Provata unde se nevoiesc patru părinți români din Basarabia;
Chilia Sfântului Ioan Botezătorul tot de la Provata unde se nevoiesc doi părinți români (aceste două chilii se găsesc pe teritoriul Lavrei);
Chilia Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care aparține Mănăstirii Dionisiu și alte colibe unde se nevoiesc părinți români.
Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Capsala unde se nevoiesc trei părinți români;
Chilia Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Capsala unde se nevoiește un român;
În zona Capsalei, ce se află pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, au fost multe chilii românești în care au viețuit părinți cu viață sfântă. Amintim pe părintele Trifon care a trăit într-o sărăcie totală. Casa îi era aproape dărâmată, iar când ploua, apa se găsea peste tot în chilia sa. Părintele Trifon nu se îngrijea de nimic pământesc. Un alt cuvios a fost părintele Irodion. Acesta a avut darul înainte vederii și se prefăcea nebun. Părintele Fanurie avea o viață sfântă și așa au fost mulți alții, doar de Dumnezeu știuți.
La Colciu se află chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe unde se nevoiesc opt părinți români, între ei se află părintele Dionisie ce a depășit vârsta de 90 de ani și este orb de aproape cinci ani. Părintele este duhovnic și mângâietor de suflete.
Altă chilie de la Colciu, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, adăpostește doi părinți români.
Nu departe de Colciu, puțin mai în vale, se află chilia Sfântului Ipatie unde se nevoiesc trei părinți români. Zona în care se găsește chilia are o climă foarte bună și livezi bogate. Aceste trei chilii sunt pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu.
Chilia Adormirii Maicii Domnului se găsește pe teritoriul Mănăstirii Xeropotamu și aici se nevoiesc doi părinți români.
La Schitul Sfânta Ana, un părinte român se nevoiește la chilia Sfântul Pantelimon.
La trei kilometri distanță de Schitul Prodromul, pe drumul ce duce spre coliba Sfântului Nil, se nevoiește de mulți ani un părinte român, care trăiește singur într-o colibă. Acest părinte iese foarte rar și numai pentru cele necesare. Mai în adâncul pustiei se nevoiește de patru ani un alt părinte român.
Poate vor mai fi și alți părinți pustnici, ce se nevoiesc neștiuți de oameni, pe care îi vede și îi cunoaște doar Bunul Dumnezeu, pe Care ei îl slăvesc neîncetat.
În cartea „Livada de flori duhovnicești" se spune că era un duhovnic cu viață sfântă, care avea multe vedenii și descoperiri. La sfârșitul vieții sale s-a învrednicit de o minunată și înspăimântătoare vedenie:
A văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos șezând pe scaunul slavei și de-a dreapta Lui pe Preacurata Stăpână. Toată oastea cerească sta așteptând porunca Stăpânului. A poruncit Domnul unui înger să sune din trâmbița cea înfricoșată pe care o ținea în mâini și a ieșit un astfel de sunet, încât s-a cutremurat toată lumea ca o frunză de copac când o bate vântul. După puțină vreme a făcut iarăși semn Domnul către înger să trâmbițeze a doua oară și îndată a trâmbițat.
Maica lui Iisus, cunoscând că după al treilea sunet al trâmbiței are să se sfârșească lumea, s-a sculat de pe scaunul său și căzând la Preacuratele picioare ale Dreptului Judecător se ruga cu stăruință să dea vreme de pocăință păcătoșilor, ca să-și plângă păcatele lor. Domnul i-a răspuns, zicând: „știi, Maica Mea preaiubită, câte lucruri de rușine săvârșește lumea cea nemulțumitoare, în fiecare zi. Așadar, nu este cu bună cuviință, nici cu dreptate ca în vreun chip să-i miluiesc, căci nu numai bărbații mireni și femeile, dar chiar și clericii și monahii Mă rănesc în cele dinlăuntru și Mă răstignesc și cu totul au necinstit sfântul chip și îngereasca petrecere, prin desfrânările lor".
Atunci Stăpâna se ruga mai cu stăruință, zicând: „Fiul meu Cel Preadulce, ascultă-mă pe mine, Maica Ta, ca, pentru milostivirile îndurărilor Tale și pentru Preacuratele Patimi ce ai răbdat să Te înduri spre cei păcătoși".
Iar El a zis: „Cunosc, o, Maica Mea, că de multe ori prin rugăciunile și cererile tale M-ai îmblânzit și nu M-ai lăsat să fac judecata ce li se cuvenea. Dar oamenii nicidecum nu s-au făcut mai buni și nici nu s-au abătut de la răutatea și vicleșugul lor de mai înainte; ci mai vârtos s-au făcut mai răi, defăimând Crucea și Patima Mea. Ighemonii și boierii muncesc cu nerușinare poporul cel supus lor și necinstesc sfintele legi prin petrecerea lor cea desfrânată. Poporul cel de obște iarăși leapădă și defaimă poruncile Mele, săvârșind voile lor cele trupești: desfrânările, uciderile, nedreptățile și alte fărădelegi pline de rușine și aducătoare de moarte".
Atunci Stăpâna iarăși a zis: „Toate acestea sunt adevărate, Preadulcele meu Fiu, dar mă rog ție, ca pentru nemărginita Ta milostivire să le trimiți lumina darului Tău, ca să-și cunoască păcatele lor și, întorcându-se la Tine, să dobândească iertare. Așa, Mult-Milostive Doamne, auzi-mă pe mine și împlinește cererea aceasta, nu pentru că li se cuvine lor, că nevrednici sunt de milă și de iertare, ci pentru dragostea mea și a tuturor sfinților care și-au vărsat sângele pentru numele Tău și și-au dat la felurite morți trupurile și au defăimat toate plăcerile lumii, pentru a avea dragostea Ta. Deci, ascultă, Mult-Milostive, rugăciunea noastră".
Atunci toți sfinții s-au închinat cu Preasfânta Fecioară, rugând pe Domnul să facă milă.
Judecătorul Cel Preaîndurat, înduplecându-Se prin rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților, a răspuns cu față lină: „M-ai biruit, Maica Mea, prin rugăciunea ta cea milostivitoare și ai îmblânzit dreapta Mea mânie. Să se facă dar voia ta. Iar voi, prietenii Mei, prin rugăciunile voastre ați schimbat mânia Mea întru milă. Așadar, trimit iarăși în lume învățători și propovăduitori să îndrepteze pe cei ce păcătuiesc".
Acestea zicând Stăpânul, a luat sfârșit vedenia pe care a povestit-o preotul cel zis mai sus tuturor fraților mănăstirii. Și pentru a-i încredința cum că a fost adevărată vedenia, le-a spus și oarecare greșeli ascunse ale fiecăruia, deosebi, pe care i le-a descoperit Domnul, ca să le spună fraților și să se îndrepteze. Acestea zicând, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Vedeți, frații mei, câtă putere are rugăciunea Preasfintei Fecioare către Preaînduratul său Fiu, Iisus Hristos? Deci, veniți să ne plângem aici păcatele și fărădelegile noastre, ca să nu le plângem mai târziu, veșnic și fără folos. Veniți să cădem cu toții la preacuratele picioare ale Maicii lui Dumnezeu și să strigăm cu credință: Ușa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc. Amin.
Minunile Athosului

Minunile Maicii Domnului în Muntele Athos diac. George ANICULOAIE
Despre Muntele Athos se ştie că este un loc ocrotit şi vizitat de Maica Domnului. Dacă ochii călugărilor de aici sunt feriţi de chipul femeiesc, sunt însă binecuvântaţi cu vederea celei mai însemnate dintre femei, Fecioara Maria, Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Acest munte, care la început era loc de închinare pentru păgâni, acum este Grădina Maicii Domnului, pe care Maica Vieţii a afierosit-o nevoitorilor, spre rugăciune. A pus şi un blestem, ca nici un picior de femeie să nu-i calce teritoriul, tocmai pentru ca rugăciunea lor să fie mai curată. Şi aşa şi este. Legătura între călugări şi Maica Domnului este atât de strânsă precum între mamă şi fiu. Aici nimic nu este cu neputinţă, minunile se întâmplă în fiecare zi. La orice chemare a lor, Maica Dumnezeului nostru vine la fiii ei pământeni şi de fiecare dată îi ajută ca şi o mamă.
Nu este călugăr în Muntele Athos care să nu-ţi vorbească despre o minune a Maicii Domnului întâmplată fie cu el, fie cu altcineva. Sunt aşa de multe încât s-a pierdut şirul lor. Doar cele ieşite din comun, sau cele despre care n-a vrut Maica să se uite, se păstrază din generaţie în generaţie, din neam în neam. La auzul lor, au venit şi oamenii din lume să se închine Maicii Domnului. Aşa se explică de ce multe dintre icoanele Fecioarei Maria sunt împodobite, uneori chiar în exces, cu bijuterii aduse drept mulţumire pentru ajutorul primit.

„Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“
Vatoped, una dintre cele 20 de mănăstiri aşezate pe Sfântul Munte, are nu mai puţin de şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Până şi hramul îi este închinat tot ei, „Buna Vestire“. Probabil, cea mai veche dintre ele este „Antifonitria“ sau „Împotrivă Glăsuitoarea“, pictată pe peretele pronaosului bisericii principale. Se spune că de icoana aceasta se leagă numele fiicei împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Plachidia, unul dintre ctitorii Mănăstirii Vatoped. În anul 382, aceasta a venit aici să se închine. Vrând să intre în biserică, a auzit o voce ca de tunet, zicându-i: „Rămâi pe loc şi să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“. Credincioasă fiind, fiica de împărat s-a smerit, părăsind în grabă Muntele Sfânt. Mai mult chiar, a construit cu cheltuiala ei un paraclis, lipit de peretele unde se află icoana, închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Şi „Vimatarisa“ sau „Ctitoriţa“ este o icoană veche, făcătoare de minuni. Minunea întâmplată cu ea s-a petrecut în urmă cu aproape 1.000 de ani, în timpul unui atac al arabilor. Paraclisierul, ierodiaconul Sava, de frică să nu piară în foc, a luat icoana Maicii Domnului şi Crucea Sfântului Constantin cel Mare şi le-a ascuns în fântâna din altar, punând în faţa lor o lumânare mare, aprinsă, pe care le-a acoperit cu scânduri şi lespezi de piatră. Dar Sava nu a scăpat de arabi, căzând în robie la ei. Întorcâdu-se după 70 de ani, a mai găsit doar câţiva călugări care se nevoiau între ruinele mănăstirii. Întrebând de icoana din fântână, nimeni dintre ei nu mai ştia nimic. Cu frică au dat lespedea la o parte şi nu mică le-a fost uimirea când au aflat icoana şi crucea plutind pe apă cu lumânarea lângă ele, de parcă atunci ar fi fost puse. Acum se află tot în altar, dar la loc de mare cinste. Se mai numeşte şi „Ctitoriţa“ pentru că a fost descoperită în timpul celor trei ctitori ai mănăstirii, Atanasie, Nicolae şi Antonie.
Maica Domnului se răzbună pe cei care i se împotrivesc
Minunea făcută de Maica Domnului cu Icoana „Paramitia“ sau „Mângâietoarea“ este mult mai evidentă, având efect şi asupra erminiei icoanei. La prima vedere, dă impresia că Fecioara Maria, care Îl are pe Pruncul Hristos în braţe, îi sărută mâna Fiului său. Dar, conform istoricului mănăstirii, icoana pictată în secolul al XIV-lea pe peretele din pronaos era sărutată în fiecare dimineaţă, la plecare, de către călugări, moment în care stareţul înmâna cheile portarului pentru a deschide poarta. Tocmai într-una dintre aceste dimineţi s-a auzit o voce blândă şi rugătoare venind dinspre icoană: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!“. În acel moment, stareţul a văzut cum mâna Pruncului acoperă gura Maicii Sale, zicând: „Maica Mea, nu mai purta grijă de această adunătură de păcătoşi; lasă-i să fie trecuţi prin sabia piraţilor, că mult M-au supărat cu păcatele lor“. Dar Fecioara Maria, ca o mamă iubitoare, i-a luat mâna Fiului, îndemnându-i din nou pe fii săi să nu deschidă porţile. De atunci, în faţa ei arde mereu o candelă, iar în fiecare vineri se face Sfânta Liturghie în paraclisul unde a fost mutată.
Au fost şi călugări care au cedat ispitei şi s-au împotrivit Maicii Domnului. Aşa a fost cazul unui diacon, care, nervos că nu a primit de mâncare, fiindcă a fost prins cu treburile de paraclisierie din biserică, s-a întors în biserică, unde, luând cuţitul cu care curăţa ceara, s-a apropiat de icoana Preasfintei şi Preablândei Fecioare, a lovit chipul Maicii, spunând: „Îţi slujesc de atâta timp, iar tu nu te îngrijeşti nici de hrana mea?“. Imediat a curs sânge, iar diaconul a fost cuprins de diavol. Doar la rugăciunile călugărilor, Maica Domnului l-a scăpat de diavol, însă greşeala nu i-a iertat-o. Abia după trei ani de pocăinţă în faţa icoanei sale, Maica s-a arătat stareţului spunându-i că l-a iertat, numai că mâna i se va usca, iar după moarte nu va mai putrezi niciodată. Această mână se păstrează până astăzi neagră şi neputrezită. Mai târziu, un preot, necrezând cele întâmplate, a venit să vadă această icoană a Maicii Domnului - „Înjunghiata“ (secolul al XIV-lea). Îndrăznind să pună mâna în locul rănii, imediat a curs sânge, căzând mort chiar în clipa aceea.
La „Pantanasa“ bolnavii se vindecă şi astăzi
Chiar şi de magazia Mănăstirii Vatoped se leagă o minune a Maicii Domnului. Icoana „Eleovritissa“ sau „Izvorâtoarea de ulei“, pictată în secolul al XIV-lea, cinstită în mod special în vinerea din Săptămâna Luminată, se află în magazia acestei mănăstiri. În timpul Sfântului Ghenadie, care se ocupa de aprovizionarea mănăstirii, uleiul nu mai era din prisos, fiind obligat să îl folosească doar pentru nevoile bisericii. Bucătarul, nemaiavând cu ce să facă mâncarea, s-a plâns stareţului, care i-a poruncit Sfântului Ghenadie să nu se mai îngrijească de lipsa uleiului, căci Maica Domnului nu-i va lăsa şi va face milă cu ei. Şi aşa s-a şi întâmplat, încât, într-o zi, când a intrat în cămară, a văzut că vasele erau atât de pline încât uleiul curgea pe jos, ajungând până la uşă. Tot de atunci icoana are o mireasmă deosebită.
Icoana Maicii Domnului „Pirovolitisa“ („Împuşcata“) este pictată pe peretele de deasupra porţii din exteriorul mănăstirii. În anul 1822 câţiva turci au ajuns la poarta mănăstirii. Unul dintre ei a scos pistolul şi, plin de încredere, a tras în mâna dreaptă a Preasfintei Fecioare. Imediat a venit şi pedeaspa, căci diavolii, luându-l, l-au îndemnat să se spânzure de un măslin din faţa mănăstirii. Cea de-a şaptea icoană este „Pantanasa“ sau „Atotîmpărăteasa“, din secolul al XVII-lea. După spusele bătrânilor din mănăstire, este făcătoare de minuni. A salvat un tânăr care avea o viaţă necurată, ocupându-se chiar şi cu vrăjitoria. Această icoană mai are şi harul de a vindeca cancerul. Foarte mulţi bolnavi s-au vindecat după ce au citit cu credinţă Paraclisul Maicii Domnului înaintea icoanei.
* Sursa: Monah Pimen VLAD, Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului

Parintele Alexandru, de la Chilia Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, este unul dintre acei muritori care au ales sa urmeze indemnul la desavarsire rostit de Hristos. Lasand in urma averi si familie, Parintele vietuieste de patru ani la Muntele Athos. Joi seara, el s-a aflat la Targu-Mures, unde le-a impartasit credinciosilor din experienta sa duhovniceasca, in cadrul conferintei "Crestinismul si problemele lumii contemporane"
Dupa ce a facut un istoric al Muntelui Athos, Parintele Alexandru a vorbit despre minunile care au avut loc si continua sa se petreaca pana in zilele noastre pe Sfantul Munte. Unul din cele mai puternice exemple in acest sens este manastirea Marea Lavra, unde de peste 1000 de ani, hambarele sunt mereu pline, nu datorita oamenilor, ci gratie harului lui Dumnezeu. La fel de Parintele Alexandrugraitoare sunt miracolele care au drept izvor icoanele Mantuitorului, Maicii Domnului si Sfantului Ioan Botezatorul. In continuare, parintele s-a referit la maladiile lumii contemporane - goana dupa bogatii, putere si placere, toate in dezacord cu viata intru Hristos. Apreciind ca omenirea a ajuns in vremurile apocaliptice, in care duhurile rele s-au dezlantuit cu toata puterea pentru a insela si diviza, Parintele Alexandru a spus ca singurul mijloc de a rezista asaltului raului este viata traita in curatie sufleteasca si trupeasca, calauzita de harul lui Dumnezeu.
Un material amplu despre conferinta oaspetelui athonit va putea fi citit in paginile "Ziarului de Mures". Cu aceasta ocazie, Parintele Alexandru va raspunde si intrebarilor puse de cei care au luat parte la conferinta.
Publicam in avanpremiera un scurt fragment din cadrul conferintei, referitor la una din minunile care au loc in prezent la Sfantul Munte - schimbarea la fata a icoanei Prodromita, de la Schitul Prodromu, unde Parintele Alexandru s-a ocupat de primirea oaspetilor asezamantului monahal:"Am avut sansa sa fiu doi ani arhondar la Schitul Prodromu, intre 2001 si 2003, si multi, sute, mii de oameni au venit, si i-am dus sa le arat si sa le vorbesc despre sfanta icoana Prodromita, care este imbracata in argint, iar chipurile cele nepictate de mana sunt lasate descoperite si au o frumusete care nu poate fi descrisa…Si ducandu-ma acolo zilnic, si in fiecare zi de multe ori, am observat ce citisem candva: chipurile Maicii Domnului si ale Mantuitorului se schimba. Atunci cand vin crestini deschisi si cu buna dorinta de a afla har si de a afla ajutor de la Dumnezeu, cu inima deschisa si se inchina sfintei icoane, Mantuitorul zambeste. Apare un zambet pe chipul Lui pe care nu vi-l puteti inchipui cat de minunat si de frumos este. Si Maica Domnului isi lumineaza chipul. Cand se intampla sa vina acolo protestanti, necredinciosi, chipurile sunt mahnite, sunt umbrite. Am observat lucrul acesta, si nu l-am comentat cu altii, pentru ca este o minune, si este o traire, si o perceptie pe care unii o au, altii nu o au. Si atunci am zis: "sa nu ma pun intr-o situatie delicata si sa spun unora si sa zica ca e o parere a mea. Mai bine sa stau linistit si daca e sa le descopere Dumnezeu si Maica Domnului, vor vedea si ei. Daca nu, sa raman eu cu parerea mea"…
Ei, sa vedeti minune care s-a petrecut acum. A venit un credincios grec din Australia cu un calugar de la Marea Lavra, si cu o parte din familia lui, din Grecia. Cand au ajuns la sfanta icoana Prodromita, am observat cum Mantuitorul zambea. M-am bucurat si am zis: "Uite, sunt niste crestini adevarati!". I-am dus dupa aceea la icoana Sfantului Ioan Botezatorul, si le-am spus ce v-am spus si dumneavoastra: "Uite, ce incruntat este Sfantul datorita faptului ca i-a gonit pe turci la 1821 si, greci fiind, fiind vorba de 1821, s-a aprins in ei mandria si bucuria invingatorilor, ca a fost victoria lor asupra turcilor, si s-au bucurat cand au auzit ca turcii au dat bir cu fugitii, goniti de icoana sfantului si de credinta noastra ortodoxa. Si atunci, le-am spus: "Pe cat de incruntat este sfantul acuma, pe atat de bucuros era Mantuitorul cand v-a vazut ca ati venit, si zambea". Si au zis: "Dar cum zambea?", si atunci mi-am dat seama ca ei nu dadusera atentie la ce vedeam eu. Si am spus: "N-ati vazut?" - "Nu, n-am vazut. Ne-am uitat, ne-am inchinat, am pus metanie, am aprins lumanari."
Le-am spus: "Pai, cand vin oameni cu credinta puternica si adevarata, Mantuitorul zambeste, Pruncul zambeste, Maica Domnului se lumineaza. Cand vin protestanti, si atei, si necredinciosi, vin ca la muzeu, sunt tristi si chipurile nu au stralucire." "Da? Ia sa vedem. Hai sa mergem inapoi si sa vedem". Si am zis: "Doamne, daca se intampla sa fie o parere a mea. ma fac de ras". Si am zis: "Doamne, ajuta-ma si descopera si lor ce mi-ai descoperit mie", si m-am rugat, pe drum m-am tot rugat, si cand am intrat din nou in biserica mare, Pruncul stralucea si zambea mai tare ca niciodata, iar ei cand au vazut, s-au bucurat, mi-au multumit, imi sarutau mainile ca nu stiu cui, eu nu stiam cum sa le raspund, si a fost asa o bucurie, si ne-au dat lacrimile tuturor de bucurie. Icoana, sfanta icoana stralucea, Maica Domnului stralucea, Pruncul Iisus zambea, si era o bucurie si o fericire crestineasca, o comuniune pe care numai daca o traiesti o simti. Astfel de minuni se petrec acuma in Sfantul Munte, si se petrec mereu, si se petrec si in Romania, se petrec si in sfanta aceasta biserica, in caminele dumneavoastra, in manastirile din Romania, desi sunt atatea si atatea amenintari, si atatea si atatea ganduri vrajmase la adresa noastra."
Ioan BUTIURCA Sursa: Zi-de-Zi.ro
Sfântul Siluan Athonitul MISTICA VEDERII LUI DUMNEZEU Cuviosul Arhimandrit Sofronie

PREDOSLOVIE
Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este “într-ascuns…si vede într-ascuns” (Mt. VI
1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un “imperativ categoric” ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu. Pe deasupra, amara mea experienta mi-a aratat de mai multe ori ca este necesar sa ne ferim si de referirile asupra noastra, caci altminteri devenim victima duhului slavei desarte sau a multumirii de sine. Din cauza acestor miscari ale duhului nostru avem de suferit parasirea lui Dumnezeu. Totusi, prin continutul lor esential, ele mi-au descoperit situatia tragica a milioanelor de oameni, risipiti pe toata fata pamântului. Nu este exclusa posibilitatea ca spovedania mea, mai bine zis - autobiografia mea duhovniceasca, sa le usureze macar unora din ei sa gaseasca o bine-placuta hotarâre în încercarile ce pot veni asupra lor.
Cele ce s-au petrecut cu mine n-au fost urmarea initiativei mele, ci Dumnezeu, prin Providenta sa, numai de El cunoscuta, a binevoit sa ma cerceteze si sa-mi ingaduie a ma atinge de Vesnicia Lui. Mâna Lui cea Sfânta ma arunca fara crutare în bezne de nedescris. “Acolo”, uimit pâna la groaza, am devenit spectatorul unor realitati, care depaseau puterile mele rationale. Despre acestea încerc sa vorbesc în paginile care urmeaza. Experientele mele nu erau dintr-o data însusite de ratiunea mea. Au trecut zeci de ani pâna când ele au luat în mine forma unei cunostinte dogmatice. Înainte de a fi cercetat de Dumnezeu, când citeam Evanghelia sau epistolele Apostolilor, nu reuseam sa înteleg în chip real ce fel de realitate ontologica se ascunde sub fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Însasi viata mi-a aratat ca în afara de experienta vie cu Dumnezeu sau de întâlnirea cu stapâniile si cu conducatorii lumii întunericului acestui veac, cu duhurile rautatii de sub cer (Ef. VI 12), o cunoastere pur intelectuala nu ne conduce spre sensul însusi al credintei noastre: adica la cunoasterea lui Dumnezeu - care a creat toate cele ce exista - la “cunoasterea” - ca intrare în însusi actul Vesniciei Sale. “Viata vesnica, aceasta este ca sa te cunoasca pe tine, singurul, adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3)
În ceasurile când se atingea de mine Iubirea lui Dumnezeu, eu “recunosteam” într-însa pe Dumnezeu: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, si Dumnezeu ramâne în el” (I Ioan IV, 16). Iar dupa cercetarea de Sus, citeam Evanghelia cu o întelegere diferita de cea de pâna acum: încercam o bucurie profunda si o vie recunoastere, gasind aici confirmarea propriei experiente. Aceste minuante concidente între cele mai esentiale momente de cunoastere a lui Dumnezeu si datele revelatiei Noului Testament sunt nemasurat de scumpe sufletului meu. Ele au fost un dar ceresc: Însusi Dumnezeu se ruga în mine. Dar toate acestea luau forma “propriei stari”. Eu am fost botezat chiar din primele zile ale aparitiei mele în lume. Dupa rânduiala Bisericii noastre, în timpul acestei Taine pe toate membrele trupului meu s-a pus “Pecetea darului Duhului Sfânt”: Oare nu aceasta “Pecete” m-a salvat când rataceam pe cai straine? Nu a fost ea oare pricina multor “minunate coincidente” ale trairilor mele în duhul Revelatiei evanghelice?
ADUCEREA-AMINTE DE MOARTE
Dupa ce au trecut mai bine de cincizeci de ani [cartea e scrisa în 1984; nota Andrei], îmi este cu neputinta sa restabilesc în memorie firul cronologic al întâmplarilor ce au marcat sufletul meu. Zborul duhului nostru în spatiul mintii nu-l poti cuprinde cu întelegerea, cum a spus însusi Domnul în convorbirea cu Nicodim: “Vântul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine, nici încotro se duce: astfel este cu oricine care e nascut din Duhul” (Ioan III, 8). În acest moment gândul meu se opreste la unele din acele situatii greu de suportat si disperate, dar care, în cele din urma, s-au dovedit a fi pentru mine o pretioasa cunoastere si un izvor de putere în nevointele mele. Cele ce mi s-au întâmplat s-au imprimat în viata mea ca o taietura în piatra si îmi dau posibilitatea sa vorbesc despre ce-a facut cu mine dreapta lui Dumnezeu.
Înca din tinerete gândul la vesnicie se alipise de sufletul meu. Pe de-o parte era un lucru firesc ca urmare a rugaciunilor din copilarie adresate Dumnezeului celui viu catre care s-au dus bunicii si stramosii mei; pe de alta parte, copiii cu care atunci ma jucam, cu o naiva seriozitate, se opreau gânditor asupra acestei taine. Pe masura ce cresteam, ma întorceam din ce în ce mai des la meditatiile asupra vesniciei: mai ales în convorbirile cu fratele meu mai mic Nicolae (1898-1979). El era mai întelept decât mine si eu am învatat multe de la el. Eu stiam din rugaciunile mele de copil ca generatiile care ne-au precedat au plecat în nadejdea lui Dumnezeu; dar în acele zile nu mai aveam credinta de copil. Oare sunt eu vesnic ca orice alt om sau vom coborî toti în întunericul nefiintei? Aceasta întrebare tâsnita dintr-o minte de copil care alta data contempla linistita, devenise asemenea unei mase înca amorfe de metal incandescent. În adâncul inimii îsi facea loc un simtamânt ciudat -zadarnicia tuturor agoniselilor pe pamânt. Era ceva cu totul nou în inima mea, care nu mai semana cu nimic altceva. În cele din afara , eu totusi eram linistit; adesea chiar râdeam cu inima deschisa; traiam asa cum traieste toata lumea. Si totusi, în tacere, ceva se împlinea în inima mea; mintea, abatându-mi-se de la toate, îsi concentra întreaga sa atentie catre înauntru. Peste necuprinsele întinderi ale tarii mele trecea un plug urias, care scotea radacinile trecutului. Toata lumea era în stare de alerta, peste tot mocnea o încordare, care depasea puterile omenesti. Mai mult decât atât: în toata lumea se produceau evenimente care marcau începutul unei ere noi în istoria omenirii, dar duhul meu nu se oprea asupra lor. Multe se prabuseau în jurul meu, dar prabusirea mea launtrica era mult mai intensa, ca sa nu spun mai importanta pentru mine.
Cum astfel? În acele zile, eu nu eram capabil de o gândire logica. Gândurile se nasteau înauntru, din starea duhului meu: “Daca eu mor în mod real, adica daca ma scufund în neant, atunci si toti ceilalti oameni, semenii mei, dispar de asemenea fara urma. Asadar, toate sunt desertaciune; adevarata viata nu ne este data. Toate evenimentele mondiale nu sunt mai mult decât o bataie de joc sinistra asupra omului”.
…Asa concepeam atunci moartea. Duhul care ma stapânea ma despartea de pamânt si eram aruncat într-o zona obscura, unde timpul nu exista.
Vesnica uitare, ca o stingere a luminii constiintei îmi dadea groaza. Aceasta stare ma zdrobea, ma domina împotriva vointei mele. Ceea ce se petrecea în jurul meu îmi amintea în mod obsedant de sfârsitul inevitabil al istoriei universale. Viziunea beznei devenea fara încetare prezenta si numai din când în când îmi dadea o oarecare odihna. Aducerea-aminte de moarte atinsese o asemenea intensitate, încât lume, toata lumea noastra îmi aparea asemenea unui miraj, gata oricând sa dispara în vesnicele abisuri ale nefiintei. Realitatea efectiva a unei alte rânduieli, nepamântesti, neîntelese, ma domina, în pofida încercarilor mele de a ma sustrage ei. Îmi aduc aminte perfect: în viata de toate zilele eram ca toti ceilalti oameni, dar erau momente când nu-mi mai simteam pamântul sub picioare. Cu ochii mei vedeam ca de obicei, în timp ce în duh eram purtat deasupra prapastiei fara fund. La aceasta aparitie mai târziu s-a adaugat alta: în fata mea, în gândul meu, se ivise o bariera, pe care o resimteam ca pe un perete de plumb. Nici o raza de lumina spirituala, ca si peretele care nu era material, nu patrundea în inima mea. Multa vreme m-am simtit zdrobit de aceasta opacitate care se ridica în fata mea. Independent de toate cele exterioare: razboaie, boli, precum si alte nenorociri, pentru mine era un chin de nesuportat sa recunosc ca sunt condamnat la moarte mai devreme sau mai târziu. Si iata, fara sa reflectez la ceva anume, dintr-o data mi-a intrat în inima acest gând: daca omul este în stare sa sufere atât de profund, înseamna ca el este maret prin natura sa. Faptul ca, odata cu moartea lui, moare toata lumea si chiar Dumnezeu, nu este posibil decât daca omul însusi apare, într-un sens oarecare, ca centrul întregului univers. Si în ochii lui Dumnezeu, desigur, el este mai de pret decât toate celelalte lucruri create. Domnul stie câta recunostinta am pentru ca nu m-a crutat “si nu m-a lepadat, toate facând, pâna când m-a înaltat” sa vad Împaratia, macar numai “în parte” (începutul canonului Liturgic al Sf. Ioan Gura de Aur si I Cor XIII, 12). O, grozavii ale acestui timp binecuvântat! Nimeni nu este în stare sa mearga de bunavoie în calea acestor încercari. Îmi vine în minte acum acel cosmonaut, care trimitea disperate apeluri catre pamânt din spatiu ca sa-l scape de moarte; radioul capta gemetele, dar nimeni n-a avut mijloacele necesare ca sa-i vina în ajutor. Ma gândesc daca, pâna la un anumit punct, sa fac o paralela între ceea ce a trait bietul cosmonaut si ceea ce am încercat eu în momentele prabusirii mele în bezna întunericului. Cu toate acestea duhul meu se îndrepta nu spre pamânt, ci spre Acela, pe Care eu înca nu-l cunosteam, dar de a Carui Existenta nu aveam nici o îndoiala. Eu nu-l cunosteam, dar El era, nu stiu cum, cu mine, având în stapânire toate mijloacele pentru mântuirea mea. Cel ce patrunde cu Fiinta Lui toate, se ascundea de mine. Am vazut moartea nu dupa trup, nici în formele ei pamântesti, ci în vesnicie.Astfel, “sub semnul unui minus” se deschidea în mine Fiinta cea mai profunda. Lumea materiala îsi pierdea consistenta, iar timpul - dimensiunea. Eu ma chinuiam, neîntelegând ce se întâmpla cu mine…Nici odata nu voi putea întrupa în cuvinte bogatia specifica acelor zile, când Domnul, fara sa ia în seama protestele mele, m-a luat în puternicele Sale mâini si cu mânie m-a aruncat în nemarginirea lumii creata de El. Ce sa spun? Într-un mod aspru, El mi-a deschis orizonturile unei alte Realitati. Peripetiile mele pline de suferinta au fost adevarate “treceri prin vamile chinurilor”. …Viziunea existentei tragice a omenirii nu stiu cum crestea împreuna cu sufletul meu si aducerea aminte de moarte nu ma parasea oriunde m-as fi dus. Eram despicat în doua într-un chip straniu: duhul meu traia în acea tainica sfera pe care nu reusesc s-o exprim prin cuvinte, pe câta vreme judecata si starea mea sufleteasca parca traia potrivit cu obiceiurile lor de toate zilele, adica asemenea tuturor celorlalti oameni....Dispretuiam bogatia materiala si nu prea pretuiam pe cea intelectuala, caci nu-mi daduse raspuns la cele ce cautam. Daca mi s-ar fi oferit un secol de viata fericita, n-as fi primit aceasta oferta. Duhul meu avea nevoie de vesnicie, si vesnicia, cum am înteles mai târziu, statea în fata mea, renascându-se în mod activ. Eram orb, fara ratiune. Ea, vesnicia, batea la usa sufletului meu, în care ma inchisesem fiindu-mi frica de mine însumi, dar n-o stiam (Apoc. III, 18-20). O! sufeream! dar nu gaseam nicaieri o iesire, afara de rugaciunea care se renascuse în mine, rugaciune catre Cel pe Care înca nu-L cunosteam, sau mai bine zis catre Cel pe care-L uitasem! O rugaciune înflacarata m-a cuprins în cele mai dinlauntru ale mele si în decurs de mai multi ani nu m-a parasit nici aievea, nici un somn. Chinul meu a fost de lunga durata. Ajunsesem pâna la epuizarea tuturor parerilor mele. Atunci, cu totul pe neasteptate,ceva ca un ac mi-a strabatut grosimea peretelui de plumb, si prin canalul de subtirimea unui fir de par a patruns o raza de Lumina. La Parintii Bisericii am gasit învatatura privitoare la aceasta forma a harului. Aducerea-aminte de moarte este o stare deosebita a duhului nostru, care nu seamana deloc cu toate cunostintele pe care ni le-am însusit, în care descoperim ca într-o zi sau alta vom muri. Aceasta minunata aducere-aminte scoate duhul nostru din atractia celor pamântesti. Fiind o putere ce coboara de sus, ea ne asaza mai presus de patimile pamântesti, ne elibereaza de sub stapânirea poftelor si atasamentelor vremelnice si, prin acestea, ne face în chip firesc sa traim o viata sfânta. Chiar într-o forma negativa, ea ne strânge totusi la pieptul Celui Vesnic. Aducerea-aminte de moarte ne da experienta nepatimirii, a victoriei asupra pasiunilor; înca nu pe cea pozitiva care apare ca o deplina posedare a iubirii lui Dumnezeu. Ea nu are, totusi, un caracter pur negativ adica ceva opus iubirii. Ea întrerupe actiunea patimilor si prin aceasta, pune începutul unei schimbari fundamentale în toata activitatea vietii noastre, schimbând si felul de percepere a tuturor lucrurilor. Faptul ca ea ne face sa traim moartea noastra ca pe un sfârsit al întregului univers, confirma Revelatia care ne spune ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu si, ca atare, el este capabil sa-L primeasca în sine pe Dumnezeu si cosmosul creat. Acesta este începutul concretizarii în noi a principiului personal. Aceasta experienta pregateste duhul nostru spre o mai reala primire a Revelatiei crestine si spre acea teologie la baza careia se afla experienta unei alte existente. Când prin puterea aducerii-aminte de moarte, toata fiinta mea a fost mutata în planul vesniciei, atunci, în mod natural, a venit sfârsitul distractiei mele copilaresti, pasiunea mea pentru arta care ma stapânea ca un rob. Strâmta si plina de necazuri este calea credintei noastre: tot trupul vietii noastre se acopere de rani la toate nivelurile; uneori durerea atinge asemenea intensitate încât mintea suferinda este redusa la tacere si intra într-o stare situata înafara vremii. Revenind din aceasta contemplare existentiala, descoperim deja în strafundurile fiintei noastre gânduri gata alcatuite, nu de noi inventate; în acele gânduri se cuprind anticiparile revelatiilor ce vor urma sa vina de la Dumnezeu. Acest dar al harului nu poate fi descris cu cuvintele noastre de toate zilele. Experienta ne dovedeste ca el nu se poate dobândi altfel decât printr-un îndelungat proces de lepadare de sine totala. Atunci, peste toate asteptarile, vine Lumina Necreata, care vindeca toate ranile. În stralucirea acestei Lumini, calea “îngusta” pe care am strabatut-o ne apare asemenea chenozei lui Hristos (Filip. 2.7), prin care si noua ni se daruieste înfierea fata de Dumnezeu-Tatal. În masura în care ni se descopera Fiinta Absoluta, noi simtim din ce în ce mai puternic nimicnicia si necuratia noastra. Aceasta viziune este groaznica…Domnul mi-a dat sa traiesc în valurile milostivirii Sale, dar eu nu pricepeam nimic; la El toate sunt altfel. Dar El nu m-a lasat în întuneric pâna la sfârsit: El m-a condus la picioarele Fericitului Siluan si am vazut atunci ca toata experienta mea premergatoare m-a pregatit sa înteleg învatatura lui.
DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
…Exista multe trepte si forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia din ele, care în chip deosebit actioneaza pentru mântuirea noastra: “groaza” de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusa. Cei ce sunt însemnati de aceast sfânta frica se elibereaza de orice alta teama pamânteasca. Parintii nostri, neînfricati slujitori ai Duhului, se îndepartau în pustietati si traiau cu fiarele salbatice, în conditii aspre, într-o saracie totala, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Si asta, pentru a putea fi liberi sa plânga, constienti fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit. Nu este poate dat oricui a întelege pentru ce barbatii duhovnicesti, care au dispretuit toate cele din lumea aceasta, plâng tot atât de mult, daca nu chiar mai mult decât mamele deasupra mormintelor fiilor lor atât de scumpi inimilor lor. Acesti sihastri plâng când contempla în launtrul lor bezna întunecoasa; când vad radacinile adânci ale “cunoasterii raului”, pe care nu le pot smulge cu propria lor putere. Pentru cei ce nu cunosc aceasta stare a duhului, toate acestea vor ramâne pentru totdeauna de neînteles. Taina aceasta se ascunde din fata ochilor straini, nu pentru ca Dumnezeu cauta la fata omului, ci pentru ca harul acesta se încredinteaza numai acelora care ei însisi se încredinteaza lui Dumnezeu - Hristos. Si acest har este, de asemenea, darul iubirii lui Dumnezeu, fara de care lacrimile nu vor curge. Darurile Duhului Sfânt sunt nepretuite. Orice dar adevarat nu este altceva decât o flacara de iubire. Dar pentru largirea inimii noastre pâna la capacitatea de a cuprinde iubirea lui Hristos în aparitiile ei luminoase, e necesar ca noi toti, fara exceptie, sa trecem prin multe încercari. Cei care traiesc într-o lenevire trupeasca se atrofiaza în cele duhovnicesti si traiesc închisi în fata iubirii universale a lui Hristos. Asemenea oameni traiesc si mor fara ca duhul sa-i poata înalta la ceruri. Între darurile de Sus si nevointele ascetice exista o oarecare masura comuna: toti cei ce merg pe calea poruncilor lui Hristos, urmarindu-l îndeaproape, sunt renascuti, unii mai mult, altii mai putin…Prin împreuna rastignire cu Dumnezeu-Cuvântul întrupat coboara asupra credinciosului harul divin, care îl aseamana pe om cu Dumnezeu. Acest dar de asemenea include în sine “teologia” de viata purtatoare, printr-o reala petrecere în Lumina iubirii. Darul pocaintei se da celor care primesc cu deplina credinta cuvântul lui Hristos care spune ca daca nu vom crede în El, în Dumnezeirea Lui si în absolutul adevar al tuturor celor ce ni s-au poruncit de catre El, atunci pacatul nu se va descoperi pentru noi în adâncimea lui ontologica si “vom muri în pacatele noastre” (Ioan X VIII 21 si 24).
Notiunea de pacat se arata acolo unde raporturile dintre Dumnezeul Absolut si omul-creatura capata caracter personal. Altminteri, ramâne numai o reprezentare intelectuala despre o treapta sau alta de desavârsire a formei de existenta. Pacatul întotdeauna este o crima împotriva iubirii Tatalui ceresc. El apare ca o îndepartare a noastra de Dumnezeu si ca o înclinare a noastra spre patimile noastre. Pocainta este legata întotdeauna de o rezistenta a noastra fata de tenebrele pacatului. Nu numai în crestinism se duce o lupta cu patimile; si în umanism se observa deasemenea preocuparea de a elimina unele vicii; dar, întrucât lipseste cunostinta privitoare la profunzimea pacatului si, în masura în care orgoliul, aceasta radacina rea, ramâne nebiruita, tensiunea tragismul istoriei nu înceteaza sa creasca.Sfintii Parinti spun ca numai smerenia poate salva omul si ca mândria singura ajunge sa-l poata arunca în în întunericul iadului. Iar biruinta asupra întregului complex al patimilor înseamna redobândirea unui mod de a fi asemenea lui Dumnezeu. Toate patimile sunt neaparat îmbracate într-o forma oarecare, vizuala sau gândita a imaginatiei. În rugaciunea fierbinte de pocainta, duhul crestinului se disociaza de reprezentarile lucrurilor vazute sau de conceptiile rationale.În marea sa întristare de a-L fi pierdut pe Dumnezeu, sufletul se dezbraca de imaginile materiale si gândite; atunci mintea - duhul se apropie de hotarul de unde poate aparea Lumina. Dar aceasta granita poate ramânea netrecuta, daca mintea se va întoarce asupra ei. Nu sunt excluse cazurile când în timpul întoarcerii mintii asupra ei, intelectul sa se vada asemenea luminii. Important este sa stim ca aceasta lumina este proprie mintii noastre, întrucât ea este creata dupa chipul lui Dumnezeu, care ni s-a descoperit ca o Lumina în care nu se afla nici o întunecime (I Ioan I 5). Asa se savârseste trecerea spre o alta forma de gândire, spre un alt fel de întelegere, superioara celei empirice din domeniul cunoasterii stiintifice.În elanul pocaintei depasind tot ce este trecator, duhul nostru vede de undeva de sus relativitatea si cauzalitatea tuturor informatiilor noastre practice. Si iarasi, si iarasi: Dumnezeu este cu adevarat trait ori ca un foc curatitor ori ca o lumina stralucitoare.
“Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu” (Ps. 110, 10). Aceasta frica coboara asupra noastra de Sus. Ea, este un simtamânt duhovnicesc, mai întâi frica de Dumnezeu si apoi de noi însine. Noi traim în starea de frica în virtutea prezentei vii a unui Dumnezeu Viu, constienti fiind de necuratia noastra. Aceasta frica ne asaza înaintea fetei lui Dumnezeu, ca sa fim judecati de El; noi însa am cazut atât de jos, încât durerea noastra pentru noi însine devine o profunda suferinta, mult mai grea decât chinul de a ne vedea în spaima necunostintei, în paralizia insensibilitatii, în robia patimilor. Aceasta frica este o trezire din somnul de veacuri al pacatului. Dar ea ne aduce lumina întelepciunii: pe de o parte, devenim constienti de starea noastra de pierzare, iar pe de alta parte, simtim sfintenia lui Dumnezeu. Uimitoare este natura acestei frici: fara actiunea ei curatitoare, desigur nu ni se va deschide calea spre o desavârsita iubire a lui Dumnezeu. Frica aceasta este nu numai începutul întelepciunii, ci si al iubirii. Frica ne cutremura, facându-ne sa ne vedem pe noi însine asa cum suntem si ne leaga de Dumnezeu printr-o dorinta irezistibila de a fi cu El. Frica însoteste uimirea în fata lui Dumnezeu, care ni se descopera. A se recunoaste nevrednic înaintea unui asemenea Dumnezeu, iata în ce consta spaima noastra.
…Frica de a fi vesnic în acel întuneric al iadului, a carui esenta o zarim datorita Luminii necreate, înca invizibila pentru noi, dar care ne da totusi putinta s-o “vedem”, ne provoaca o chinuitoare sete de a ne rupe din bratele asupritoare ale caderii noastre, de a intra în sfera Luminii neînserate, si de a merge spre Dumnezeul iubirii sfinte. Numai prin credinta în Dumnezeu-Hristos primim criteriul autentic la realitatea lumilor create si necreate. Dar pentru aceasta este necesar sa construim toata fiinta noastra, si cea vremelnica si cea vesnica, pe neclintita piatra a poruncilor lui Hristos. Foarte multi merg la biserica ca sa se roage, dar nu sunt deloc multi care afla “calea îngusta care duce la biserica cea nefacuta de mâna în ceruri” (Mt. VII, 14). La începutul pocaintei noastre, parca nu vedem nimic, în afara de iadul nostru launtric, dar în mod ciudat, Lumina nevazuta înca de noi patrunde deja înauntru ca o simtire vie a prezentei lui Dumnezeu. Daca noi ne vom tine, puternic, cu amândoua mâinile de marginea vesmântului lui Iisus Hristos, atunci minunea cresterii noatre în Dumnezeu se va intensifica mereu si va începe sa ni se descopere minunatul chip al lui Iisus si vom contempla în El Proiectul, dupa care noi, oamenii, am fost zamisliti înainte de facerea lumii. Pentru ca sa nu se mândreasca inima omului din cauza bogatiei darului, i se da de catre Providenta sa mearga pe urcusul abrupt spre aceasta cunostinta care oboseste si mintea si sufletul, si trupul. Din timp în timp, Dumnezeu îsi retrage mâna de la nevoitor si atunci duhul strain gaseste o ocazie sa clatine inima si gândul nostru. De aceea nu ne simtim niciodata într-o siguranta desavârsita si chiar în timpul marilor revarsari de mila din partea iubitului Dumnezeu nu ne “înaltam”…
DESPRE POCAINTA
Dumnezeu este Fiinta Absoluta, Principiul tuturor principiilor. El ni s-a revelat ca “EU SUNT”, ca - Ipostas, ca - Persoana. Acum noi Îl cunoastem prin Fiul, Cel de o fiinta cu Tatal, Care ni s-a aratat noua: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Unul-Nascut, care este în sânul Tatalui, acela a spus despre El” (Ioan I, 18). Noi îl cunoastem, de asemenea, si prin Duhul Sfânt: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatal întru numele Meu, acela va va învata pe voi toate” (Ioan XIV, 26). Si aceasta cunostinta vie ne-a eliberat de toate absurditatile zborului intelectual spre un Absolut Suprapersonal, spre Fiinta Pura, care transcende tot ce exista, spre Ne-Fiinta. Cel ce este fara de început cu Tatal si cu Duhul -Logosul întrupat - si-a început misiunea cu o chemare catre cei cazuti: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat Împaratia cerurilor” (Mt. III, 2). El ni L-a facut cunoscut si pe Tatal si pe Duhul Sfânt. Si la rândul lor, acestia doi marturisesc despre Dânsul. Iar el ne-a aratat si calea cea mai buna si cea mai sigura, care duce la Tatal. Ajuns la sfârsitul viietii mele as vrea sa cânt un imn vrednic de a preamari darul pocaintei… Ma voi folosi pentru aceasta de cuvintele inspirate ale psalmistului din vechime:
“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, marete si minunate sunt lucrurile Tale! “Tu esti Sfânt si locuiesti în Lumina neapropiata. “În Tine au nadajduit parintii nostri si Tu i-ai eliberat. “Catre Tine au strigat si Tu I-ai mântuit. “Dar eu sunt un vierme si nu un om. “De ocara în fata oamenlor si dispretuit de popor. “Tu esti cel ce m-ai scos din sânul maicii mele, Tu esti Dumnezeul meu. “Nu te departa de la mine si eu voi binevesti Numele tau fratilor mei: “Cei ce va temeti de Domnul, laudati-l pe el! “Ca n-a defaimat smereneia mea, nici n-a lepadat ruga mea. “Eu L-am cautat si El nu si-a întors fata lui de la mine “Si acum eu îl voi lauda în adunare mare (Ps. XXI, 3-6, 11, 24, 27-29; Tim.6, 16) “Nu stiu fie trup ori în afara de trup” (II Cor. XII, 2). Asa se întâmpla cu cel ce se caieste fierbinte. Inima înfrânta si smerita a omului este cuprinsa de o sete arzatoare de Dumnezeu care mântuieste si-o atrage cu întreaga lui fiinta. Si nici el însusi nu stie când si cum s-a întâmplat cu el schimbarea, dar uita lumea materiala si însusi trupul sau. Cu toate acestea ramâne el însusi, ca subiect, si aceasta, cu o forta si o luciditate mai mare ca niciodata în cursul vietii normale. Îsi traieste viata ca un duh fara trup. În asemenea momente binecuvântate de Sus i se da cunostinta despre o alta forma de existenta, de data aceasta supranaturala.Se întâmpla uneori ca duhul meu sa se simta într-un spatiu infinit, care în chip ciudat e straveziu cu toate ca nu se vede ca atare. Nu gasesc definitia acelei sfere nelimitate. Duhul meu era în întregime absorbit de rugaciune: în afara de Dumnezeu nu vedeam si nu stiam nimic.…Eu am cunoscut aceasta iubire înca din copilarie: El mi-a dat s-o traiesc. Zdrobit din cauza nebuniei mele, îmi petreceam ceasurile în rugaciune, care ma smulgea din toate cele create spre alta lume. Când ne dam seama cu adevarat de întunericul nostru launtric si când ni se descopera fiinta infernala a pacatului, atunci noi devenim receptivi la actiunile harului: fie ca e o iluminare din partea Luminii necreate, ori alt gen de rapire, o cunoastere sau o revelatie.În omul luat ca o persoana oarecare, înzestrat cu libertatea de a se autodefini, e posibil sa se vada un fel de divinitate, care n-ar avea nevoie, ca sa zicem asa, de a se referi la “un alt Dumnezeu”. El poate sa recunoasca ca este înrudit, chiar de o fiinta cu Fiinta Primara; el poate sa se decida sa realizeze auto-îndumnezeirea; sa se întoarca la existenta sa de la început…Pe cale filozofica, eu nu puteam cugeta Principiul Absolut ca pe o fiinta personala. Cauza tuturor acestora era, în parte, aflarea mea pe calea ratacirilor generale ale cercurilor în care activam: amestecul între conceptul de persoana cu cel de individ, în timp ce, în sens teologic, cele doua concepte sunt diametral opuse. Din copilarie am fost învatat sa ma rog Nemuritorului Tata ceresc, catre care au plecat mosii si stramosii mei. Atunci, în credinta mea de copil (Mt. 18, 3; Lc. 18, 17), Persoana si Vesnicia se uneau fara dificultate. Si astfel, personalismul crestin pe care l-au primit din copilarie a devenit la un moment dat problema existentiala: Oare, Fiinta, Absolutul, poate fi personal? Experienta mea “rasariteana” [vorbeste de o perioada în care a practicat mistica budista] era, mai degraba, sincera, dar ea îmbraca o forma intelectuala, despartita de inima: asceza conducea la o abatere mintala de la tot ce este relativ. Treptat, ma încredintam ca ma aflu pe o cale gresita; ca ma departez de adevarata si reala Fiinta si ca ma îndrept, din contra, catre ne-fiinta. La orizontul duhului meu înca nu exista o cunoastere vrednica de crezare. Aceasta perioada a fost extraordinar de încordata pentru mine: starea mintii mele era asemenea unei mici barci pe o mare învolburata, într-o noapte întunecoasa: când se înalta pe culmea unui val, când din nou un alt val o arunca în jos cu mânie. Dar Acela, pe care eu L-am lasat “ca pe ceva ce nu-mi este necesar”, nu si-a întors cu totul Fata de la mine si El însusi cauta prilejul sa mi se arate. Dintr-o data, El mi-a pus înainte textul Biblic al Revelatiei de pe muntele Sinai: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. III, 14). Fiinta sunt Eu; Dumnezeu, Stapânul Absolut al tuturor lumilor stelare, este personal: Eu sunt. Odata cu acest Nume s-au deschis în fata mea orizonturile cele mai îndepartate, care se pierd în inaccesibil. Acest Dumnezeu Personal a devenit pentru mine, nu în sensul unei gândiri abstracte, ci de o maniera existentiala, o evidenta care o traiam cu toata fiinta mea. Toata constructia vietii mele duhovnicesti se transfigurase: desi nu înca lamurit cu totul, totusi duhul meu stia încotro sa nazuiasca: Lumina stelei polare atinsese privirea mea, iar mintea mea se putea înalta pâna la ea. Da, acest Dumnezeu este înspaimântator de îndepartat, dar poate fi accesibil cugetului nostru. A pretinde ca esti dumnezeu în afara de acest Unic Adevarat Dumnezeu este o nebunie, mai rea decât toate celelelte forme de nebunie. Si eu am izbucnit într-un plâns disperat, amar, arzator, dându-mi seama de grozava mea cadere: Domnul mi-a dat o disperare harica. Si când ma lamentam cu un plâns profund, neîndraznind sa-mi înalt gândurile spre El, mi-a aparut în Lumina Sa. Asa a marcat El începutul unei vieti noi în mine, renascându-ma din lacrimi de pocainta. Tot ce-a fost înainte atragator pentru mine în lumea aceasta, si-a pierdut farmecul, si nemaigândindu-ma la nimic altceva, m-am cufundat în rugaciune…Darul pocaintei este rapirea sufletului la Dumnezeu când este atras de aparitia Luminii. La început, aceasta Lumina nu este înca vizibila, dar la caldura ei inima începe sa-si piarda duritatea. Sufletul este rupt în doua: pe de o parte, el este încercat de groaza de a se vedea asa cum este; pe de alta parte, el simte revarsarea unei puteri pâna atunci necunoscute, provocate de vederea Dumnezeului Celui viu. Într-un chip ciudat, în acest moment, prevaleaza disperarea pentru sine însusi, în asa masura încât, chiar când El era cu mine si în mine, nu puteam sa-mi curm plânsul pentru pacatul meu, care pentru mine în esenta lui metafizica, depasea toate greselile vizibile. Dorinta mea puternica de a rupe cu tot trecutul lua forma “urii de sine”: am început sa ma urasc pe mine însumi, pentru viata mea de alta data. Partea pozitiva era îndepartarea de patimile mele; ea aparea, în acelasi timp, ca un act de înradacinare a mea în Dumnezeu care mi s-a descoperit. Am fost cuprins de o oarecare spaima sfânta, recunoscând ca eram un necredincios si apostat si ca voi ramâne pentru totdeauna nevrednic de un “astfel de Dumnezeu”. Nu fara durere mi-aduc aminte acum de acea îngrozitoare si, totodata, minunata vreme. Ma rugam atunci ca un nebun, cu plânsete multe, zdrobindu-mi însesi oasele mele. În timpul acestei rugaciuni am simtit înauntru un foc, care parea ca îmi aprinde toate cele dinlauntru. Nu stiu cum de-am supravietuit. Niciodata nu voi putea sa exprim în cuvinte “focul” si disperarea si, totodata, acea putere care ma retinea pe mine în rugaciunea neîncetata ani de zile si într-o încordare suprema. Pe moment, nu întelegeam nimic, dar acum nu gasesc cai potrivite ca sa-I arat lui Dumnezeu recunostinta mea pentru “Mâna Lui cea tare” de Sfânt Sculptor. Îmi era greu; într-adevar sufeream pe toate planurile fiintei mele. Sunt în admiratie în fata Lui: El a re-format urâtenia mea infernala în altceva, mai putin îndepartata de negraita Lui Lumina.La începutul acestei perioade înspaimântatoare, dar cu toate acestea binecuvântate, precumpanea în rugaciunea mea o durere fara de nadejde, care adesea era însotita de senzatia unui foc. Nu cunosteam natura acestui foc si nici nu cautam o explicatie, întrucât mintea mea era atrasa spre El, spre Dumnezeul meu. Aceasta flacara de foc mistuia ceva în mine; arderea nu se petrecea fara durere. Dupa trecerea mai multor ani, când ma aflam în Athos, si când duhul meu petrecea în pace, mi-aduceam aminte de cele traite mai devreme ca de o întâmplare care m-a renascut si mi-a asezat viata mea pe o noua orbita, în sfera altei existente…Vremea pocaintei disperate, descrisa de mine, sunt înclinat sa recunosc ca nu constituie poate numai pentru mine un eveniment. Cum sa nu ma mir? În primul meu drum gresit, din existenta mea vremelnica, eu ma departam undeva departe de viata obisnuita. Si iata ca acolo mâna Lui m-a ajuns. Acesta a fost momentul nasterii mele cea de-a doua. Eu am fost chemat din “nefiinta” spre lumina vietii…Daca as încerca sa analizez procesul launtric al întoarcerii mele catre Dumnezeu dupa caderea mea, mi-ar veni în minte urmatoarea comparatie: Lumina lui Dumnezeu, Lumina Duhului Sfânt, pe care înca n-am zarit-O, ma lumineaza de undeva de departe, din spate, aratându-mi acel “loc” nematerial în care petrec; si numele acestui loc este iadul.Eu nu vad Lumina ca atare, ea doar îmi deschide ochii ca eu sa înteleg în ce întuneric traiesc. Eu nu as putea întelege întunericul, daca nu ar exista lumina opusa. Prin nevazuta prezenta a acestei Lumini eu reusesc putin câte putin sa contemplu ideea pe care o avea creatorul meu “înainte de întemeierea lumii” (Ioan XVII, 21). Cunostinta mea noua despre Dumnezeul cel viu, care de-abia acum începe, ma aduce sa vad în Hristos tocmai acel chip dupa care suntem ziditi (Fac. I, 26-27). Inima mea e lovita de tristete: “Iata cum trebuie sa fie fiecare dintre noi, ca sa-si traiasca unitatea, indestructibila în veci, cu Tatal tuturor celor ce exista. O, nenorocire! Eu am pierdut toate acestea. Mi-a fost data din copilarie ideea despre vesnicie; mi s-a dat de asemenea o oarecare experienta sau o apropiere de experienta Fiintei necreate. Iar acum, eu mor într-un întuneric fara sens, al ignorantei mele pe toate planurile”.
Acest întuneric statea în fata mea ca un perete de plumb, despartindu-ma de Dumnezeu cu o putere pe care eu însumi n-o puteam birui. Sfântul Apostol Pavel a numit acest zid “legea pacatului” (Rom. VIII, 2). Dumnezeul nostru este Lumina si în el nu este nici un întuneric (I Ioan I, 5), pentru aceea el refuza sa se uneasca cu întunericul nsotru. Noi trebuie sa ne curatim de necuratiile care ne stapânesc, altminteri nu vom intra în Împaratia Adevarului si a Luminii (Apoc. XXI, 27).
Din momentul în care mi s-a dat harul pocaintei, mi-am dat seama ca ma aflu în iad. Oricât de dureros mi-era uneori acest drum, totusi alta cale nu era spre poarta Vesniciei divine pentru fiii cazuti ai lui Adam. Durerea mea este profunda când caut expresii ca s-o exprim. Am fost educat sa ocolesc în limbajul meu cuvintele bombastice, iar acum toate cuvintele, toate limbile îmi par decolorate, incapabile sa exprime recunostinta mea fata de Dumnezeu.Eu l-am cunoscut pe Dumnezeul Cel viu din cea mai frageda copilarie. Erau cazuri, când la iesirea din biserica - ca sa spun mai precis, scos din biserica pe brate, - vedeam orasul, care în acea vreme era lumea întreaga pentru mine, luminat cu doua feluri de lumina. Lumina soarelui nu ma împiedica sa simt prezenta altei Lumini. Amintirea acestei Lumini se împletea cu o bucurie blânda, care atunci îmi umplea sufletul. Din amintirea mea s-au pierdut aproape toate întâmplarile din acea perioada, dar aceasta Lumina n-am uitat-o.Când am atins vârsta adolescentei m-am îndepartat de Dumnezeul meu. N-am savârsit crime pedespite de lege, dar prin mintea mea, treceau liber tot felul de monstri.
Dumnezeul nostru este de neajuns, nevazut, de neatins, de nepatruns sunt caile Lui în Providenta Lui. În ce chip mâna Lui gingasa, dar puternica, m-a prins când cu încapatânarea nebuniei mele tineresti nazuiam spre pustietatea nefiintei? Focul ceresc mi-a patruns înauntru si inima mea topita era jarul lui. Rugaciunea mea de pocainta o aduceam Sfântului Dumnezeu lipind fruntea de podele, de pamânt. O, câta rusine era pe capul meu în acei ani! Ma vedeam ca pe cel mai ticalos criminal din cauza elanului meu orgolios der a-L depasi. Pacatul meu împotriva iubirii Lui îmi aparea în realitatea lui de cosmar ca o sinucidere si, pe deasupra, ca o departare vesnica de Creatorul meu. Atunci El, în nemasurata Lui iubire, voia sa-mi dea nemarginirea purtatoare de lumina, dar eu bateam în poarta mortii. Pentru aceea, ma uram pe mine însumi si timp de zeci de ani am plâns în amaraciunea si de rusinea mea.…Dar când mi s-a descoperit ca natura duhovniceasca a miscarii mele launtrice era de fapt o repetare a caderii lui Adam, atunci m-am îngrozit si de atunci rugaciunea mea se caracteriza printr-o vrajmasie fata de mine însumi. În aceasta rugaciune mintea mea nu era îndreptata asupra mea. Eu nu-mi analizam starile mele interioare, ci ma gaseam într-o mare cutremurare, socotindu-ma nevrednic de iertare. Parca stateam la înfricosata judecata la Tribunalul suprem: toata atentia mea mea se concentra asupra Judecatorului meu. Eu nu aveam cuvinte: ma rugam cu suspinurile inimii mele fara cuvinte. Nu-mi gaseam nici o îndreptatire. N-aveam nici o nadejde. Poate ca ar fi mai bine spus: ma rugam cu nadejdea care merge dincolo de orice disperare. Uneori, în acea rugaciune nu-mi mai simteam trupul. (Îmi dadeam seama de acest fenomen numai dupa ce reveneam din nou în starea unei sensibilitati normale). În acest timp duhul meu intra într-o oarecare sfera inteligibila, ale carei granite nu se pot atinge, poate tocmai pentru ca nu sunt. În aceasta bezna spirituala, sufletul meu Îl cauta numai pe Dumnezeu. Eram singur: nu erau “acolo” nici obiecte, nici vreo oarecare fiinta personala. Îmi dadeam seama ca de va binevoi, Domnul ar putea veni fara greutate la mine, oriunde m-as gasi. Si El a binevoit.În starea plânsului profund pentru pacatele noastre, într-un chip minunat, înlauntrul nostru se primeste lucrarea lui Dumnezeu, care ca un Tata ne îmbratiseaza strâns în Iubirea Lui. Acest Duh subtire nu-L putem simti datorita propriilor eforturi. Când El pleaca de la noi, din nou ne afundam în întunericul mortiii; noi îl cautam, dar El, care toate le umple, pare sa se fi retras în departari neajunse. La începutul pocaintei precumpaneste amaraciunea dar, îndata dupa aceasta, vedem ca în noi patrunde energia unei vieti noi, care produce în noi o minunata schimbare a mintii. Însasi miscarea de pocainta se înfatiseaza ca o descoperire a Dumnezeului iubirii. În fata duhului nostru se contureaza tot mai lamurit chipul preafrumos si de nedescris al Omului cel dintâi zidit. Contemplând aceasta frumusete, începem sa ne dam seama ce teribila desfigurare a suferit în noi ideea primordiala a Creatorului. Lumina care de la Tatal percede ne da “cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos” (II Cor. 4, 6)… topul paginii
DESPRE CHENOZA SI DESPRE PARASIREA LUI DUMNEZEU
Spaima caderii din Dumnezeu, în care am crezut, este mare. Ajungem negresit sa încercam o strângere de inima în ceea ce ne priveste. Toate, cu care noi ne socoteam îmbogatiti în trecut, le aruncam si devenim astfel dezgoliti de toate legaturile noastre pamântesti si de cunostinte si chiar de vointa noastra. Astfel, devenim saraci, ne “epuizam”, facem experienta chenozei. Desigur, cea mai grea încercare consista în faptul ca, în pofida nemasuratei noastre încordari de a ramâne credinciosi lui Dumnezeu, suferim perioade de parasire din partea lui Dumnezeu. Saracia duhovniceasca, unindu-se cu parasirea lui Dumnezeu, ne afunda în deznadejde. Ni se pare ca asupra noastra atârna un oarecare groaznic blestem. Noi putem suferi în toate planurile fiintei noastre: cu duhul, cu mintea, cu inima, cu trupul. Tocmai în asemenea momente în fata duhului nostru se înfatiseaza revelatia biblica privitoare la caderea omului în tragismul ei autentic si atunci, credinta în Hristos, în iubirea lui Hristos ne sugereaza sa ne predam, pe cât se poate, unei depline pocainte. Cu cât mai profunda va fi pocainta noastra, cu atât mai mult se va descoperi în fata noastra si adâncimea existentei noastre, care mai înainte era ascunsa de noi însine. Dându-ne seama lamurit de deznadajduita noastra situatie, vom începe sa ne urâm asa cum suntem.
În felul acesta se savârseste curatirea noastra de acel “blestem” (Fac. III, 14-19) prin mostenire; pe o astfel de cale, trepta, patrunde în noi de data aceasta o noua energie necreata: noi ne împartasim cu Fiinta Divina. Atunci apare Lumina lui Dumnezeu si ne cuprinde; Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede si care în Fiul odihneste, coboara în inimile noastre ca Mângâietor: “Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia” (Mt. V, 4). Întorcându-ne în nimic, noi devenim un “material” din care este propriu Dumnezeului nostru sa creeze. El si nimeni altul a descoperit pentru noi aceasta taina. Dându-ne în sfintele Lui mâini si resimtind în noi însine procesul Lui creator, întelegem cum mintea noastra nu poate cuprinde tot ce ni se trimite de sus: sunt lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, la inima noastra nu s-au suit (I Cor. II, 9)…Pentru a renaste în Dumnezeu, în frumusetea duhovniceasca cea dintâi este necesar sa ne conducem dupa învatatura Evangheliei. Numai o credinta puternica ca Hristos este Dumnezeu Atottiitorul ne va ajuta sa ne mentinem “pe piatra neclintita a poruncilor Lui”. În aceste conditii rasare o grea lupta cu toate cele ce am agonisit în caderea noastra. Credinta ca Hristos este unicul adevarat Mântuitor al omului, nu ne va îngadui sa cadem de la El, când va veni neprevazutul proces al purificarii noastre de “bogatia” pacatoasa.Trecerea de la putreziciunea mostenita de la Adam catre Lumina neînserata a lui Hristos este un eveniment mult mai important decât toate celelalte fapte de pe pamânt. Semnul apropierii noastre de aceasta mare taina este aparitia sfintei uri de noi însine (Lc. XIV, 26). Scris este: nimic necurat nu va intra în Împaratia Mielului lui Dumnezeu (Apoc. XXI, 27). Sa ne încercam cu toata severitatea pe noi însine si sa ne osândim fara mila la iad, ca pe niste nevrednici de Dumnezeu. Numai asa vom birui indulgenta pentru neputintele noastre, de a ierta cu usurinta greselile noastre, mai ales daca ele sunt savârsite numai cu gândul. Jocul este grandios, în miza merge toata fiinta noastra:câstigul este nemurirea în Lumina fara de început. “Împaratia Cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea”. În limitele vietii noastre pe pamânt nu exista desavârsire absoluta si este primejdios pentru noi sa ne multumim cu cele dobândite pâna acum. Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este parasirea lui Dumnezeu. Aceasta durere este traita numai de aceia care au cunoscut deja bunatatea lui Dumnezeu si nazuiesc cu toate puterile sa ramâna în El si cu El. Cu cât omul a gustat într-o mai mare masura din bucuria unirii cu Dumnezeu, cu atât mai profund sufera când se desparte de El. Ultima limita a acestei despartiri, cunoscuta de noi din evanghelie, a fost atinsa de însusi Domnul: dupa rugaciunea cu sudori de sânge din Ghetsimani, în care El S-a dat cu totul Tatalui Sau, pe cruce, El “a strigat cu glas tare …Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! pentru ce m-ai parasit?… si din nou a strigat… si si-a dat duhul (Mt. XXVII, 46-50)..
Nemultumirea acuta de sine, traita ca o scârba de sine însusi, este primul semn al apropierii de iubirea lui Dumnezeu totala, ce ni s-a poruncit, adica învingerea teribilului prag al urii de sine. În rugaciunea, nascuta din ura de sine, înlauntrul nostru se deschide o noua existenta, de data aceasta supralumeasca si noi contemplam maretia lui Dumnezeu.Fericitul Staret Siluan deosebea doua genuri de smerenie: ascetica si dumnezeiasca. Cu putin înainte de sfârsitul lui, la întrebarea mea: “Vreti sa muriti?”, el mi-a raspuns: “Înca nu m-am smerit”. N-am nici o îndoiala ca el avea în vedere smerenia lui Hristos, cea dumnezeiasca, ce nu se poate descrie si pe care el niciodata n-a putut-o uita. Aducându-si aminte de toate acestea, el scria astfel: “Fericit este cel care-si pastreaza curatia sufleteasca si trupeasca, caci Dumnezeu îl iubeste si îi da harul Sfântului Duh. Si harul acesta îndeamna sufletul ca sa-l iubeasca pe Dumnezeu asa de mult, încât dulceata Duhului Sfânt îl face sa nu se mai poata desparti de Dumnezeu si sa nazuiasca cu o sete nepotolita spre El, caci iubirea lui Dumnezeu nu este sfârsit. Si totusi eu am cunoscut un om (acesta este el însusi) pe care l-a cercetat Domnul cel Milostiv cu harul Sau si daca l-ar fi întrebat pe el Domnul: “Vrei sa-ti dau mai mult har?”, atunci sufletul, neputincios în trup, I-ar fi raspuns: “Doamne, Tu vezi ca daca mi-ai da mai mult n-as suporta si as muri” (Siluan, p. 135-6).
DESPRE IUBIREA PÂNA LA URA DE SINE
De câte ori sufletul meu ca o mica fiinta fara ajutor nu atârna deasupra prapastiei, cuprins de o mare spaima; nu era o spaima pamânteasca , caci nu nazuiam catre o infinita prelungire a acestei vieti. Groaza mea provenea din faptul ca, de îndata ce Dumnezeu a coborât pâna la mine, am vazut cu ce rani eram plin. Mi-am dat seama ca sunt cu totul incapabil de Împaratia Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în stare sa descriu acea durere care ma afunda în îndelungatul plâns profund. Desi fara minte, eu totusi stiam ca ma aflu în mâinile Creatorului, despre care este scris: “Cumplit lucru este sa cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. X, 31). Greutatea care ma sfarâma era aproape insuportabila si nu o data am încercat sa ma smulg din sfintele Lui mâini (Ioan X, 28), dar toate încercarile mele s-au prabusit, deoarece nu aveam unde ma duce: nimic din lumea aceasta nu ma atragea, nimic nu putea satisface duhul meu.
…Cutremurul în fata pierii vesnice si plânsul de pocainta ma prefaceau într-un chip tainic în întregime îm “rugaciune”. Duhul meu liber, nesilit de vointa, se înalta la o asemenea stare în care contemplam realitati necunoscute mai înainte: nemarginita prapastie a iadului, dar si Cerul plin de stralucirea Luminii necreate. Fie binecuvântat Numele Lui în vecii vecilor!Sa nu va asteptati de la mine sa descriu dupa regulile artei istoria sufletului meu din îndelungatii ani ai trecutului meu. Uneori, sufletul meu cobora în vaile cele mai de jos ale iadului, iar în alte momente îl înalta Domnul pâna la ceruri. Din timp în timp, sufletul statea pe acel nedefinit hotar de unde venea si Lumina Dumnezeirii si “întunericul cel mai dinafara”, care aducea groaza în suflet. O groaza care nu semana cu groaza din fata mortii fizice. O, nu, aceasta era ceva de alta natura. În fata duhului meu se deschidea vesnicia cea buna, care era înca departe de mine, precum si întunericul atemporal, care îsi anunta prezenta launtrica. Eram într-o stare de explozie; neeliberat de tirania patimilor, sufeream si în setea mea dupa binele absolut nazuiam spre Dumnezeu.Rugaciunea plina de pocainta ma mistuia. O putere imponderabila, nevazuta ma transporta într-un spatiu spiritual. “Acolo” eram singur. Disparea pamântul, nu era nici soare, nici stele, nici oameni, nici o alta oarecare faptura. Nu-mi simteam nici trupul. Se întâmpla sa nu vad lumina ca atare si, totusi, vederea mea patrundea în adâncimi abisale. Sufletul cuprins de o dureroasa disperare îl chema pe Dumnezeu. Da, eu sunt pacatos, dar mi-e sete de Dumnezeu, de sfântul Dumnezeu. În amintirea mea nu erau acte concrete din trecutul meu, în afara de patrunzatoarea constiinta a lepadarii mele de Dumnezeu, pe care îl stiam din anii copilariei mele si din prima tinerete… O asemenea rugaciune a pus stapânire pe mine cu o deosebita putere, când ma aflam deja în pustie. Nu voi putea spune acum cât au durat rugaciunile mele în acea noapte sau în cealalta. Mi-aduc aminte ca, atunci când sufletul meu se întorcea spre obisnuita simtire a lumii materiale, simtamântul duhovnicesc pe care îl încercam din rugaciune în acea stare fara sunete, mai presus chipuri ramânea cu mine, în mine. În acea nemarginire nu exista nici sus, nici jos, nici înainte, nici înapoi, nici la dreapta nici la stânga.
DESPRE LUMINA NECREATA
1. Calea spre vedere
…Lumina Împaratiei ceresti vazuta pe Tabor sau pe drumul Damascului ori în alte împrejurari atrage spre sine, dar se vede în chip neajuns, depasind la infinit vrednicia noastra, mai bine zis nevrednicia noastra. Rugaciunea tâsnita din aceasta sfânta durere lanseaza duhul omului în alta lume; si aceasta lume pamânteasca este uitata; si însusi trupul nu se mai simte. Parintii numeau aceasta stare “iadul pocaintei”, care ne aseamana cu Hristos, pogorându-se în “iadul Iubirii”. Oricât de greu ar fi acest “chin adamic”, oricât de mare ar fi aceasta suferinta, lânga ea este prezenta bucuria chemarii lui Dumnezeu si lumina unei vieti noi.Mi-e mi-a fost dat sa traiesc câteva genuri de lumina si de lumini: “lumina” inspiratiei artistice, provocata de frumusetea lumii vazute; “lumina” contemplatiei filozofice, care trece în experienta mistica; vom introduce aici si “lumina” cunoasterii stiintifice, care are întotdeauna si inevitabil o valoare relativa; am fost ispitit de aparitiile luminoase aduse de duhurile vrajmase. Dar, deja, în vârsta matura, când m-am întors la Hristos, ca la un Dumnezeu desavârsit, mi-a stralucit Lumina cea fara de început. Aceasta minunata Lumina, în masura în care dupa bunavointa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a întunecat pe toate celelalte, întocmai cum soarele ce rasare nu permite sa se vada nici chiar stelele cele mai luminoase.Faptul Întruparii lui Dumnezeu ocupa un loc central în istoria omenirii, de la crearea lumii. Acest eveniment a rasturnat toate încercarile omenesti de a cunoaste Începutul Cel fara de început, prin eforturi venind de jos, chiar daca aceste eforturi par uneori geniale…Dar nici acum nu pot povesti acel profund proces care se petrece înlauntrul meu. Nu pot gasi numele acelei puteri, care în chip retinut, dar activ, îmi vindeca mintea si inima. În locul cel mai intim al inimii se înalta ceva tainic, totusi ceva cunoscut din frageda mea copilarie. Cresterea aceasta era unica: când primea o forma lenta dintr-un proces anevoios, când izbucnea… Noi coborâm, în actul osândirii de sine, în prapastii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa începem sa sesizam bezna întunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scânteiaza în noapte face întunericul mai nepatruns, tot astfel , ivindu-se noua lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem întunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. Aceasta vedere genereaza înlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam în întregime în râurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. “Din adâncuri strigam catre El” (Ps. 129, 1).Asa se zamisleste în noi pocainta. La început, ea este însotita de o profunda tristete; apoi, schimbându-se în intensitatea încordarii si în formele sale, cainta ramâne cu noi nedespartita. Pocainta pe pamânt nu are sfârsit,caci sfârsitul sau ar însemna o deplina îndumnezeire a noastra printr-o desavârsita asemanare cu Hristos cel înaltat. Elanul de pocainta, din timp în timp, devine atotmistuitor. În minte si în inima nu exista nimic decât constiinta plina de suferinta: “Eu sunt prizonierul raului întuneric”. Si iata, într-un chip neprevazut, în temnita sufletului, patrunde Lumina Soarelui necreat, acea Lumina care umple toate dimensiunile cosmice. Ea umple cu dragoste mintea si inima noastra. Noi o vedem si petrecem în ea; totusi, nu suntem înca în stare sa credem în aceasta minune a Bunatatii Parintelui nostru…
2. Natura luminii
Aceasta Lumina care este inerenta Parintelui Luminilor (Iacob 1, 17), ne renaste si chiar ne creeaza din nou pe noi; schimba radical directia atentiei noastre: mai înainte, ea era atrasa de pamânt si de alte lucruri trecatoare, vremelnice. Sub actiunea harului, atentia se cuprinde înlauntru si, de acolo, rasare în sfera duhovniceasca “nevazuta si vesnica” (II Cor. IV, 18). Ceea ce mai înainte ne parea noua important si chiar fundamental devine neînsemnat pentru duhul nostru; bogatia, puterea si slava pamânteasca si toate cele asemenea lor îsi pierd atractia. Chiar stiinta, care nu ne da noua cunoasterea esentiala, adica cea despre Dumnezeu, tot astfel si speculatiile filosofice lipsite de viata autentica, ramân niste valori trecatoare. Când Lumina cea neatinsa dupa esenta si nenumita ne cuprinde din afara si patrunde înlauntrul sufletului nostru, atunci si noi devenim niste fiinte în afara de vreme. Lumina aceasta care este de la Dumnezeu este Lumina iubirii si a cunoasterii; dar un tip de lumina si cunoastere cu totul deosebite. Amândoua se revarsa una într-alta si, în fond, sunt una în vesnicie. Iubirea atrage cu atâta putere, încât pentru nimic în lume duhul nostru nu-si opreste luarea-aminte despre ceea ce se petrece cu noi, desi el traieste în chiar aceasta “petrecere”. Nu exista miscare spre sine însusi a duhului. În avântul sau el este încordat de a simti Ceea ce nu se poate simti, sa îmbratiseze pe cel neîncaput, sa-l ajunga pe cel neajuns; sa fie numai în El si sa nu mai vada nimic altceva.
Domnul mi-a dat harul de a întelege starea disperata a pacatoseniei mele; si chiar mai mult decât atât: sfânta ura fata de pacatul meu, adica fata de mine însumi, care sunt una cu pacatul meu, a carui miasma este asemenea gazelor otravitoare. A te tamadui prin propriile sfortari este cu neputinta. Fiind cuprins de o totala disperare de starea în care esti, unica scapare care ramâne este de a te arunca în bratele lui Dumnezeu cu o nadejde fara de nadejde. Acest salt poate fi definitiv, fara întoarcere; mi-e frica sa ma întorc; n-am nici putere sa ma împotrivesc pacatului, sa-mi mentin nepatata viata cea noua…Aparitiile Luminii Necreate sunt mult mai rare decât cred unii. În elanul pocaintei, multi asceti s-au învrednicit de acest dar, fara ca sa îndrazneasca sa se opreasca cu mintea supra lui ca sa-si dea seama cu adevarat: “Cine este acesta?” Ei se multumesc cu actiunea Luminii asupra sufletului si duhului lor: împacarea cu Dumnezeu, mângâierea nepretuita, simtirea vesniciei, înfrângerea mortii.
3. Experiente traite
Acum vreau sa vorbesc despre ceea ce Domnul mi-a daruit, dupa întoarcerea mea la el, la o vârsta matura, când cercetarile se legau cu o profunda rugaciune de pocainta. La începutul acestei perioade, Lumina se arata mai repede decât focul care ma ardea si deasupra trupului meu si înlauntrul sufletului, ca ceva ce eu îl primeam, în timpul acestei arderi, ca ceva strain lui Dumnezeu. O, eu atunci nu stiam nimic si nu întelegeam ce se petrece cu mine. Gândul meu nu se ducea la cercetarea naturii acestui Foc si acestei Lumini. Sufeream în pocainta mea cu toata fiinta mea, dar stiam ca am înviat cu duhul.La începutul anilor ‘30, când eram deja diacon, timp de doua saptamâni bunavoirea lui Dumnezeu a fost cu mine. Seara, când soarele era gata sa apuna si sa se ascunda dupa muntii Olimpului, ma asezam într-un balcon în apropierea chiliei mele cu fata la luminatorul care apunea. În acele zile am vazut lumina de seara a soarelui si totodata o alta Lumina care ma înconjura cu gingasie si care patrundea în inima mea linistita, într-un mod de nespus, dându-mi sa încerc compatimirea si iubirea de oameni, care se purtau cu mine aspru. Totodata, simteam si o oarecare compatimire nedureroasa pentru faptura în general. Dupa apusul soarelui intram în camera mea, ca de obicei, pentru ca sa-mi fac pravila pregatitoare pentru Sfânta Liturghie de a doua zi si lumina nu ma parasea în tot timpul rugaciunii.
…Mai înainte, lumina naturala mi se parea imateriala, dar mai târziu, dupa contemplarea Luminii Necreate a lui Dumnezeu, lumina naturala a devenit pentru mine grosolana, unori agresiva. Ea lumineaza natura pamânteasca, dar ea nu da prin ea însasi duhului nostru patrunderea în taina Fiintei Divine. În mod contrar, Lumina divina aduce mai întâi de toate o revelatie asupra Împaratiei tatalui Ceresc. Dar când a aparut Lumina necreata, si încredinta duhul meu ca sunt înafara mortii, atunci tot ce mai înainte murea în mine s-a ridicat cu mine prin actiunea acestei Lumini. Si întunericul mortii care ma speria si apasatoarea scârba de mine însumi pentru pacatul care era în mine, si pe care îl simteam ca o rupere de Dumnezeul iubirii, si amara deznadejde si revolta contra existentei în general, asa cum ea se reflecta mai înainte în constiinta mea, toate acestea erau renascute prin puterea pocaintei si transfigurate în mod radical, devenind o chenoza asemanatoare celei a lui Hristos…
DESPRE PRINCIPIUL PERSONAL ÎN FIINTA DIVINA SI ÎN FIINTA UMANA
Când omul ajunge la cea mai înalta tensiune a rugaciunii si Dumnezeu se roaga în el, el primeste o vedere a lui Dumnezeu dincolo de orice imagine. Atunci omul persoana se roaga cu adevarat “fata catre fata” cu Cel Vesnic. În aceasta întâlnire a omului cu Persoana lui Dumnezeu se actualizeaza în noi ceea ce, la început, nu era decât virtual: persoana. Stimulati de duhul rugaciunii pentru lumea întreaga, de a participa la rugaciunea Domnului din Ghetsimani,noi vedem dintr-o data împlinindu-se în noi minunea Dumnezeiasca: în interiorul nostru se ridica soarele spiritual al carui nume este “persoana”. Este începutul unei noi forme de viata a fiintei, de data aceasta nemuritoare. Pe de alta parte, noi întelegem nu superficial sau rational, ci din strafundul fiintei noastre, revelatia principiului ipostatic din Sfânta Treime. Taina cea mai sublima a Fiintei fara început se descopera noua în lumina: Dumnezeul personal, Viu, Unul în Trei Persoane, Dumnezeul iubirii, singurul adevar.“Eu sunt Cel Ce Sunt”. Acest “Eu” este Fiinta esentiala. Proorocii (Isaia si Ieremia) au exprimat foarte frumos acest acest text: “Sunt viu” (49-18, Ieremia 22, 24 46, 18) si Apostolul Pavel a repetat aceleasi cuvinte (Rom. 14, 11). Totul este în acest “Eu”. Si noi avem o fagaduinta a vesniciei personale: “Eu traiesc si voi veti trai” (ca persoane, Petru, Ioan, Andrei), a spus Domnul (Ioan 14, 19). Dupa iesirea din aceasta lume, duhul nostru personal se va pastra ca atare, si nu se va varsa în oceanul supra-personal al absolutului ca o picatura oarecare sau ca rasuflarea noastra care se contopeste cu atmosfera si se topeste în ea.Numai Persoana viaza în mod real. În afara acestui principiu de viata nimic nu poate exista: “Întru El era viata si viata era lumina oamenilor” (Ioan I. 4): Continutul esential al acestei vieti este iubirea: “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4.8). Numai prin întâlnirea în iubire a uneia sau mai multor persoane se realizeaza fiinta ca persoana. Datorita rugaciunilor parintelui meu duhovnicesc, ale Staretului Siluan, Hristos a descoperit si în mine, chiar daca numai în parte, misterul persoanei. Am cunoscut în decursul a nenumarati ani o lunga perioada de rugaciune marcata de disperare. Dar Domnul nu m-a dispretuit si s-a aplecat cu milostivire pâna la mine. Pentru început, cuvântul sau evanghelic a lucrat asupra mea. Acest cuvânt, care vine de la Tatal (Ioan 7, 16-17; XVIII 14; XVIII 17), îsi întindea radacinile sale în inima mea, si sfarâma împietrirea ei. În dureri s-a nascut viata mea dupa Dumnezeu. În primele momente eram singur, înca în afara Bisericii. Nu stiam atunci nimic, dar un foc nevazut ma ardea, si într-o mare mâhnire, sufletul meu era întins spre Cel ce ma putea salva. Undeva lumina o lumina slaba a sperantei; ea a biruit frica mea si m-a angajat pe calea durerii…
DESPRE RUGACIUNEA ÎN CARE SE DESCOPERE DUMNEZEU-ADEVARUL
Oftând duhul meu era atras de Adevarul Viu. Si “suspinul meu nu s-a ascuns de la El” (Ps. 7, 10). “Din adâncul prapastiei am chemat numele Lui si El a auzit plânsul meu” (Plângerile III, 55-56). Iubirea Lui s-a atins de inima mea. Mi-a stat înainte frumoasa lume de nedescris prin rugaciunea plina de pocainta. Ea lua diferite forme. Uneori fiinta mea, adunându-se înauntru, devenea încordata în centrul spatiului nemasurat de mic. În alte dati se petrecea parca invers: duhul meu meu se introducea în o oarecare sfera mintala, care nu cunostea limite, si plânsul meu de pocainta în chip ciudat se contopea într-una cu contemplarea beznei. Se întâmpla de asemenea ca în rugaciune îmbratisam, simteam, toata lumea. Domnul îmi dadea momente de rugaciune curata fata catre Fata si vesnicie linistita, dar patrundea cu stapânire în inima mea si comunica mintii mele fericirea de a fi topit în flacara iubirii, care purcedea din inima. Aceasta topire a întregii fiinte: mintea, inima si trupul într-una îmi dadea simtirea existentei integrale, atât de deosebita de obisnuita dezbinare dintre duhul nostru, puterile sufletesti si trupesti. Acum eu marturisesc despre Adevarul pe care L-au cunoscut Parintii si stramosii nostri. Marturisesc acum: Adevarul a binevoit sa-mi apara ca raspuns la îndelungatul si mistuitorul plâns de pocainta. Eu am trait acest Adevar, ca pe ceva din veci autentic, si pe masura credintei mele vorbesc si scriu…
CLATINARI ÎN CAUTAREA CELUI NECLATINAT
Si aceasta rugaciune nebuna, care mi-a zguduit toata fiinta, mi-a atras compatimirea lui Dumnezeu cel Preaînalt si Lumina Lui a stralucit în întunericul existentei mele. Într-o profunda tacere mi-a fost dat sa contemplu bunatatea Lui, Întelepciunea Lui, Sfintenia Lui. Prin iadul deznadejdii mele a venit izbavirea cereasca. Înlauntrul meu descopeream puteri noi, o alta vedere, un alt auz. O frumusete de nedescris a devenit accesibila sufletului receptiv… Totusi, aceasta n-a fost a “mea”. Clatinarile înca nu s-au terminat în existenta mea. Ma pravaleam din seninatatea de deasupra lumii, ma întorceam în saracia mea. Si totusi, am înteles ca Sfânta Împaratie a lui Hristos este o realitate vesnica. Aceatsa realitate trebuie dobândita într-o îndelungata nevointa a rugaciunii. “Împaratia lui Dumnezeu se ia cu sila” (Mt. XI, 12).
EXPUNERE SUMARA A DUHULUI NOSTRU
… Chinul sufletului meu era neîncetat - ziua si noaptea. Acest chin se revarsa în aceeasi neîncetat rugaciune chiar în somn sau când ma aflam printre oameni. Totusi în prezenta martorilor o putere oarecare ma oprea de la manifestari exterioare, dar de îndata ce ma reîntorceam acasa, înainte de a izbuti sa-mi închid usa camerei mele, plânsul punea stapânire pe mine. În unele momente durerea sufletului meu pricinuita de despartirea mea de Dumnezeu ma arunca pe podele si, în linistea noptii, ceasuri
întregi nu încetam plângând din cauza inexprimabilei si marii mele pierderi. Întreaga mea fiinta: mintea, inima si chiar trupul meu, - totul se unea în una, strâns, solid, asemenea unui nod strâns legat. Si când plânsul trecea un hotar oarecare, atunci pamântul, toata lumea vazuta, cadeau din constientul meu si ramâneam eu singur în fata lui Dumnezeu. lumina insesizabila, care iesea din Cel fara de început, îmi dadea posibilitatea sa ma vad pe mine în aspectul meu exterior, nu în conditiile mele de toate zilele, dar lucru ciudat, pe care eu nu-l pot descrie: eu stateam în fata Creatorului meu pâna la capat dezgolit în însasi natura mea, si nu era în mine nimic ascuns de la ochii Lui.

Viaţa Sfântul Siluan Athonitul
Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."
Minune
Viaţa Bătrânului Ambrozie este o propovăduire tăcută, adeverind cu prisosinţă cuvintele Sfântului Apostol Pavel de mai sus, adică faptul că până azi şi până la sfârşitul veacurilor Biserica Ortodoxă naşte şi va naşte prin Duhul Sfânt sfinţi, căci capul nevăzut al ei este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care ne-a făgăduit despre Biserica Sa „că porţile iadului n-o vor birui” (Mat. 16:18), deoarece „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat. 28:20). Mai trebuie spus că Bătrânul Ambrozie a fost prieten foarte apropiat cu de-acum vestitul Bătrân Porfirie (†1991) şi înrudit duhovniceşte cu el, moştenindu-i într-un fel harismele; el i-a spus odată Gherontissei Porfiria, sora Bătrânului Porfirie, după adormirea acestuia: „Porfiria, duhul lui Porfirie acum îl am eu. Mulţi din fiii lui duhovniceşti vin acum la mine”. De aceea, poate nu întâmplător, Bătrânul Ambrozie a adormit întru Domnul în aceeaşi zi (2 decembrie) cu Bătrânul Porfirie, după 15 ani de la adormirea acestuia. (M.G.)
Când era la Mănăstirea Cutlumuş, a avut loc o întâmplare minunată. E vorba despre căderea lui dintr-un smochin, când şi-a rupt piciorul şi a fost vindecat de sfinţii Doctori Fără-de-arginţi, prin anul 1937. Redăm mai jos întocmai cum a povestit el însuşi, în dorinţa de a păstra fidel stilul său:„În timpul ocupaţiei germane, Sfântul Munte era plin de nemţi. Au stat acolo vreo doi ani. Mai jos de mănăstire, la vreo 300 şi ceva de metri aveam o livadă de smochini. Era august. Într-o zi, ce-mi zice gândul? Era la amiază. La acea oră călugării nu ies, căci la 4 după-amiază este Vecernia. Au program frumos. Mă păcăleşte gândul şi, fără să iau binecuvântare de la egumen, merg să culeg smochine. Mă învârt eu pe acolo şi dau de un smochin cu nişte smochine uite atâta… Nu că erau aşa de mari, dar aşa m-a păcălit satana ca să mă facă să urc în copac ca să adun smochine şi apoi să mă «aranjeze» el. Mă urc în copac, mă aplec să prind o creangă, şi dintr-odată se rupe creanga şi mă pomenesc jos! Era un zid înalt şi în spatele zidului era plantat smochinul. Cad pe zid şi-mi rup piciorul – aici, mai sus de genunchi, practic s-a rupt în două. Am început să urlu şi să plâng.
Strigam… De unde să audă călugării? Era amiaza. Dormeau. Se rupsese osul şi piciorul se sucise la spate. Aveam dureri cumplite! Strigam, plângeam… Spre norocul meu, paznicul ţarinilor mănăstirii m-a auzit şi a venit îndată. Vine şi mă găseşte căzut între mărăcini – căci, după ce m-am izbit de zid în căderea mea şi mi-am rupt piciorul, am căzut apoi jos. Trage el de picior şi-l îndreaptă la loc. Şi ce face? Merge la mănăstire şi spune egumenului: «Hariton» (Hariton mă numeam atunci) «a căzut şi şi-a rupt piciorul. Să mergeţi să-l luaţi de acolo». Vin patru călugări robuşti trimişi de egumen, ce improvizaseră dintr-o uşă o „targă”, mă ridică şi mă duc la mănăstire. Piciorul rupt. Pe atunci nu existau doctori în Sfântul Munte, nici medicamente. Era ocupaţia germană. Nu găseai nimic din toate astea. Toate erau pustii. Din fericire, la schitul Cutlumuşului era unul ce se pricepea la doftoricit picioare rupte. M-au dus la bolniţă, iar vizavi era paraclisul sfinţilor Doctori Fără-de-arginţi. M-au lăsat acolo până avea să vină «doctorul», căci îl chemaseră între timp. Aveam dureri înfricoşătoare şi răcneam întruna. Pe la 12 noaptea, ce să vezi? I-am văzut pe sfinţii Doctori Fără-de-arginţi Cosma şi Damian coborând din cupolă. S-au luminat toate în jur. «Eh, bietul de el», zice Sfântul Damian, «cum şi-a fărâmat piciorul!» Vine în faţă Sfântul Cosma şi-i zice Sfântului Damian: «Mergi acolo la picior şi apucă-l bine cu mâinile, şi trage-l într-afară», căci se sucise. Şi s-a apucat sfântul să tragă piciorul la loc. O, durere ce nu se poate spune! Şi, tot trăgând, s’a sudat piciorul la loc. Să vedeţi minunea Sfinţilor Cosma şi Damian! Vorbeau între ei, dar nu înţelegeam. «Am venit să te ajutăm», zice Sfântul Cosma, «nu te teme, are să treacă». Şi ce să vezi? S-a lipit la loc piciorul, s-au sudat oasele, carnea – tot, de jur împrejur. Nu se mai cunoştea nimic. Eu, cum văd că s-a oprit durerea, mă ridic îndată şi încep să ţopăi şi să cânt – făceam ca toate alea. S-au trezit călugării: «S-a scrântit la cap Hariton de atâta durere. Să ţopăie şi să cânte la ora asta!» Au dat buzna la bolniţă. «Miluieşte-ne, Doamne!», începură să strige. Era trecut de miezul nopţii. «Ce te-ai ridicat din pat? Stai jos, că o să-ţi rupi şi celălalt picior!». «Ia uitaţi-vă aici», le zic eu. Arăt către paraclisul Sfinţilor Cosma şi Damian. «Aceştia doi au venit puţin mai înainte, unul la cap şi altul la picioare, şi mi-au tras piciorul la loc, iar acum nu mai am nimic». N-au mai dormit călugării toată noaptea, iar dimineaţă au făcut Liturghie. Am mers şi eu. Apoi s-au strâns toţi la mine în chilie, cu tot cu egumen, ca să vadă minunea. Au început să vină apoi călugări şi de la Karies să vadă cum m-au vindecat. Minunea asta este consemnată şi în arhiva mănăstirii Cutlumuş, cu data când a avut loc”.
O a treia persoană cu care părintele Ambrozie avea strânse legături era un alt mare Bătrân, fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, Antonie. Părintele Ambrozie îl respecta şi îl iubea, căci era cu totul deosebit de restul ierarhiei Bisericii Greciei: simplu, smerit, om al pocăinţei, milostiv, iubitor şi desprins de orice slavă omenească sau bunuri lumeşti. Părintele Ambrozie nu se ferea să spună deschis că episcopul Antonie avea darul tămăduirii.
Prin anul 1996, episcopul i-a dat din salariul său Bătrânului Ambrozie bani pentru nevoile mănăstirii. El însă a refuzat să-i primească. I-a spus că avea înştiinţare de sus ca acei bani să ajungă la schitul românesc Prodromu, ce aparţinea de Marea Lavră (de menţionat că Bătrânul Ambrozie de ani buni nu mai fusese în Sfântul Munte). Şi, într-adevăr, aşa se făcu! A mers episcopul Antonie cu nişte fii duhovniceşti la părinţii români de la schit şi le-a dat banii şi alte ajutoare materiale. Lucrurile stăteau aşa cum spusese Bătrânul Ambrozie. Schitul avea nevoie neapărată de bani. Egumen era părintele Petroniu. De atunci, episcopul Antonie mergea regulat la Sfântul Munte, ajutând cu bani şi orice era necesar acolo unde era nevoie, cu binecuvântarea Bătrânului Ambrozie. Tot el l-a îndemnat pe vlădica Antonie să ajute şi un alt schit românesc mai mic, Colciu, unde era stareţ un bătrân orb şi harismatic, părintele Dionisie (Ignat), aflat în Sfântul Munte din 1923, fără să mai iasă vreodată în afară.
SFÂNTA MARIA MAGDALENA, CTITOR LA ATHOS - ACOLO UNDE FEMEILE NU INTRĂ -
Sunt un păcătos... şi azi, la pomenirea Sfintei Maria Magdalena, vreau să scriu câtuşi de puţin despre măreţiile lui Dumnezeu oglindite în această veritabilă icoană a pocăinţei. Domnul şi Prea Curata Sa Maică mi-au purtat de mai multe ori paşii în Sfântul Munte al Athonului, dar primul meu pelerinaj a început cu aşa-numitele „Mănăstiri ale Stâncilor": Simono-Petra, Grigoriu, Dionisiu şi Sfântul Pavel. Toate se numesc cu numele ctitorilor lor: cuvioşii Simon, Grigorie, Dionisie şi Pavel. Aceste patru mănăstiri care au aproape aceeaşi vârstă se înalţă pe stânci înalte ca nişte cuiburi de vultur. Sunt construite pe râpe succesive şi prezintă o deosebită armonie arhitectonică. Pentru că toate sunt zidite pe stânci, au trebuit să fie adaptate pentru acordurile anaglifei cu terenul.
Aceste mănăstiri au mai fost numite „Mâinile care L-au pipăit pe Dumnezeul-Om" sau „Mâinile care L-au atins pe Nazarinean". E adevărat că aceste expresii par mai potrivite ca titluri pentru un film cinematografic sau serial TV, decât într-un ghid al pelerinului unde le-am întâlnit eu. Cu toate acestea, aceste expresii surprind o realitate:
La Mănăstirea Simono-Petra se păstrează cu mare evlavie mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena, mână care a atins marginea veşmântului de lumină a Dumnezeu-Omului, Care i s-a arătat după Înviere. („Cel ce te îmbraci cu Lumina ca şi cu un veşmânt...", citim în Psalmul 103, giulgiurile fiind în mormânt).
La Mănăstirea Grigoriu se păstrează o parte din moaştele Sfântului Ierarh Ignatie Teoforul - „de-Dumnezeu-purtătorul", dar şi cel ce a fost purtat pe braţe de Dumnezeul-Om atunci când, copil fiind, a fost dat exemplu de nevinovăţie şi nerăutate, condiţii ale intrării noastre în Împărăţia cerurilor (cf. Matei cap. 18). Căci a zis Domnul: „Adevărat vă spun vouă că de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca acest copil, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". Tot aici se află şi capul Sfintei Fotini, femeia samarineancă cu care a vorbit Dumnezeul-Om la fântâna din Sihar. Fotini - viitoarea muceniţă a Bisericii primare împreună cu întreaga ei familie.
La Mănăstirea Dionisiu se păstrează cu mare cinste mâna dreaptă a „celui mai mare om născut din femeie" - Sfântul Ioan Botezătorul, mână cu care a atins „creştetul cel de văpaie" al Dumnezeului-Om la botezul din Iordan şi L-a arătat lumii ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatele lumii". Părinţii dionisiaţi se bucură să aibă în mijlocul lor şi mâna dreaptă a Sfântului Apostol Luca, mână cu care a scris frumoasa sa Evanghelie despre Dumnezeul-Om.
La Mănăstirea Sfântul Pavel se află o parte din Darurile Magilor (aurul, smirna şi tămâia) care au fost sfinţite prin atingerea şi binecuvântarea a-tot-sfântului Prunc din Betleemul Iudeii, Dumnezeul-Om, „fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut". Tot aici se află şi mâna dreaptă a Cuviosului Maxim Mărturisitorul, marele apărător al Ortodoxiei în veacul al VII-lea, mână, ce i-a fost tăiată pentru buna şi dreapta mărturisire împotriva eresului monotelit, mână care, duhovniceşte, a atins adâncul tainicului ocean al Înomenirii Logosului, de unde încredinţându-se şi învăţându-se prin „sfântă pipăire" a fost întărită şi înţelepţită prin Duhul a teologhisi în scris toată iconomia în trup a Dumnezeului-Om.
Dar azi e Sfânta Maria Magdalena şi cu vrednicie şi cu dreptate este să vestim lumii măreţiile lui Dumnezeu în ea.
Un loc deosebit între Sfintele Moaşte care se află în Mănăstirea Simonopetra îl are mâna stângă a Mironosiţei celei întocmai cu Apostolii, care se trăgea din Magdala. Această mână a Magdalenei este intactă, cu piele şi tendoane şi răspândeşte o bună-mireasmă cerească. Şi pe deasupra, cei care o sărută cu evlavie şi credinţă se încredinţează de faptul că este caldă.
În anul 1740, prădătorii romano-catolici Barberini[1] au furat mâna Sfintei Maria- această nepreţuită comoară a Mănăstirii Simonopetra. În anul 1765, ieromonahul Ioasaf din Mitilini reuşeşte să achite o parte din banii pretinşi şi în cele din urmă săvârşeşte şi readucerea moaştelor Sfintei Maria Magdalena în mănăstire.
În Sfânta Mănăstire Simonopetra, pentru multele minuni pe care le face până astăzi, Sfânta Maria Magdalena este considerată de către părinţi şi fraţi ca al doilea Ctitor al Mănăstirii. Şi iată doar câteva dintre minunile ei pe care părinţii mănăstirii le istorisesc închinătorilor:
În anul 1891, un incendiu care a pornit de la cuptor a distrus partea răsăriteană a mănăstirii. A ars biserica mare cu toate icoanele, vasele şi veşmintele. Policandrele şi sfeşnicele s-au topit şi a ars şi biblioteca de deasupra naosului. S-au prefăcut în cenuşă 250 de manuscrise şi toate cărţile tipărite. Ajutorul mănăstirilor athonite s-a făcut simţit imediat: s-au adunat 500 de lire de aur turceşti, din care 200 au fost oferite de Mănăstirea Vatopedi. Egumenul Neofit era atunci în Rusia pentru o colectă. La chemările sale pentru ajutor economic au răspuns mai degrabă simpli credincioşi decât ierarhia. Sfântul Ioan de Kronstadt a oferit personal 300 de ruble. Reuşita colectei a fost atribuită facerii de minuni a cinstitelor moaşte ale Sfintei Maria Magdalena, pe care egumenul le avea la el, iar de atunci sfânta este cinstită ca împreună-ctitor al mănăstirii şi este reprezentată în icoanele portabile alături de Cuviosul Simon, Izvorâtorul de mir.
În 1945, a izbucnit un mare incendiu în pădurile Sfintei Mănăstiri Iviron. Vântul sufla puternic, iar focul în câteva ore ajunsese la linia de vârf care constituie graniţa Mănăstirilor Iviron, Filotheu şi Xiropotamu cu pădurea noastră.
Toţi credeau că pădurile vor arde de tot. Fraţii mănăstirii noastre fuseseră informaţi la timp şi alergaseră la locul incendiului. Atunci, părinţii ieromonahi Neofit şi Pantelimon, mişcaţi de marea evlavie pe care o aveau faţă de moaştele Sfintei Maria, le-au luat cu ei. Nimeni nu se putea apropia de incendiu, pentru că exista teama de a fi înconjurat de focul dezlănţuit. Cu toate acestea - o, minunile Tale, Hristoase Împărate! Doar ce s-au apropiat părinţii cu Sfintele Moaşte înaintea focului, imediat focul a dat înapoi şi până a termina preoţii Aghiazma şi Paraclisul Sfintei Maria Magdalena, focul se stinse cu totul, spre marea uimire a părinţilor ce se adunaseră acolo.
O minune asemănătoare a avut loc în pădurea aceleiaşi mănăstiri prin aceleaşi Sfinte Moaşte în anul 1947.
În regiunea Galatista (Tesalonic), în anul 1911, apăruse un vierme care distrugea răsadurile. Locuitorii au chemat pe părinţii simonopetriţi cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi au făcut Aghiazmă. Imediat viermele distrugător a dispărut.De asemenea, în anul 1912, în regiunea Epanomis din Tesalonic, apăruseră o mulţime de lăcuste. Locuitorii au rugat să li se trimită Sfintele Moaşte. După ce s-a săvârşit Paraclisul sfintei şi Aghiazmă, lăcustele au dispărut cu totul. Epanomiţii sunt foarte recunoscători şi astăzi Sfintei Maria Magdalena.
Şi alte multe minuni a săvârşit şi săvârşeşte Sfânta în fiecare zi celor care o cheamă cu credinţă.
Dea Domnul să avem şi noi rugăciunile, binecuvântarea şi marea minune a pocăinţei ei în toate zilele vieţii noastre, dar mai ales în cea din urmă zi a peregrinării noastre în această vale a plângerii, căci scris este: „În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca!".Monahul Leontie
Moastele Sfintei Ana, bunica lui Hristos
Moasele Sfintei Ana, mama Maicii Domnului si bunica Mantuitorului Iisus Hristos, se afla pastrate in Schitul Sfanta Ana, in Sfantul Munte Athos. Pe langa cele 20 de mari manastiri, pe Sfantul Munte Atos mai sunt si 12 schituri, care adapostesc obsti mai mici de calugari, precum si mai multe lacasuri ale pustnicilor. Fiecare schit apartine cate unei manastiri dintre cele mari.
Schitul Sfanta Ana apartine de Manastirea Marea Lavra. Schitul Sfanta Ana Mare este cel mai mare si cel mai vechi schit de pe Sfantul Munte Atos, fiind localizat la 340 de metri altitudine, intr-o regiune fertila, aproape de varful muntelui, in partea sudica a acestuia. Mai exista un schit cu aceeasi denumire, anume Sfanta Ana Mica.
Potrivit traditiei Bisericii, Sfanta Ana, bunica lui Hristos, a trait 69 de ani, iar Sfantul Ioachim, barbatul ei, a trait 80 de ani. Potrivit unei marturii, Dreptul Ioachim a murit cu doi ani mai inainte de trecerea la Domnul a Sfintei Ana. La varsta de numai 11 ani, Fecioara Maria era deja orfana de ambii parinti, in vremea in care ea vietuia in Templu. Sfanta Ana este mijlocitoare pentru nasterea de prunci.
Piciorul stang al Sfintei Ana
Piciorul stang al Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria si bunica lui Hristos, se pastreaza in Schitul Sfanta Ana Mare, cel mai insemnat schit din intreg Sfantul Munte. Potrivit marturiei lui Procopius, in vremea domniei imparatului Iustinian cel Mare (527-565), in capitala bizantina - Constantinopol - a fost ridicata o biserica inchinata Sfintei Ana.
Imparatul bizantin Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a reparat si intarit vechea biserica a Sfintei Ana, dupa ce Sfanta Ana i-a aparut in vedenie sotiei sale, insarcinata la acea vreme. Cu aceasta ocazie, Sfintele ei Moaste si un vestmant (acoperamant) au fost aduse in Constantinopol si asezate in biserica, spre inchinare.
Moastele Sfintei Ana au fost aduse, din Tara Sfanta in Constantinopol, in anul 710, acestea fiind pastrate in biserica in Biserica Sfanta Sofia, pana in anul 1333. Praznuirea sfintei, in intreaga Biserica Ortodoxa, se face in ziua de 9 septembrie, imediat dupa Nasterea Maicii Domnului.
Moastele Sfintei Ana - Schitul Sfanta Ana din Sfantul Munte Athos
Canonul Sfintei Ana a fost compus de catre Sfantul Teofan Imnograful (817), insa parti mai vechi din slujba sunt atribuite si lui Anatolie din Bizant (458). Adormirea Sfintei Ana este praznuita in ziua de 25 iulie, care poate coincide cu ridicarea bisericii din Constantinopol, ori cu aducerea aici a Sfintelor ei Moaste.Schitul Sfanta Ana Mare este cel mai vechi si mai insemnat schit din Sfantul Munte. Schitul a fost intemeiat in ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, pentru a pastra in biserica Piciorul stang al Sfintei Ana. Sfintele ei Moaste au fost aduse in schit de catre Cuviosul Simeon, in ziua de 26 octombrie 1666, potrivit codex-ului schitului.
Moastele Sfintei Ana se pastreaza cu mare evlavie in biserica centrala, unde pomelnicele primite din intreaga lume sunt pomenite, cu mare ravna si asezare duhovniceasca. Nenumarate sunt minunile savarsite de Sfanta Ana, mai ales in cazurile privind infertilitatea si nasterea de prunci.
In bisericile Sfantului Munte se mai afla si alte Moaste ale Sfintei Ana. Astfel, in biserica din Manastirea Cutlumus se afla intregul picior drept al Sfintei Ana. In biserica din Manastirea Stavronikita se pastreaza mana Sfintei Ana. Parti din trupul Sfintei Ana se mai afla si in Catedrala Patriarhatului din Ierusalim si Antiohia, in Manastirea Kykkos, din insula Cipru, cat si in alte biserici si manastiri din lume.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one