Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Minunile si nevointele Sfintilor

VIAŢA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL
Sfantul Ioan Botezatorul, a fost, dupa cum ne spune insusi Mantuitorul Iisus, cel mai mare om care s-a nascut pe pamant din femeie, dar cel mai mic in Imparatia Cerurilor.
Strigatul său, ”Pocaiti-va!”, a avut un mare efect asupra natiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, mari multimi de oameni urmandu-l in pustie.
Parintii Sf. Ioan Botezatorul au fost un preot numit Zaharia, din ceata preoteasca a lui Abia, iar mama sa a fost Elisaveta, din fetele lui Aaron, rudenie a Fecioarei Maria, dupa cum ne spune Evanghelia dupa Luca. Amandoi erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, erau oameni in varsta, dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpa.
In timp ce oficia slujba, la randul cetei lui, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţeaza că nevasta sa, Elisaveta va avea un copil ce va merge „in duhul si puterea lui Ilie”, ce nu va pune gura pe vin si pe bautura ametitoare, si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duh Sfant. Arhanghelul îi mai spune că numele copilului sau fi Ioan. Zaharia, mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are unele indoieli, motiv pentru care Arhanghelul Gavril îi spune ca va fi mut pana in ziua cand se vor implini aceste lucruri.
Dupa ce Elisaveta a nascut, i s-a dezlegat si limba lui Zaharia, care a spus ca numele copilului va fi „Ioan”, si nu „Zaharia”, cum ar fi vrut vecinii si rudele. Umplindu-se de Duhul Sfant, Zaharia a inceput sa profeteasca despre Ioan, cel ce va deschide drum Lucrarii Celui Prea Inalt.
Despre parintii lui Ioan, nu mai avem nici o informatie in Sf. Scriptura. In Traditie, ni se spune insa ca Zaharia ar fi fost ucis in Templu, din porunca lui Irod.
Despre tineretea Sf. Ioan Botezatorul avem date destul de putine. In Sf. Scriptura, ni se arata că el evita aşezarile omenesti, trăind in pustie si hranindu-se cu lacuste si miere salbatica. Pustia in care a locuit se afla la apusul Marii Moarte, o regiune foarte salbatica, de unde putea sa vada Muntele Nebo, de pe ale carui inaltimi a privit Moise spre Tara Promisa, raul Iordan, pe care-l traversase Iosua. Vizitase probabil si raul Cherit, unde Ilie a fost hranit de corbi. Modul sau de viata, imbracamintea semanau foarte mult cu cele ale lui Sf. Ilie.
La varsta de 30 de ani, Ioan Botezatorul a primit chemarea. Evanghelistul Luca ne spune ca acest eveniment a avut loc „în anul al 15-lea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe cand Pilat din Pont era dregator in Iudeea, Irod cârmuitor in Galileea, Filip, fratele lui carmuitor al Ituriei si al Trahonitei, Lisania carmuitor al Abilenei, in zilele marilor preoti Ana si Caiafa”.
Ioan Botezatorul si-a inceput predica in tinutul din imprejurimile raului Iordan, propovaduind botezul pocaintei, un botez cu apa, pentru iertarea pacatelor. Ioan Botezatorul, era „glasul celui ce striga din pustie”, cel ce trebuia să netezeasca calea Domnului. Accentul strigatului său era concentrat in cuvantul „Pocaiti-va”. Propovaduirea lui a avut un succes imens. Multimi mari de oameni au venit pentru a primi botezul lui, un botez premergator botezului crestin. Istoricul Flavius Iosefus ne spune că predica lui Ioan, a avut o mare influenta asupra poporului, asupra oamenilor simpli, care pareau gata sa faca orice le spunea el. Vestile au ajuns si la Irod, carmuitorul Galileei.
Cu toate acestea, predica lui nu era foarte atragatoare pentru majoritatea oamenilor. Propovaduieste postul, pocainta, privatiunile, marturisirea pacatelor personale. Propune o viata complet lipsita de placeri profane si cu totul inchinata lui Dumnezeu, cerand purificarea sufletului si a trupului.
Ioan Botezatorul se adresa multimilor, care veneau sa fie botezate in cuvinte dure, el fiind un prooroc sever. Indemna oamenii sa faca fapte bune, sa fie cinstiti, milostivi, morali. Tot istoricul Flavius Iosefus ne spune ca Ioan indemna sa se straduiasca la atingerea perfectiunii.
Intrebat fiind de popor si de farisei daca el este Hristosul, Ioan le raspunde zicandu-le ca botezul sau este cu apa, dar va veni mai apoi Acela care va boteza cu Duh Sfant si foc si care îi este cu mult superior el nefiind vrednic nici macar sa deslege cureaua incaltamintelor Sale. Fariseii au vrut sa afle astfel mai multe despre Ioan Botezatorul, avand in vedere ca nici un profet nu a mai aparut de mai bine de 400 de ani. Preotii erau intr-un fel ingrijorati de activitatea lui Ioan, crezand că este o amenintare la stabilimentul religios al poporului evreu.
Mantuitorul Iisus Hristos, fiind la inceputul lucrarii Sale, a venit din Galileea la raul Iordan, pentru a primi botezul lui Ioan. Ioan Botezatorul, fusese instiintat de Dumnezeu ca Acela asupra caruia se va pogori Duhul Sfant, Acela este Hristosul.
Iisus Hristos a venit deci la Ioan pentru a primi botezul. Ioan I-a spus că nu el trebuie să Il boteze pe Hristos, ci Hristos trebuie să îl boteze pe el. Dar Mantuitorul a insistat sa primeasca botezul lui Ioan, ”pentru a se implini Scripturile”. In momentul in care Ioan îl boteza pe Iisus Hristos, cerurile s-au deschis, Duhul Sfant s-a pogorat deasupra lui Iisus in chip de porumbel, iar o voce s-a auzit: ”Tu esti Fiul meu preaiubit in care imi gasesc toata placerea Mea”. Ioan a avut acum confirmarea ca Iisus este Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu. Acum, misiunea lui Ioan era incheiata. El trezise natiunea, a deschis calea Mantuitorului.
Totusi, Ioan Botezatorul a mai continuat sa predice cateva luni, insa mai la nord, in localitatea Aenon. Pe masura ce Iisus se facea din ce in ce mai remarcat, multi dintre ucenicii lui Ioan au devenit ucenici ai lui Iisus, dupa cum spunea insusi Ioan: ”Trebuie ca El sa creasca si eu sa ma micsorez”. Dintre ucenicii lui Ioan, care au devenit ucenici ai lui Hristos, sunt Petru, Andrei , Ioan Evanghelistul si Iacov.
In vremea lui Ioan Botezatorul, tetrarh al Galileei era Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare,autorul uciderii copiilor din Betleem. Nu reuseste insa sa obtina de la romani titlul de rege al Galileei, titlu pe care l-a avut tatal sau. Isi face cunoscuta evlavia, mergand in pelerinaj la Ierusalim, si aparand iudaismul in fata procuratorului roman,lucru ce il ridica in ochii supusilor sai. Cultiva insa si relatiile cu romanii, punand numele noului oras de pe malul lacului Ghenezaret, Tiberiada. A avut ca nevasta pe fiica regelui Aretas, insa o repudiaza pentru a se casatori cu Irodiada, cumnata lui, sotia fratelui sau Filip. Acest lucru scandalizeaza opinia publica, cat si pe Ioan Botezatorul.
rod recunoaste sfintenia lui Ioan, dar este deranjat de faptul ca Ioan ii reproseaza mereu lui si Irodiadei incestul si destrabalarea in care traiesc. Ioan este opusul lor. Ioan Botezatorul a fost un sfant, un ascet, un om al lui Dumnezeu, in timp ce Irod si Irodiada erau desfranati, traind numai in placerile lumesti. Conflictul era inevitabil.
Pe langa diferentele de comportament si moralitate, lui Irod ii era teama oarecum de Ioan, caci Ioan avea numerosi adepti, si Irod considera ca acesti adepti ar putea creea tulburari. Din aceste motive Ioan Botezatorul a fost intemnitat de Irod.
Nu se stie exact locul in care a fost intemnitat Ioan, dar se banuieste ca ar fi vorba de fortareata Machaerus, aflata pe malul rasaritean al Marii Moarte, intr-un tinut sumbru si izolat. Nici un drum nu leaga acest colt cu lumea din afara. Poteci inguste duc din valea Iordanului spre muntii dezgoliti ai Moabului de odinioara. Nu departe de raul Arnon, o culme inalta se ridica deasupra celorlalti munti. Beduinii numesc acest loc „El Masnaka”-palatul suspendat .Aici a fost locul unde a fost inchis Ioan Botezatorul.
In timp ce se afla in inchisoare, Ioan Botezatorul trimite pe cativa dintre ucenicii lui la Iisus, ca să îl intrebe daca El este cu adevarat Mesia. Ne intrebam de ce s-a indoit Ioan? Cand el primise o marturie atat de pozitiva si increzatoare ca Iisus este Mantuitorul. Se pare insa ca Dumnezeu nu ii revelase totul cu privire la Imparatia Mesianica. Ioan Botezatorul, ca orice evreu din acele vremuri,astepta probabil un Mesia politic. Acest lucru, chiar si cei 12 ucenici l-au inteles cu dificultate.
Din familia lui Irod, Irodiada nutrea o ura adanca impotriva lui Ioan Botezatorul. Irodiada era o femeie mondena, al carui unic scop in viata era plăcerea, puterea si orgoliul. Ea ar fi vrut sa il vada mort pe Ioan, dar lui Irod ii era teama sa-l ucida din cauza multimilor. De aceea, Irodiada se vede nevoita sa recurga la viclesug.
Cand Irod a oferit o petrecere, fiica sa vitrega, Salomea, a dansat pentru Irod, in vazul tuturor curtenilor si oficialitatilor aflate la petrecere. In Noul Testament, nu este pomenit numele acestei printese, iar in istoria vietii lui Ioan Botezatorul, ea este numita „fata Irodiadei”. Insa istoricul Flavius Iosefus ne ofera informatii mai amanuntite. Chipul printesei Salomea a fost pastrat pe o mica moneda, in care apare alaturi de sotul ei, Aristobul. Moneda poarta urmatoarea inscriptie: ”Regele Aristobul-Regina Salomea”. Aceasta este fiica Irodiadei, care stia sa confere curtii tatalui sau vitreg acel gust de tinerete si erotism, atat de pretuit de suveranii Orientului.
Irod,cu totul subjugat de dansul voluptos al fiicei sale vitrege, ii fagaduieste in fata dregatorilor de la curte, a ofiterilor si a oamenilor celor mai de seama din Galileea ca ii va da orice ii va cere, pana la jumatate din imparatie, ca si cum nimic nu ar fi fost mai presus de aceasta placere fizica. Salomea, sfatuita de mama ei, Irodiada, cere capul lui Ioan Botezatorul pe o tipsie. Din pricina juramintului facut in fata atator oameni de vaza,regele este nevoit sa isi tina promisiunea. Ioan Botezătorul este decapitat.
Presupunand ca Ioan Botezatorul si-a inceput lucrarea inainte de a-L boteza pe Iisus Hristos, atunci inseamna ca ea a durat un an si jumatate. 30 de ani petrecuti in pustie si singuratate, un an si jumatate de propovaduire publica, un an si patru luni de temnita. Apoi, moartea. Cat despre ucenicii lui Ioan, o parte din ei s-au alaturat rebelilor zeloti, altii au devenit ucenici ai lui Iisus, iar un numar dintre ei au ramas cu mult dupa ce el a disparut.
Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)
Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu. De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon. Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe. Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: "Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi - de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide". Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta: Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: "Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei". Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.. Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă. Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: "Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc". Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar. Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil - împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea. Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul. Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria - acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă. După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase. Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea. Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: "Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: "Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete". Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame. Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui. După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: "Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci". Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil. Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal. Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: "Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat". Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: "Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii". Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: "Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta". Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: "Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa". Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: "Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!" Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor. Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor. Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: "Turnaţi al doilea rînd!" şi au turnat. Apoi le-a mai zis: "Turnaţi al treilea rînd!" şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă. Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: "Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El." Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor. După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său. Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: "Ilie era asemenea om pătimaş!" Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: "Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?" Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.
Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: "Ce faci aici, Ilie?" El a răspuns: "Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia". Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.
Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: "Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine". Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: "Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute".
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: "Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii". Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: "Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: "În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde".
Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: "De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui". După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: "Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri". Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: "Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?" Ei au răspuns: "Era păros şi încins cu o curea peste mijloc". Împăratul a zis: "Acela a fost Ilie Tesviteanul".
Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: "Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul". Sfîntul Ilie a răspuns: "Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi". Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi". Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte. Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: "Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?" Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil", ca şi cum ar zice: "O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi", şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui. Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Viata, nevointele si patimirea Sfîntului, slavitului si întru tot laudatului Apostol Petru
Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mica si neslavita, care se numeste Betsaida. El era fiul lui Iona, din semintia lui Simeon si frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat. Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a nascut dintr-însa un fiu si o fiica. Petru era simplu la obicei si neînvatat, însa temator de Dumnezeu; caci pazea poruncile Lui fara de prihana în toate lucrurile sale. Cu mestesugul era pescar, caci, fiind sarac, trebuia sa-si cîstige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca sa hraneasca pe femeie, pe copii, pe soacra si pe batrînul sau tata, Iona. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea desertaciunile si gîlcevile lumii acesteia, si-a ales viata fara însotire; si, ducîndu-se la Sfîntul Ioan Botezatorul, care propovaduia pocainta la Iordan, s-a facut ucenicul lui. Andrei, auzind cuvintele învatatorului sau, care arata cu degetul pe Iisus, zicînd: Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii... si celelalte marturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lasat pe Ioan si s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezatorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casa si despre vietuirea Lui, zicînd: Învatatorule, unde locuiesti? Domnul le-a raspuns: Veniti si vedeti. Ei s-au dus si au vazut unde locuia si au petrecut la Dînsul ziua aceea. A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele sau, Simon Petru, i-a grait: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieste Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, cautînd spre dînsul, i-a zis: Tu esti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieste Petru. Sfîntul Petru îndata s-a ranit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevarat ca este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Dar nu si-a lasat casa si mestesugul, purtînd înca grija de trebuintele casnicilor sai, la care lucru îl ajuta si Andrei din cînd în cînd, pentru tatal sau care îmbatrînise. Aceasta au facut-o pîna ce amîndoi au fost chemati de Domnul la apostolie. Dupa ce Ioan a fost pus în temnita de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lînga Marea Galileei, care se numeste si a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a vazut pe Petru si pe Andrei, fratele sau, aruncînd mrejile în apa, si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pe voi vînatori de oameni. Dar ce fel de vînatori a vrut Domnul sa-i faca pe ei? Aceasta a aratat-o la vînarea pestelui. Caci, intrînd în corabia lui Simon si poruncindu-i sa arunce mrejele spre pescuit, la acea porunca, Petru a zis: Învatatorule, toata noaptea ne-am ostenit si nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja dupa cuvîntul Ta. Facînd aceasta, a prins mult peste, încît se rupea si mreaja de multimea pestelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc si al apostoliei; caci cu mreaja cuvîntului Domnului avea sa vîneze multe popoare la mîntuire. Vazînd Simon Petru aceasta minune, a cazut la picioarele lui Iisus zicînd: Iesi de la mine, Doamne, ca om pacatos sînt eu! Aceasta a facut-o pentru ca îl cuprinsese spaima pe el si pe toti cei ce erau cu el, de vînarea pestilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Iesi de la mine, Doamne..., Domnul îl chema în urma Sa, zicîndu-i: "Vino dupa mine, ca de acum vei fi pescar de oameni spre viata, în chipul în care ai pescuit acesti pesti spre moarte". Din ceasul acela, Petru s-a facut urmator lui Hristos, precum si Andrei, fratele lui si ceilalti ucenici chemati. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Si a cercetat Domnul casa lui cea saraca prin venirea Sa, iar pe soacra lui care patimea de boala frigurilor, a tamaduit-o prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a iesit singur la rugaciune în loc pustiu, Sfîntul Petru, nesuferind acum sa fie fara Domnul nici un ceas, si-a lasat casa si pe toti ai sai si a alergat în urma Lui, cautînd cu osîrdie pe iubitul sau învatator. Si, aflîndu-L, i-a zis: Toti te cauta pe Tine, Doamne! De acum nu se mai departa de la El si petreceau împreuna, îndulcindu-se de vederea fetei Lui si de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur vazator al minunilor Lui celor multe si mari, care aratat îl adevereau ca este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Caci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot asa si cu gura a marturisit spre mîntuire. Venind Domnul în partile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii sai: Cine zic oamenii ca sînt? Si i-au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul, altii Ilie, iar altii proorocul sau unul din prooroci. Si iar a întrebat: Dar voi cine spuneti ca sînt? Atunci Simon Petru a raspuns în numele celorlalti: Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Si a laudat Domnul acea marturisire a lui zicînd: Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca trupul si sîngele nu ti-au aratat tie acestea, ci Tatal Meu Cel din ceruri! Si într-acea vreme i-a fagaduit Domnul lui, ca sa-i dea cheile Împaratiei cerului. Petru, avînd dragoste fierbinte catre Domnul, dorea sa nu i se întîmple nici un rau lui Hristos. Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din nestiinta, zicînd: Doamne, fii Tie milostiv! Sa nu Ti se întîmple Tie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplacute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin patimire sa rascumpere neamul omenesc din pierzare; însa din cuvintele acelea s-a aratat dragostea cea osîrdnica a lui Petru catre Domnul. Tot aici s-a aratat si nerautatea lui; ca, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvînt pedepsitor si-I urma Lui mai mult, cu toata osîrdia. Si, cînd multi dintre ucenici nu reuseau sa înteleaga cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate sa-l asculte pe el?; apoi s-au îndepartat de Domnul. Si a zis Domnul celor doisprezece: "Oare si voi voiti sa va duceti?" Atunci, Simon Petru, i-a raspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Caci Tu ai cuvintele vietii vesnice, iar noi am crezut si am cunoscut, ca Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. O osîrdie si o credinta ca aceasta avînd Sfîntul Petru catre Domnul, a îndraznit a cere de la Dînsul umblarea pe apa; caci, iesind Petru din corabie, umbla pe apa ca sa vina la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desavîrsit în credinta, vazînd vîntul cel tare, s-a temut si, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieste-ma pe mine. Iisus, îndata întinzîndu-i mîna, l-a luat si i-a zis: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Si nu numai de înecarea apei l-a izbavit pe el, dar si de putina credinta, cînd i-a zis: "Eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu se împutineze credinta ta". Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru si cu alti doi, cu Iacov si cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbarii la Fata a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatal, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru ca nu basmelor celor cu mestesug umblînd, v-am spus puterea si venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri vazatori ai maririi Aceluia. Pentru ca, luînd de la Dumnezeu Tatal cinstea si slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinta: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfînt. Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunavoie si spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru si-a aratat rîvna lui catre Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a merge cu Tine si în temnita si la moarte, dar si cu lucrul; caci, scotînd sabia si lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Dar, desi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grija sa cada în cea de trei ori lepadare de Domnul, însa prin adevarata pocainta si prin amara tînguire s-a sculat si s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toti, a vedea pe Hristos dupa Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevarat este ca S-a sculat Domnul si S-a aratat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot asa, zicînd: "S-a sculat a treia zi dupa Scripturi si S-a aratat lui Chifa, adica lui Petru, apoi celor unsprezece". Vazînd Sfîntul Petru pe Domnul, s-a umplut de negraita bucurie. Si a primit de la El iertare de greselile sale. Atunci cea mai dinainte lepadare de trei ori, a rasplatit-o bine prin raspunsul cel de trei ori al dragostei sale catre Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le stii; Tu stii ca Te iubesc. Si s-a pus de Domnul pastor al oilor celor cuvîntatoare si i-a dat în mîini cheile Împaratiei cerului. Dupa înaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întîiul învatator si propovaduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîstigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era înca si facator de minuni preaalese, caci, intrînd în biserica cu Sfîntul Ioan la rugaciune, a vazut pe un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea usilor bisericii, care se numea "Frumoasa"; si, apucîndu-l de mîna dreapta, l-a ridicat, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoala-te si umbla!" Atunci îndata i s-au întarit talpile si gleznele acelui schiop si de bucurie striga si umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserica si umbla sarind si laudînd pe Dumnezeu. Cu aceasta minune si înca cu propovaduirea cuvîntului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de barbati. Pe Anania ierusalimiteanul si pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte si pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zacea pe pat, fiind slabanog, l-a facut sanatos, zicîndu-i: "Te vindeca pe tine Iisus Hristos". În Iope, pe o fecioara, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile si cuvîntul lui erau facatoare de minuni, ci si umbra lui singura era datatoare de tamaduiri. Oriunde voia sa mearga el, acolo poporul îsi aducea pe neputinciosii lor, si-i punea pe pat si asternuturi, ca venind Sfîntul Petru, macar cu umbra lui sa umbreasca pe fiecare dintre dînsii. Cînd împaratul Irod si-a pus mîinile sa faca rau Bisericii credinciosilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, si pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temnita legat cu lanturi de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el si l-a scos din temnita. Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi usa credintei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutasul, aratîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lasata din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare si cu glasul care poruncea lui Petru sa le înjunghie si sa le manînce, zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curatit, el sa nu le numeasca spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor catre Hristos. Pe Simon, vrajitorul din Samaria, care cu fatarnicie a primit Sfîntul Botez si cu argint voia sa cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat, zicîndu-i: Argintul tau sa fie cu tine întru pierzare, ca inima ta nu este dreapta înaintea lui Dumnezeu, pentru ca te vad stînd în amaraciunea cea de fiere si în legatura nedreptatii. Aceste si multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se afla scrise pe larg în Sfînta Evanghelie si în cartea "Faptele Sfintilor Apostoli", care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserica si pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevointele si ostenelile lui, pe care le-a rabdat propovaduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteste astfel. Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic si din acei presbiteri care urmau dupa dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe multi tamaduindu-i si punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) si în Vivli. Punînd si acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost gazduit de un oarecare barbat întelegator Marson, pe care l-a pus episcop al credinciosilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont si în Laodiceea, unde, tamaduind pe multi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni si, întarind Biserica credinciosilor, le-a pus si lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrajitorul, ca sa nu-l prinda ostasii trimisi de Claudie, împaratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din fata lui Petru în cetatile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tamaduind pe multi în Antiohia si propovaduind pe Unul Dumnezeu în trei fete, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian si pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugaciunile lui; si, învatînd pe multi si botezîndu-i, le-a facut biserici si, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. Dupa aceea s-a dus în Amasia care este în pamîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei si de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se sa mearga la Ierusalim pentru praznicul Pastilor, s-a întors si a venit în Pisinunt, Capadocia si Siria si iarasi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, dupa al treilea an al întoarcerii sale catre Hristos, precum singur graieste în scrisoarea sa catre Galateni: Dupa trei ani m-am dus în Ierusalim, ca sa vad pe Petru si am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile. În acest timp, dupa ce a asezat punerile legilor celor bisericesti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarasi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, dupa primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntatorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutasul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a aratat Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Scoala, Petre, si mergi la Apus, pentru ca este trebuinta ca cu limba ta sa se lumineze Apusul si Eu voi fi cu tine". Într-acea vreme, Simon vrajitorul a fost prins de ostasii care îl cautau, precum s-a zis mai sus, si a fost dus la Roma ca sa-si ia plata pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin mestesugul cel vrajitoresc întuneca mintile multora. Deci, înselîndu-i, nu numai ca n-a luat pedeapsa, dar multora li se parea ca este dumnezeu, pentru ca acel mergator înainte al satanei, cu vrajile sale a facut pe romani si pe împaratul Claudie într-atît sa se minuneze, încît i-au sapat chipul lui si l-au pus între cele doua poduri de pe Tibru, scriind pe el: "Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!" De acest lucru, scriitorii bisericesti Iustin si Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, sa venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fratilor aratarea Domnului care i se facuse lui în vedenie si sfatuindu-se cu dînsii, a plecat iarasi în Antiohia cercetînd bisericile, unde a si gasit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei si pe Fugel în Efes, caruia îi zise ca s-a abatut de la calea cea dreapta si s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona si Corintenilor pe Sila, pe care l-au gasit petrecînd lînga marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion si dupa aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut putina vreme la Pancratie, barbatul cel cuvîntator. Acolo, învatînd si botezînd pe unul, anume Maxim, si punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovaduia, prin adunari si prin case, pe Unul Dumnezeu Tatal cel Atotputernic si pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si pe Sfîntul Duh, Domnul de viata facator. El a atras pe multi la credinta lui Hristos si, prin Sfîntul Botez, i-a izbavit de înselaciunea idoleasca. Simon vrajitorul, vazînd acestea, n-a voit sa taca si a început sa tainuiasca asupra lui rautatea sa; pentru ca el socotea ca este rusine propovaduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la aratare sa se împotriveasca învataturii celei adevarate, prin cuvintele si lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetatii, fara de rusine. El facea înaintea poporului niste naluciri si aratari care mergeau înainte si în urma lui si carora le zicea ca sînt sufletele celor morti, si astfel arata pe cei înviati din morti, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe schiopi îi facea sa umble drept si sa sara; însa toate acestea prin nalucire, iar nu cu adevarat, dupa asemanarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Caci uneori se arata avînd doua fete, apoi, dupa putin, se prefacea în capra, în sarpe, în pasare, se asemana focului si în toate chipurile se schimba, neîncetat înselînd pe cei prosti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita putin de departe spre lucrurile lui, îndata toate nalucirile aceluia se stingeau. Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrajitorul, se mai povesteste înca, afara de Metafrast, în Prolog si în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma si i s-a înstiintat de acel Simon, care se numea "Hristos" si facea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvna si a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a gasit pe multi stînd la poarta lui si care îl oprira pe el a intra înautru, Petru a zis catre dînsii: "Pentru ce ma opriti a intra la vrajitorul cel amagitor?" Iar ei au zis: "Nu este vrajitor, ci este zeu puternic". El a pus paznici la poarta sa, ca sa stie gîndurile omenesti". Aceasta spunînd, au aratat apostolului un cîine negru ce zacea la poarta, zicîndu-i: "Acest cîine omoara pe toti cei ce gîndesc nedrept despre Simon". Sfîntul Petru a zis: "Eu graiesc adevarat pentru el, ca Simon este de la diavol". Deci, apropiindu-se, a zis cîinelui: "Mergi si spune lui Simon ca Petru, Apostolul lui Hristos, vrea sa intre la tine". Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toti, vazînd si auzind vorbind pe cîine omeneste, s-au înspaimîntat. Simon, asemenea, pe acelasi cîine l-a trimis, zicîndu-i: "Sa intre aici Petru". Intrînd Petru, Simon a început a face naluciri înaintea poporului, fiind Petru de fata. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a aratat minuni si mai mari. Si ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a facut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vietuit aproape de apostoli, povesteste una singura. Unei vaduve oarecare din Roma, de bun neam, care se tragea din semintie împarateasca, i-a murit fiul de vîrsta tînara; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau si-au adus aminte de barbatii care s-au aratat în Roma, adica de Petru si de Simon vrajitorul, ca înviaza mortii. Deci, îndata au chemat unii pe Petru, iar altii pe Simon sa vina la acel mort. Acolo se adunasera si oameni cinstiti si mult popor ca sa petreaca pe cel mort la mormînt. Sfîntul Petru a zis lui Simon vrajitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: "Cine din noi va învia pe acest mort, toti sa creada învataturii aceluia, fiind adevarata". Poporul a laudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nadajduind spre mestesugul sau cel vrajitoresc, a zis catre popor: "De voi învia eu pe acel mort, apoi veti ucide pe Petru?" Poporul a strigat, zicînd: "Îl vom arde de viu înaintea ochilor tai". Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-si face vrajile sale prin lucrarea diavoleasca, care îi ajuta lui si a facut astfel, ca mortul si-a miscat capul. Poporul îndata a început sa strige: "Tînarul este viu. A înviat mortul". Iar pe Petru voiau îndata sa-l arunce în foc. Apostolul însa, facîndu-le semn cu mîna, îi ruga sa taca.
Deci, poporul tacînd, el le-a zis: "De este viu tînarul, apoi sa se scoale, sa vorbeasca si sa umble; iar, pîna ce aceasta nu o veti vedea, sa stiti cu adevarat ca Simon va înseala cu nalucirile si cu vrajile sale!" Simon, umblînd mult împrejurul patului si chemînd diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de rusine, voia sa fuga, dar poporul l-a oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moarta si facuse si alte minuni preaslavite, stînd departe, si-a ridicat mîinile spre cer si, înaltîndu-si ochii în sus, se ruga: "Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit noua, zicînd: Cu numele Meu pe cei morti sa-i înviati... Deci, ma rog Tie, înviaza pe acest tînar mort, ca sa cunoasca popoarele acestea, ca Tu esti adevaratul Dumnezeu si nu este altul afara de Tine, care traiesti si împaratesti împreuna cu Tatal si cu Sfîntul Duh, în veci. Amin". Astfel rugîndu-se, a strigat catre cel mort, zicînd: "Tînarule, scoala! Domnul meu Iisus Hristos te înviaza si te tamaduieste pe tine!" Si îndata mortul, deschizîndu-si ochii, s-a sculat si a început a grai si a umbla. La aceasta povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrajitorul si s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinta si prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa catre sfintii mucenici Nereon si Arhilie, scriind despre aceea, adauga ca tînarul care a înviat, cazînd la picioarele lui Petru, striga: "Am vazut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugaciunile tale sa ma întoarca pe mine maicii mele celei vaduve".
Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: "Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovaduieste Petru". Simon vrajitorul, cu nalucirea sa facîndu-si cap de cîine, fugea, însa poporul l-a prins si unii voiau sa-l ucida cu pietre, iar altii sa-l arda. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le: "Domnul si Învatatorul nostru ne-a poruncit sa nu rasplatim rau pentru rau. Lasati-l sa mearga unde va voi, ca destul îi este rusinea si ocara ce i s-a facut prin cunostinta neputintei sale, caci nimic nu pot vrajile lui". Marcel mai zicea: "Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind ca eu nu stiu de acel lucru minunat ce se facuse si a pus la usa casei mele un cîine mare legat cu lant de fier, zicînd catre mine: "Voi vedea daca va veni Petru la tine, precum s-a obisnuit". Dupa un ceas, Sfîntul Petru a venit la usa si dezlegînd acel cîine, a zis catre dînsul: "Du-te si spune lui Simon vrajitorul sa înceteze a însela pe oameni cu lucrarea diavoleasca, pentru care Hristos si-a varsat sîngele". Cîinele, ducîndu-se, a grait lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind si vazînd aceasta - zice Marcel -, am iesit degraba în întîmpinarea Sfîntului Petru si l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrajitorul si pe cîinele acela i-am gonit afara. Cîinele atunci, nevatamînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon si, apucîndu-l cu dintii, l-a trîntit la pamînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastra, poruncea cîinelui, în numele lui Hristos, sa nu vatame trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevatamîndu-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai ramasese acoperita. Poporul, vazînd aceasta, striga contra lui Simon, ocarîndu-l si batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreuna cu acel cîine. Simon, pentru niste rusini si înfruntari ca acestea, un an întreg nu s-a mai aratat în Roma, pîna ce a venit ca împarat dupa Claudie, Nero. Atunci, înrautatitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost laudat de cei rai, încît împaratul l-a iubit foarte mult si l-a facut prietenul sau.
În Prolog si în Mineiul cel mare se mai povesteste despre Simon si aceasta: Odata a zis ca are sa se lase sa fie taiat si a treia zi are sa învieze. Atunci, el a pus în locul sau un berbece, facîndu-l om prin nalucire si a fost taiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca nalucire de la berbecul cel taiat, s-a vazut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de toti, ca nu Simon este taiat, ci berbecul. Despre biruinta desavîrsita a Sfîntului Petru asupra acelui vrajitor si despre pierzarea lui, de toti se scrie cu un glas astfel: Simon vrajitorul, neputînd întru nimic sa biruiasca pe Apostolul Petru, nici sa sufere mai mult înfruntarea si rusinea sa, s-a fagaduit ca se va înalta la cer. Deci, adunînd el toata puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetatii Roma si, suindu-se pe o zidire înalta, avînd capul încununat cu cununa de dafini, a început din înaltime cu mînie a grai catre popor: "Romani, deoarece pîna acum ati petrecut în nebunie si lasîndu-ma pe mine, ati urmat lui Petru, acum si eu va voi lasa si nu voi mai apara cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în fata voastra sa ma ia în mîinile lor si sa ma înalte la tatal meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastra, ca n-ati ascultat cuvintele mele, nici n-ati crezut lucrurilor mele". Vrajitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înaltat în vazduh, a început a zbura si a se sui în sus înaltîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul catre altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca sa zboare trupul prin vazduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arata înselaciunea acelui vrajitor, ca sa nu sminteasca popoarele, care cred în Tine!" Apoi iar a strigat, zicînd: "Voua, diavolilor, va poruncesc, în numele Dumnezeului meu, sa nu-l purtati mai mult, ci sa-l lasati acolo în vazduh unde este acum!" Atunci diavolii cei certati de apostol, îndata au fugit de la Simon prin vazduh si ticalosul vrajitor a cazut jos, precum odinioara a cazut diavolul cel lepadat din cer, si astfel i s-a sfarîmat tot trupul. Poporul, vazînd acestea, a strigat multa vreme, zicînd: "Mare este Dumnezeul propovaduit de Petru. În adevar, nu este altul decît Dumnezeul cel adevarat!" Vrajitorul cazînd, desi se zdrobise foarte rau, era înca viu, dupa rînduiala lui Dumnezeu, ca sa cunoasca neputinta si ticalosia sa cea diavoleasca, sa se umple de rusine si sa înteleaga puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zacea sfarîmat pe pamînt, suferind dureri cumplite în toate madularele si fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi si-a lepadat raul si spurcatul sau suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca sa-l duca la tatal lor, satana. Sfîntul Petru, dupa caderea lui Simon, stînd la un loc înalt si facînd semn cu mîna poporului, care striga, sa taca, a început a-l învata cunostinta adevaratului Dumnezeu; si vorbind mult catre dînsii, pe cei mai multi i-a povatuit la credinta crestineasca. Împaratul Nero, aflînd de moartea cea rusinoasa a prietenului sau, s-a mîniat pe Sfîntul Apostol Petru si voia sa-l ucida. Dar acea mînie si rautate împarateasca nu s-a savîrsit îndata asupra Sfîntului Apostol, ci dupa cîtiva ani, dupa cum spune Sfîntul Simeon Metafrast. Dupa moartea lui Simon vrajitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnica este credinta papistasilor, caci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinta pe care-si sprijina ei primatul papal), ci, luminînd pe multi prin Sfîntul Botez, le-a facut biserica si, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintîi. Dupa aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfintind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu sapte porti, care se numeste Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Deci, dupa aceea s-a întors iarasi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma si de acolo la Mediolan (Milan) si la Fotichin, din care, punînd episcopi si preoti, s-a dus în Britania. Acolo, petrecînd multa vreme si aducînd multe popoare la credinta în Hristos, a vazut pe un înger, care i s-a aratat, zicîndu-i: "Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viata aceasta; deci, se cade sa te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua rasplatire dreapta de la Domnul nostru Iisus Hristos". Petru, multumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zabovit cîteva zile în Britania, întarind Bisericile, punînd episcopi, preoti si diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împaratiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericesti, care se lepada si nu voia un jug ca acela. Însa Clement, plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, si-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos si, împreuna cu învatatorul sau si cu ceilalti barbati, trageau caruta cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, în Roma multi barbati si femei, din cei de bun neam si prealuminati si chiar din rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez si astfel au îmbratisat religia crestina. Împaratul Nero avea doua femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfînta credinta, s-au întarit în viata cea curata si nu voiau sa se supuna vointei împaratului care era patimas. Dar el, fiind fara de rusine în pofte si nesatios în fapte necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credinciosilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la crestinism si la viata cea curata a celor doua femei ale sale. Aducîndu-si aminte, pe lînga aceasta, si de moartea lui Simon vrajitorul, care îi era prieten bun, cauta pe Petru ca sa-l ucida. Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: "Pe cînd Sfîntul Petru era cautat spre ucidere, l-au rugat credinciosii sa se ascunda si sa iasa din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit sa faca aceasta, ci dorea sa patimeasca si sa moara pentru Hristos. Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol sa-si pazeasca viata atît de trebuincioasa Sfintei Biserici, care se înviforeaza în mijlocul primejdiilor de valurile necredinciosilor. Deci, vazînd Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntatoare a lui Hristos, a fagaduit sa iasa din cetate si sa se ascunda; iar noaptea, facînd soborniceasca rugaciune si sarutînd pe toti, a plecat singur. Pe cînd era la portile cetatii, a vazut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind catre cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Raspuns-a Domnul: Ma duc în Roma, ca iarasi sa ma rastignesc! Zicînd Domnul acestea, S-a facut nevazut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut ca Hristos, patimind pentru robii Sai, ca întru adevaratele Sale madulare, voieste ca si cu trupul sa patimeasca în Roma. Deci, s-a întors iarasi în biserica si a fost prins de catre ostasi, care l-au dat spre moarte. Sfîntul Simeon Metafrast povesteste, ca nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci si multi credinciosi, între care erau si Clement, Irodion si Olimp. Pe acestia, tiranul Nero i-a osîndit la taiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la rastignire. Luîndu-i ostasii pe toti, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lasat în pace, ca pe unul ce era rudenie împarateasca, iar pe Irodion si Olimp, care venisera cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia si împreuna cu ei au taiat si o multime de credinciosi. Sfîntul Petru a rugat pe rastignitorii sai sa-l rastigneasca cu capul în jos si nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul sau, Care de voie S-a rastignit pe cruce, ca sa nu semene Aceluia întru rastignire, ci sub picioarele Lui sa-si plece capul. Astfel s-a sfîrsit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce, preamarind pe Dumnezeu, pentru ca din pricina piroanelor din mîini si din picioare, suferea multa durere si fara de prihana si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce si, învelindu-l, a chemat pe credinciosii care ramasesera si pe arhierei si l-au îngropat cu cinste. Asemenea si trupurile Sfintilor Irodion si Olimp, care au patimit cu el, si pe ale celorlalti credinciosi, îngropîndu-le cu cinste, au slavit pe Hristos Dumnezeul, împreuna cu Tatal si cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Viata, nevointele si patimirea Sfîntului, slavitului si întru tot laudatului Apostol Pavel
Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din semintia lui Veniamin. El s-a nascut în Tarsul Ciliciei, din parinti cinstiti, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetateni romani, pentru care Pavel s-a si numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. A fost dat de parintii sai în Ierusalim la învatatura cartii si a toata legea lui Moise si a fost ucenic al slavitului dascal Gamaliel. El avea un prieten la învatatura, cu care împreuna era ucenic, pe Varnava, care s-a facut dupa aceea apostol al lui Hristos si se deprinsese bine la legea parinteasca, era foarte rîvnitor dupa ea si se lipise de farisei. Pe vremea aceea, în Ierusalim si în cetatile dimprejur, precum si prin sate, se raspîndise buna vestire a lui Hristos, de catre sfintii apostoli. Si ei aveau multa întrebare cu fariseii, cu saducheii si cu toti carturarii si învatatorii legii evreiesti, carora, propovaduitorii lui Hristos le erau urîti si prigoniti. Deci, Saul ura si el pe Sfintii Apostoli si nici nu voia sa auda propovaduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos. Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic si Arhidiaconul Stefan, era ucis cu pietre de catre evrei, lui Saul nu numai ca nu-i era jale de sîngele care se varsa fara de vina a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere si pazea hainele evreilor celor ce ucideau pe Stefan. Deci, luînd putere de la arhierei si de la batrîni, facea mult rau Bisericii. El intra în casele credinciosilor, de unde tîra pe barbati si pe femei si îi ducea în temnite. Nu era destul ca prigonea pe credinciosii din Ierusalim, dar s-a dus si în Damasc cu scrisoare arhiereasca, suflînd cu izgonire si cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrînd ca si acolo, de va afla barbati si femei crezînd în Hristos, sa-i prinda si sa-i duca legati la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împaratiei lui Tiberiu. Apropiindu-se el de Damasc, deodata l-a stralucit o lumina din cer si, cazînd la pamînt, a auzit un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce ma prigonesti? Iar el, înspaimîntîndu-se, a zis: Cine esti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigonesti. Cu greu îti este tie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd si înspaimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce îmi poruncesti sa fac? Iar Domnul i-a zis: Scoala-te si intra în cetate si ti se va spune ce ti se cade sa faci. Asemenea s-au înspaimîntat si ostasii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru ca glasul care graia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pamînt si deschizîndu-si ochii sai, n-a vazut pe nimeni, pentru ca orbise de ochii cei trupesti, începînd a i se lumina ochii cei duhovnicesti. Deci, altii l-au luat de mîna si l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fara sa vada, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc era si Sfîntul Apostol Anania, caruia i se aratase Domnul în vedenie si caruia i-a poruncit sa-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, sa se duca acolo si sa-i lumineze ochii lui cei trupesti prin atingere, iar pe cei sufletesti prin Sfîntul Botez. Atunci Anania a raspuns: Doamne, am auzit de la multi despre barbatul acesta, cîte rautati a facut sfintilor Tai în Ierusalim, si chiar aici a venit cu putere sa lege pe toti cei ce cheama numele Tau! Iar Domnul a zis catre dînsul: Mergi fara de frica, fiindca acesta Îmi este vas ales, ca sa poarte numele Meu înaintea neamurilor, împaratilor si fiilor lui Israil, pentru ca îi voi spune cîte i se cade lui sa patimeasca pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd dupa porunca Domnului si gasind pe Saul, si-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodata au cazut de pe ochii lui niste solzi si îndata a vazut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat si s-a umplut de Duhul Sfînt, care l-a sfintit pe el spre apostoleasca slujba, fiind numit din Saul, Pavel. Dupa aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovadui pe Hristos, ca este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toti si ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca sa lege pe unii ca aceia si sa-i duca la arhierei? Dar iata ca el mai mult se întareste si tulbura pe evreii care petrec în Damasc, atragîndu-i pe dînsii catre Iisus Hristos. Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui si s-au sfatuit sa-l omoare. Ei strajuiau portile cetatii ziua si noaptea ca sa nu poata scapa de dînsii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, ca vor sa-l ucida pe Pavel, l-au luat noaptea si l-au lasat într-o cosnita peste zidul cetatii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie catre Galateni: Nu m-am lipit de trup si sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, si de acolo m-am întors iarasi în Damasc; iar mai pe urma, adica dupa trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca sa vad pe Petru. Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea sa se lipeasca de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dînsul, necrezînd ca este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, vazîndu-l si întelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat si l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a vazut în cale pe Domnul, ce i-a zis si cum în Damasc propovaduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfintii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit si, de bucurie, slaveau pe Domnul Hristos, iar Sfîntul Pavel si în Ierusalim se întreba cu iudeii si cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Odata, stînd în biserica si rugîndu-se, a ramas uimit si a auzit pe Dumnezeu, zicîndu-i: Sîrguieste-te si iesi degraba din Ierusalim, fiindca aici nu vor primi marturia ta pentru Mine. Iar el a zis catre Domnul: "Singuri iudeii stiu ca eu puneam în temnita si bateam prin adunari pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se varsa sîngele lui Stefan, marturisitorul Tau, stateam singur acolo, pentru ca si eu voiam uciderea lui si pazeam hainele celor ce-l ucideau pe el". Atunci Domnul a zis catre dînsul: Mergi, ca Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe! Dupa vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, desi voia sa mai zaboveasca în Ierusalim cîteva zile, ca sa se îndulceasca de frati si de vorbele apostolilor, însa nu se putea, fiindca aceia cu care se întreba despre Hristos, se pornisera spre mînie si cautau sa-l ucida. Dar fratii, întelegînd aceasta, l-au dus în Cezareea si l-au lasat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învatînd poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pîna ce a venit Varnava de l-a luat si l-a dus în Antiohia. Acolo, învatînd în biserica un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei crestini. Dupa împlinirea anului, amîndoi Sfintii Apostoli, Varnava si Pavel, s-au întors în Ierusalim si au spus Sfintilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia si cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multa milostenie de la antiohienii cei de bunavoie datatori, pentru fratii cei saraci si scapatati, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împaratind Claudie, era foarte mare foamete, dupa proorocia Sfîntului Agav, care era unul din cei saptezeci de ucenici. Plecînd ei din Ierusalim, s-au dus iarasi în Antiohia, unde petrecînd cîtva timp în post si rugaciuni, în slujba dumnezeiestii Liturghii si în propovaduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt a voit sa-i trimita pe dînsii la popoare spre propovaduire, zicînd catre cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiti-Mi pe Varnava si pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dînsii. Atunci ei, postind, rugîndu-se si punîndu-si mîinile pe dînsii, i-au eliberat, iar Pavel si Varnava, fiind trimisi de Duhul Sfînt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru si, venind în Salamina, au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu în adunarile iudeilor. Dupa aceea, strabatînd insula pîna la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrajitor si mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreuna cu antipatul Serghie Pavel, barbat întelept. Acest antipat, chemînd la dînsul pa Varnava si pe Pavel, încerca sa auda de la dînsii cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele graite de dînsii. Dar Elimas vrajitorul se împotrivea lor, cercînd sa întoarca pe antipat de la credinta. Iar Sfîntul Pavel umplîndu-se de Duhul Sfînt si cautînd spre acel vrajitor, a zis: "O, plinule de toata înselaciunea si rautatea, fiu al diavolului, vrajmas a toata dreptatea, nu încetezi a razvrati caile Domnului cele drepte? Acum, iata, mîna Domnului sa fie peste tine si vei fi orb, nevazînd soarele pîna la o vreme!" Atunci, deodata a cazut peste dînsul o ceata si întuneric si, pipaind, cauta povata. Antipatul, vazînd cele ce se facusera, a crezut, minunîndu-se de învatatura Domnului. Împreuna cu dînsul a crezut si mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmultea. Sfîntul Pavel si cei ce erau cu el, plecînd de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei si de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afara de Antiohia cea mare a Siriei. Acolo a propovaduit pe Hristos, pîna ce multi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetatii, care erau de pagînatatea elineasca, sa izgoneasca cu necinste din cetate si din hotarele lor pe sfintii apostoli. Iar ei, scuturînd praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecînd multa vreme, au îndraznit la propovaduirea cuvîntului. Acolo au adus la credinta multime multa de iudei si elini, nu numai cu propovaduirea, ci si cu semne si minuni, care se faceau prin mîinile lor. Acolo au adus la credinta si pe Sfînta fecioara Tecla, facînd-o mireasa a lui Hristos. Iudeii care nu crezusera au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, sa ocarasca pe apostoli si sa-i ucida cu pietre. Ei, aflînd de aceasta, au fugit în partile Liconiei, în Listra, Derbe si în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, caci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om schiop din nastere, care nu umblase niciodata si care îndata a sarit si umbla. Poporul, vazînd aceasta minune, si-a ridicat glasul, zicînd: Zeii, asemanîndu-se oamenilor, s-au pogorît la noi. Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducînd tauri si împletindu-le cununi, voiau sa le faca jertfe. Dar Varnava si Pavel, rupîndu-si hainele de pe ei, au venit între popor strigînd si zicînd: "Oamenilor, de ce faceti aceasta, ca si noi sîntem oameni patimasi ca si voi". Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a facut cerul, pamîntul, marea si toate cele dintr-însele; Care da ploaie din cer, rînduieste vremuri roditoare si umple de hrana si de veselie inimile omenesti. Graindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca sa nu le jertfeasca. Deci, petrecînd ei în Listra si învatînd, au venit din Antiohia si din Iconia niste iudei si au îndemnat poporul sa se departeze de apostoli, zicîndu-le: "Aceia nu graiesc nimic adevarat, ci spun numai minciuni". Ei au razvratit si mai rau pe acei oameni, încît pe Sfîntul Pavel, ca pe un mai mare al cuvîntului, l-au batut cu pietre si l-au scos afara din cetate, socotind ca a murit. Dar el, sculîndu-se, a intrat în cetate si a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind si învatînd pe multi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia si în Antiohia Pisidiei. Aici, întarind sufletele ucenicilor, i-a rugat sa petreaca în credinta si le-a hirotonisit preoti la toate bisericile; apoi, rugîndu-se cu post, i-au încredintat Domnului în Care crezusera. Dupa aceea, trecînd Pisidia, au venit în Pamfilia si în Persia, vorbind cuvîntul Domnului si s-au pogorît în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimisi de la început de Duhul Sfînt sa propovaduiasca neamurilor cuvîntul Domnului. Deci, ajungînd în cetatea Antiohia, au adunat Biserica si au spus tuturor, cîte a facut Dumnezeu cu dînsii si cîte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Dupa cîtava vreme, în Antiohia se facuse cearta pentru taierea împrejur, între iudeii si elinii care crezusera. Unii ziceau ca nu este cu putinta a se mîntui fara taierea împrejur, altii socoteau lucrul greu acea taiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfintii Apostoli Pavel si Varnava sa se duca în Ierusalim la apostoli si la batrîni ca sa-i întrebe de taierea împrejur si sa le vesteasca ca Dumnezeu a deschis pagînilor usa credintei.
Aceasta vestire a bucurat foarte mult pe toti fratii Ieru-salimului. Si Sfintii Apostoli si batrînii, sfatuindu-se soborniceste în Ierusalim, au lepadat cu totul taierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasa darului cel nou si le-au poruncit sa se fereasca de mîncarile jertfite idolilor si de lucrurile necurate si întru nimic sa nu faca strîmbatate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfintii Pavel si Varnava, pe Iuda si pe Sila. Ajungînd ei în Antiohia, au petrecut acolo multa vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despartindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa si s-a dus la Cipru, iar Pavel, luînd pe Sila, s-a dus în Sicilia si în Siria si, strabatînd cetatile de acolo, a întarit Bisericile. Apoi, venind în Derbe si în Listra, a taiat împrejur pe Timotei, ucenicul sau, pentru iudeii care cîrteau. De acolo s-a dus în Frigia si în partile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia si voia sa se duca si în Bitinia, dar Duhul Sfînt n-a voit sa-l lase sa se duca acolo. Pentru ca Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a aratat noaptea o vedenie în felul acesta: un barbat oarecare, cu chipul macedonean, statea înaintea lui si-l ruga, zicîndu-i: "Vino în Macedonia si ne ajuta". Pavel a cunoscut, dupa vedenia aceea, ca îl cheama Domnul în Macedonia, ca sa propovaduiasca. Deci, plecînd din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli si de acolo la Filipi, care este cea dintîi cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vînzatoare de porfira, învatînd-o credinta în Hristos si botezînd-o, a fost rugat de dînsa sa petreaca în casa ei împreuna cu ucenicii sai. Pavel, mergînd odata la adunarea bisericeasca spre rugaciune, l-a întîmpinat o fecioara care avea un duh necurat si facea multa dobînda stapînilor sai, vrajind. Ea urma lui Pavel si ucenicilor lui, strigînd: "Acesti oameni sînt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mîntuirii". Aceasta o facea în mai multe zile; iar Pavel, suparîndu-se si întorcîndu-se spre dînsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos si l-a gonit dintr-însa. Stapînii ei, vazînd ca le-au pierit nadejdea cîstigului lor, au prins pe Pavel si pe Sila si s-au dus la boieri si la voievozi, zicînd: "Oamenii acestia ne tulbura cetatea si, fiind evrei, au niste obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani". Voievozii, rupîndu-le hainele, au poruncit sa-i bata cu toiege. Deci, dîndu-le multe batai, i-au bagat în temnita, dar ei rugîndu-se, pe la miezul noptii temnita s-a cutremurat, usile s-au deschis si legaturile s-au dezlegat. Strajerul temnitei, vazînd acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spalat de rani si s-a botezat cu toata casa, apoi le-a pus masa si s-au întors iar la temnita. A doua zi, voievozii, caindu-se ca au batut cu asprime pe oamenii cei nevinovati, au trimis la temnita, poruncind sa-i lase liberi si sa se duca unde vor voi. Pavel a zis catre dînsii: "Pentru ce ne-au batut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovati si de neam romani si, punîndu-ne în temnita, acum voiesc sa ne scoata? Dar nu asa: Sa vina ei singuri sa ne scoata!" Trimisii, întorcîndu-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflînd ca legatii care i-au batut sînt romani. Deci, ducîndu-se, i-au rugat sa iasa din temnita si din cetate. Iesind ei din temnita s-au dus în casa Lidiei, femeia la care gazduise mai înainte si a mîngîiat pe fratii ce se adunasera acolo, sarutîndu-i. Si s-au dus apoi în Amfipoli si la Apolonia, iar dupa aceea au venit în Tesalonic, unde pe multi au cîstigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunînd pe niste oameni rauclevetitori, au navalit asupra casei lui Iason, unde gazduiau apostolii si, negasind pe apostoli, au prins pe Iason si pe unii din frati, pe care-i dusesera la mai mari cetatii, clevetindu-i ca pe niste potrivnici Cezarului, zicînd ca este alt împarat, care se numeste Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supararea aceea. Sfintii apostoli, care se ascunsesera de acei zavistnici, au iesit noaptea din cetate si au mers în Veria. Dar si acolo zavistia evreiasca n-a dat odihna Sfîntul Pavel, pentru ca, înstiintîndu-se evreii din Tesalonic ca Pavel propovaduieste Cuvîntul lui Dumnezeu si în Veria, au mers si acolo, pornind si tulburînd popoarele si ridicîndu-le contra lui Pavel. Deci sfîntul apostol a fost nevoit sa iasa si de acolo, nu ca se temea de moarte; ci, fiind rugat de frati ca sa-si fereasca viata pentru mîntuirea multora. El a fost lasat de ei sa mearga pe lînga mare, iar pe Sila si pe Timotei i-a lasat acolo sa întareasca pe cei nou luminati, pentru ca stia ca iudeii cauta numai capul lui. Deci, a sezut în corabie si a plecat la Atena. Acolo, vazînd cetatea plina de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atîtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunari si în tîrguri, asemenea si cu elinii si cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea asa fiindca se faceau judecatile cele de moarte la capistea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru ca voiau sa auda ceva nou de la dînsul; iar pe de alta - precum zice Sfîntul Ioan Gura de Aur -, ca sa-l dea judecatii, muncilor si mortii, de vor auzi de la dînsul ceva vrednic de pedeapsa. Sfîntul Pavel, luînd pricina de la o capiste care avea scrisa deasupra: "Necunoscutului Dumnezeu", a început a le propovadui pe adevaratul Dumnezeu, care le era nestiut pîna atunci, zicîndu-le: "Pe care Dumnezeu, nestiindu-l îl cinstiti cu bunacuviinta, pe Acesta si eu Îl propovaduiesc voua!" Si le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toata lumea, pentru pocainta, pentru judecata si pentru învierea mortilor. Auzind ei de învierea mortilor, unii îsi bateau joc, altii înca voiau sa mai auda despre aceea. Deci, Pavel a iesit din mijlocul lor neosîndit ca un nevinovat, iar Cuvîntul lui Dumnezeu nu era fara de folos si fara de cîstigarea sufletelor, caci unii barbati, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era si Dionisie Areopagitul si o cinstita femeie cu numele Damar si altii multi cu dînsii s-au botezat. Pavel, iesind din Atena, a mers în Corint si a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dînsul a venit din Macedonia si Sila cu Timotei si slujeau împreuna cuvîntului. Acvila si femeia sa, Priscila, erau cu mestesugul facatori de corturi. Pavel, deprinzîndu-se cu mestesugul lor, lucra împreuna cu ei cîstigîndu-si hrana lui si a celor împreuna cu dînsul din osteneala mîinilor sale, precum zice în epistola catre Tesaloniceni: Nu în zadar am mîncat pîine de la cineva, ci lucrînd ziua si noaptea, ca sa nu îngreunez pe nimeni. Si iarasi: Trebuintei mele si celor ce au fost cu mine, au slujit mîinile mele. Si se întreba cu iudeii prin adunari în toate sîmbetele, marturisindu-le ca Iisus Hristos este adevaratul Mesia. Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel si-a scuturat hainele, zicînd catre dînsii: Sîngele vostru asupra capetelor voastre, ca eu sînt curat; de acum ma voi duce la neamuri. Cînd Pavel voia sa se desparta de Corint, Domnul i S-a aratat noaptea în vedenie, zicîndu-i: Nu te teme, ci propovaduieste cuvîntul Meu, fiindca mult popor am în aceasta cetate, care va crede în Mine, iar Eu sînt cu tine si nimeni nu va putea sa-ti faca tie rau. Sfîntul Pavel a petrecut în Corint un an si sase luni învatînd pe elini si pe iudei Cuvîntul lui Dumnezeu. Multi, crezînd, s-au botezat; asemenea si Crisp, mai marele soborului, crezînd cu toata casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecata, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit sa-l judece pe Pavel, zicînd: De ar fi facut vreun lucru rau, l-as fi judecat, dar fiindca întrebarea voastra este pentru cuvinte si pentru legea voastra, nu voiesc sa va fiu judecator. Si i-a gonit pe ei afara din divan. Dupa aceasta, Sfîntul Pavel, petrecînd acolo înca cîteva zile si pe frati sarutîndu-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dînsul si-i urmau lui: Acvila si Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovaduind cuvîntul Domnului, multe minuni facea Sfîntul Apostol Pavel, pentru ca nu numai mîinile lui erau facatoare de minuni, tamaduind toate neputintele prin atingere, dar si basmalele lui si mahrama capului, cea adapata cu sudorile trupului sau, avea aceeasi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndata îi tamaduia si gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta vazînd unii dintre iudei rataciti si fermecatori, au îndraznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndraciti, zicînd: Ne juram pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovaduieste! Iar duhul cel viclean a raspuns: Pe Iisus îl stiu si pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteti? Deci, sarind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit si, întarindu-se contra lor, îi batea si-i ranea, încît abia scapara goi din mîinile îndracitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încît si în evrei si în elini a cazut o frica mare peste toti si se marea numele Domnului Iisus. Multi au crezut în El si chiar vrajitorii, care erau în cetate, au primit sfînta credinta. Si-au adunat cartile lor cele vrajitoresti si, numarînd pretul lor, au aflat cinci arginti, adica cincizeci de mii de bani, si si-au ars cartile înaintea tuturor. Astfel, crestea si se întarea cuvîntul Domnului. Pavel dorea sa mearga la Ierusalim si zicea: "Fiind eu în Ierusalim, se cade mie sa vad si Roma". Cînd s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capistei Artemisei, Sfîntul Pavel, dupa zabovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut sapte zile. Aici, într-o zi de Duminica, s-au adunat ucenicii sa frînga pîine si s-a facut catre dînsii vorbire lunga, pentru ca a doua zi voia sa iasa de acolo. Astfel, a lungit cuvîntul pîna la miezul noptii, arzînd multe lumînari în foisorul acela. Atunci un tînar, anume Eutihie, sezînd la fereastra, se îngreuiase tare de somn si a cazut jos din casa de sus, de la rîndul al treilea, si l-au luat mort. Pogorîndu-se Pavel, a cazut peste el si, cuprinzîndu-l, a zis: "Nu va tînguiti, ca sufletul lui este în el!" Si iarasi s-a suit Pavel în foisor si a adus pe tînar viu, mîngîindu-se mult. Sfîntul Pavel, vorbind pîna la ziua si, sarutînd pe toti credinciosii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca sa cheme la dînsul preotii bisericesti, pentru ca nu voia sa se duca singur acolo, ca sa nu zaboveasca, deoarece se sîrguia sa fie în Ierusalim. Venind din Efes duhovniceasca rînduiala, apostolul i-a învatat, zicînd: Luati aminte de voi si de turma voastra, în care Duhul Sfînt v-a pus episcopi, ca sa pasteti Biserica Domnului, pe care a cîstigat-o cu scump sîngele Sau. Si le-a poruncit pentru eretici, care, dupa ducerea lui, aveau sa intre la ei ca lupi rai. El le-a mai spus si scopul calatoriei sale, zicînd: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, nestiind de cele ce va fi sa mi se întîmple în el. Îmi graieste Duhul Sfînt ca ma asteapta în Ierusalim legaturi si chinuri. Mie nu-mi este nici o grija de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Ma silesc numai sa-mi savîrsesc alergarea mea cu bucurie si slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu sa o împlinesc. Apoi a zis catre ei: Eu stiu aceasta, ca voi toti nu veti mai vedea fata mea. Atunci toti au plîns si, cazînd pe grumazii lui Pavel, îl sarutau, mîhnindu-se mai ales pentru cuvîntul care le-au zis ca de acum nu vor mai vedea fata lui. Deci, au petrecut pe Sfîntul Apostol pîna la corabie. Iar el, dîndu-le cea mai de pe urma sarutare, a luat calea marii. Trecînd prin multe cetati si tari care erau pe lînga mare si prin insule si pretutindeni cercetînd pe credinciosi si întarindu-i, a sosit la Ptolemaida si a mers în Cezareea, gazduind în casa Sfîntului Apostol Filip, care era unul din cei sapte diaconi. Atunci a venit la Sfîntul Pavel un prooroc, anume Agav si, luînd brîul lui, si-a legat mîinile si picioarele, zicînd: Asa graieste Sfîntul Duh, ca pe barbatul a carui brîu este acesta, asa îl vor lega iudeii si-l vor da în mîinile neamurilor! Auzind fratii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel sa nu se duca în Ierusalim. Sfîntul Pavel a raspuns catre ei: Ce faceti plîngînd si zdrobindu-mi inima? Pentru ca eu nu numai ca voiesc a fi legat, dar sînt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fratii au tacut, zicînd: Voia Domnului sa fie! Dupa aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii sai, între care era si Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la crestini si cu dragoste a fost primit Pavel de Sfîntul Apostol Iacov, fratele Domnului si de toate Bisericile credinciosilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel si care pretutindeni în Asia ridicasera clevetiri contra lui. Vazînd aceia pe Pavel în cetate umblînd cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, carturarilor si batrînilor, cum ca Pavel strica legea lui Moise, neporuncind sa se taie împrejur si pretutindenea propovaduieste pe Iisus cel rastignit. Si întarind pe toti asupra lui Pavel, doreau sa-l prinda. Deci, cînd acei iudei din Asia au vazut pe Sfîntul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndata au pornit clevetire contra lui prin tot poporul si, repezindu-se, au pus mîinile pe el, strigînd: "Barbati israiliteni, ajutati! Acesta este omul care graieste hule asupra poporului, asupra Legii si asupra acestui loc. El a bagat pîna si elinii în biserica, spurcînd acest sfînt loc". Ei au crezut ca si pe Trofin l-a bagat Pavel în biserica. Deci, s-a pornit toata cetatea contra Sfîntului Apostol Pavel si, prinzîndu-l, îl trageau afara din biserica. Îndata s-au închis usile si voiau sa-l ucida; dar nu în biserica, pentru ca sa nu se spurce acel loc sfînt. În vremea aceea, s-a înstiintat comandantul ostirii ce pazea cetatea, cum ca tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luînd îndata ostasi si sutasi, au alergat la biserica. Vazîndu-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzîndu-l, a poruncit sa-l lege cu doua lanturi de fier si l-a întrebat cine este si ce rau a facut. Iar poporul striga: "sa-l ucida pe Pavel!" El, neputînd sa înteleaga pricina gîlcevii din pricina poporului care facea galagie, a poruncit sa-l duca în ceata ostaseasca. Multimea poporului urma ceata ostasilor, strigînd sa se ucida Pavel. Fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel s-a rugat de comandant sa-l lase sa graiasca catre popor ceva. Deci, comandantul i-a dat voie. Pavel, întorcîndu-se spre popor si stînd pe pietre a strigat catre ei în limba evreiasca: "Barbati, frati si parinti, ascultati raspunsul meu catre voi". Si a început a le spune de rîvna de mai înainte dupa Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum a stralucit o lumina cereasca si cum a vazut pe Domnul trimitîndu-l la neamuri! Poporul, nevoind ca mai mult sa-i asculte cuvintele lui, si-a ridicat glasul catre comandantul ostirii: "Ia de pe pamînt pe unul ca acesta, pentru ca nu i se cade sa traiasca!" Strigînd acestea, îsi aruncau hainele, facînd praf în vazduh de mînie si voind sa-l ucida pe Pavel. Iar comandantul a poruncit sa-l duca în ceata, vrînd sa-l cerceteze cu batai ca sa înteleaga, pentru care pricina poporul striga contra lui. Si, întinzînd pe Pavel cu funii sa-l bata un sutas, Pavel a zis catre el: "Va este îngaduit sa bateti pe un roman nejudecat?" Apropiindu-se de comandant, i-a zis: "Vezi, ce vrei sa faci? Omul acesta este roman!" Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: "Roman esti tu?" Iar el a zis: "Da". Si a zis comandantul: "Eu cu mult pret am cîstigat numirea acestei vieti. Si îndata l-a scos din lanturi. A doua zi, comandantul a poruncit sa vina arhiereii si tot soborul lor; si a pus înaintea lor pe Sfîntul Pavel. Acesta, cautînd spre sobor, a zis: "Barbati frati, eu cu toata bunastiinta am vietuit înaintea lui Dumnezeu pîna în ziua de azi". Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce statea înaintea lui, sa-l bata peste gura. Iar Pavel i-a zis lui: "Te va bate pe tine Dumnezeu, perete varuit, pentru ca vrei sa ma judeci dupa Lege, calcînd legea si poruncind sa ma bata fara vina!" Sfîntul Pavel, cunoscînd ca în soborul acela, o parte sînt saduchei, iar alta parte farisei, a strigat în adunare, zicînd: "Barbati, frati, eu sînt fariseu, fiu de fariseu si pentru nadejdea si învierea mortilor primesc judecata". Zicînd el acestea, s-a facut cearta între saduchei si farisei si s-a despartit poporul, pentru ca saducheii ziceau ca nu este învierea mortilor, nici înger, nici duh, iar fariseii marturisesc ca sînt acestea. Atunci s-a facut strigare mare, pentru ca fariseii ziceau: "Nici un rau nu aflam în omul acesta". Saducheii ziceau dimpotriva si din aceasta pricina se facuse mare cearta. Comandantul ostasilor, temîndu-se ca Pavel sa nu fie omorît de dînsii, a poruncit ostasilor sa-l scoata din mijlocul lor si sa-l duca în ceata. Deci, sosind noaptea, Domnul S-a aratat Sfîntului Pavel si i-a zis: Îndrazneste, Pavele, ca precum M-ai marturisit pe Mine în Ierusalim, tot asa se cade sa Ma marturisesti si în Roma! Apoi, facîndu-se ziua, unii dintre iudei facînd sfat, s-au jurat între ei: sa nu manînce, nici sa bea, pîna ce nu vor omorî pe Pavel. Ei erau mai mult de patruzeci de barbati. Deci, de acest lucru înstiintîndu-se comandantul, a trimis pe Pavel cu multi ostasi înarmati în Cezareea la ighemonul Felix. Arhiereii cei batrîni, aflînd de aceea, s-au dus si ei în Cezareea, unde pîrau pe Pavel la ighemon. Si, întrebîndu-se cu dînsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru ca nici o vina de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca sa faca pe placul iudeilor, tinea pe Pavel în legaturi. Dupa trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stapînirea ighemoniei si în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca sa-l trimita pe Pavel în Ierusalim. Si aceasta o faceau iudeii vrînd ca sa ucida pe apostolul lui Hristos pe drum. Festus a întrebat pe Pavel, daca voieste sa mearga în Ierusalim la judecata. Acesta i-a raspuns: "Eu stau aici la judecata Cezarului, de la care mi se cade sa primesc judecata. De am facut ceva vrednic de moarte, nu ma lepad de ea, iar de nu se afla nimic asupra mea din cele ce graiesc iudeii, apoi nimeni nu poate sa ma dea pe mine lor, pentru ca sînt cetatean roman!" Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii sai, a zis catre Pavel: "Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!" Deci, dupa cîteva zile, împaratul Agripa, venind în Cezareea ca sa cerceteze pe Festus si aflînd despre Pavel, a voit ca sa-l vada pe el. Cînd Pavel a fost dus înaintea împaratului Agripa si a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos si despre marea sa credinta. Atunci împaratul Agripa a zis catre dînsul: "Putin de nu m-ai convins si pe mine, ca sa fiu si eu crestin!" Iar Pavel a zis: Eu m-as fi rugat lui Dumnezeu, ca si întru putin si întru mult, nu numai tu, ci toti cei ce ma aud astazi, sa fie într-acest chip, precum sînt eu, însa afara de legaturile acestea! Acestea zicîndu-le el, împaratul, ighemonul si toti ceilalti sculîndu-se, s-au aplecat unul catre altul, zicînd: Omul acesta n-a facut nimic vrednic de moarte si de legaturi. Iar Agripa a zis lui Festus: "Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi numit pe Cezarul. Acum l-au judecat pe el ca sa-l trimita la Cezarul, dîndu-l cu alti ostasi legati unui sutas, anume Iuliu din ostile sevastienesti". Acela, luînd pe cei legati împreuna cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie si au plecat. Mergînd ei pe mare, nu fara de primejdie le-a fost calea, din cauza vînturilor celor potrivnice. Deci, cînd au ajuns pîna la Creta si au mers la un loc, care se numea "Limanuri Bune", Sfîntul Pavel, vazînd de mai înainte cele ce aveau sa fie, îi sfatuia pe ei sa ramîna acolo cu corabia. Dar sutasul asculta mai mult pe cîrmaci, decît pe Pavel. Cînd erau în mijlocul noianului, a suflat un vînt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari si era atîta ceata, încît paisprezece zile nu s-a vazut ziua cu soarele, nici noaptea cu stelele, nestiind în ce loc sînt. Deci, fiind purtati de valuri si deznadajduindu-se, n-au mîncat în zilele acelea, asteptînd cu totii moartea, pentru ca erau în corabie ca la doua sute saptezeci si sase de suflete. Dar Pavel, stînd în mijlocul lor, îi mîngîia, zicîndu-le: "O, barbatilor, mai bine era sa ma fi ascultat pe mine, ca sa nu iesiti din Creta; însa ma rog sa fiti cu buna nadejde, pentru ca nici unul din voi nu va pieri, decît numai corabia, de vreme ce asta-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicîndu-mi: Nu te teme, Pavele, ca se cade tie sa stai înaintea Cezarului. Iata, Dumnezeu ti-a daruit pe toti cîti sînt cu tine! De aceea îndrazniti, barbatilor, ca eu cred lui Dumnezeu ca asa va fi. Atunci Pavel ruga pe toti ca sa primeasca hrana, zicîndu-le: Nu va temeti, ca nici unuia dintre voi nu-i va cadea nici un fir de par din cap. Acestea zicîndu-le si luînd pîinea, a multumit lui Dumnezeu înaintea tuturor si, rupînd-o, a început a mînca. Apoi, toti facîndu-se cu buna nadejde au început a mînca, primind hrana. Dupa ce s-a facut ziua, au vazut pamîntul, dar nu cunosteau în ce tara este si a îndreptat corabia spre mal. Dar fiind aproape de mal, un loc între doua maluri, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar parte dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostasii s-au sfatuit între dînsii sa omoare pe cei legati, ca nu cumva sa scape cineva înotînd. Iar sutasul, vrînd sa fereasca pe Sfîntul Pavel, l-a oprit pe el; iar la ceilalti le-a poruncit sa înoate, care cum vor putea si sarind în apa sa iasa la mal. Ceilalti care îl priveau, au început si ei a înota, unii pe scînduri, iar altii pe ce apucau din corabie, asa ca toti au ajuns sanatosi la pamînt, scapînd din mare. Atunci ei au cunoscut ca insula aceea se cheama Malta, iar locuitorii, fiind barbari, nu le-au facut lor nici o mila. Deci, aprinzînd ei un foc, din cauza ploii si a frigului ce era atunci, ca cei udati de apa sa se încalzeasca, Sfîntul Pavel a adunat o multime de uscaturi si, punîndu-le pe foc, o vipera iesind din caldura, s-a agatat de mîna lui, stînd atîrnata. Barbarii, daca au vazut vipera atîrnata de mîna Sfîntului Pavel, ziceau între dînsii: Cu adevarat, ucigas este acesta, deoarece izbavindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lasat sa traiasca. Dar Sfîntul Pavel, scuturînd vipera pe foc, nici un rau nu a patimit. Iar aceia asteptau sa se aprinda de veninul sarpelui si sa cada mort. Asteptînd ei mult si nevazînd nici un lucru de acesta, si-au schimbat socoteala, zicînd ca acela este de la Dumnezeu. Deci, mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toti cîti iesisera din mare, i-a ospatat cu dragoste. El avea pe tatal sau patimind de friguri si de idropica, zacînd pe patul durerii. Atunci Pavel, intrînd la el, s-a rugat Domnului si punînd mîinile pe cel bolnav, l-a tamaduit. Aceasta facînd, toti neputinciosii din insula aceea, veneau la el si se tamaduiau. Dupa ce au trecut trei luni, plecînd cu alta corabie, au ajuns la Siracuza si de acolo în Regium, apoi în Puteoli, si dupa aceasta au ajuns în Roma. Cînd fratii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toti au iesit întru întîmpinarea lui, pîna la Forul lui Apius si pîna la cele trei Taverne. Pavel, vazîndu-i, s-a mîngîiat cu duhul si a multumit lui Dumnezeu. Atunci sutasul, care adusese din Ierusalim la Roma pe cei legati, i-a dat voievodului. Acela i-a poruncit lui Pavel sa petreaca deosebit si a poruncit unui ostas sa-l pazeasca. Deci, Pavel a petrecut în Roma doi ani, primind pe toti care veneau la dînsul si carora cu îndrazneala si fara temere le propovaduia Împaratia lui Dumnezeu si îi învata cele despre Domnul nostru Iisus Hristos. Cele spuse pîna aici despre viata si ostenelile lui Pavel sînt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfîntul Luca. Iar despre celelalte patimiri ale lui, el singur le spune în scrisoarea sa catre Corinteni, scriind astfel: În osteneli am fost de multe ori, în batai cu asprime, în temnita peste masura si în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori cîte 40 de lovituri fara una. Am fost batut cu toiege de trei ori; odata am fost împroscat cu pietre, corabia s-a sfarîmat cu mine de trei ori, stînd o zi si o noapte în adîncul marii. Am fost de multe ori si în calatorie, caci precum a masurat lungimea si largimea pamîntului cu umblarea si marea cu înotarea, tot asa am stiut si înaltimea cerului, fiind rapit pîna la al treilea cer, pentru ca Domnul, mîngîind pe apostolul Sau în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfînt, i-a descoperit bunatatile ceresti, pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit; cuvinte negraite, pe care nu este liber omului a le grai. Dar cum s-a savîrsit acest sfînt apostol si celelalte nevointe si alergari ale sale, povesteste Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul istoriei bisericesti. Acesta zice ca, dupa ce Sfîntul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lasat liber ca un nevinovat. Dupa aceea el a mai propovaduit acolo cuvîntul lui Dumnezeu, cum si prin alte tari ale Apusului. Sfîntul Simeon Metafrast scrie ca dupa ce Apostolul Pavel a scapat de legaturile din Roma, ostenindu-se înca cîtiva ani în bunavestirea lui Hristos, a iesit din Roma si a trecut în Spania, Galia si în toata Italia, stralucindu-i pe toti cu lumina credintei si întorcîndu-i la Hristos de la înselaciunea diavoleasca. Pe cînd era în Spania, o femeie oarecare bogata si de bun neam, auzind de propovaduirea apostolului despre Hristos, dorea ca sa-l vada. Deci a îndemnat pe barbatul sau, Prov, sa roage pe Sfîntul Apostol Pavel sa vina în casa lor, ca sa-l ospateze cu dragoste. Sfîntul Apostol intrînd în casa lor, femeia l-a privit în fata si a vazut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: "Pavel, Apostolul lui Hristos!" Vazînd femeia ceea ce nimeni nu putea sa vada, a cazut la picioarele apostolului cu bucurie si cu frica, marturisind ca Hristos este adevaratul Dumnezeu, si a cerut Sfîntul Botez. Deci, a primit mai întîi botezul femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi barbatul ei Prov si dupa aceea toata casa lor. Asemenea a primit botezul si Filotei, mai marele cetatii si multi altii. Apoi, strabatînd el prin toate partile Apusului, i-a luminat pe toti cu lumina sfintei credinte. Sfîntul Apostol Pavel, vazînd mai înainte sfîrsitul sau cel mucenicesc s-a întors în Roma si a scris Sfîntului Timotei, ucenicul sau, acestea: Vremea ducerii mele a sosit si acum ma jertfesc. Eu m-am nevoit cu buna credinta, alergarea am savîrsit si credinta am pazit; deci, de acum mi se pastreaza cununa dreptatii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea. Despre vremea patimirii Sfîntului Apostol Pavel, istoricii bisericesti nu scriu toti într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, cap. 36, scrie ca Sfîntul Apostol Pavel a patimit pentru Simon vrajitorul în acelasi an si în aceeasi zi cu Sfîntul Apostol Petru, ajutînd lui Petru ca sa-l biruiasca pe Simon. Altii spun ca dupa moartea Sfîntului Petru, trecînd un an, Pavel a patimit tot în luna iunie în 29 de zile, zi în care Petru fusese rastignit cu un an mai înainte. Pricina patimirii Apostolului Pavel spun ca a fost aceasta: El, prin propovaduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare si pe femei la viata cea înteleapta. Însa nu se pare a fi nici o deosebire de aceea, caci se scrie în viata Sfîntului Petru, de catre Simeon Metafrast, ca, dupa pierzarea lui Simon vrajitorul, Sfîntul Petru n-a patimit îndata, ci dupa cîtiva ani. El a patimit si pentru cele doua femei iubite ale lui Nero, care crezusera în Hristos si le-a învatat a petrece în curatie. Dar, de vreme ce si Sfîntul Pavel a vietuit multi ani în Roma si în partile Apusului cele dimprejur, în aceeasi vreme cînd traia si Sfîntul Petru, s-a putut întîmpla ca si Sfîntul Pavel sa fi ajutat Sfîntului Petru la lupta ce s-a dus contra lui Simon vrajitorul, în vremea petrecerii sale cea dintîi în Roma. Venind a doua oara în Roma, slujea cu Sfîntul Petru la mîntuirea oamenilor, povatuind partea barbateasca si femeiasca la viata cea curata. Prin aceasta a pornit spre mînie pe cel necurat si spurcat cu viata, pe împaratul Nero, care, cautîndu-i pe amîndoi, i-a osîndit la moarte. Pe Petru, ca pe un strain, l-a dat spre rastignire; iar pe Pavel, ca pe un cetatean roman, pe care nu se cadea sa-l omoare cu moarte necinstita, l-a osîndit la taiere cu sabia. Aceasta desi nu s-a întîmplat într-un an, însa în aceeasi zi. Cînd s-a taiat cinstitul cap al Sfîntului Apostol Pavel, a curs din rani sînge si lapte. Iar credinciosii, luînd sfîntul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfîntului Petru. Astfel s-a sfîrsit vasul lui Hristos cel ales, învatatorul neamurilor, propovaduitorul a toata lumea, vazatorul cerestilor înaltimi si al frumusetilor Raiului, privelistea si mirarea îngerilor si a oamenilor, marele nevoitor si patimitor, care a purtat pe trupul sau ranile Domnului, Sfîntul si marele Apostol Pavel. A doua oara, desi fara de trup, s-a înaltat pîna la al treilea cer si a stat înaintea luminii cele întreite, împreuna cu prietenul si ostenitorul sau, cu Sfîntul marele Apostol Petru, trecînd de la Biserica care se lupta, la Biserica cea biruitoare, care praznuieste în glasul bucuriei si al marturisirii sunetului ce praznuieste. Ei slavesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Caruia si de la noi pacatosii sa-I fie cinste, slava, închinaciune si multumire, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Viata Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat
Datori suntem noi crestinii a aduce slava, cinste si inchinaciune catre toti sfintii, de vreme ce ei, bine vietuind si toate poruncile lui Dumnezeu pazindu-le, s-au facut prieteni de aproape ai Lui. Caci, invrednicindu-se de imparatia cerurilor si fiind aproape de Dansul, acum se roaga de-a pururea pentru mintuirea si ocrotirea noastra. Dar mai ales Sfintilor Apostoli, toata omenirea cea de sub soare le este datoare, in toata vremea si in toate zilele, ca si in tot ceasul, a le multumi, a-i slavi, a-i lauda si a savirsi pomenirea lor cu bucurie, cu osirdie si cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le praznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cintari de laude si de multumire si a le cinsti duhovniceste. Pentru ca ei, de toata lumea lepadindu-se si de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toata osirdia si cu tot sufletul, s-au facut urmatori ai sfintei si dumnezeiestii vieti, cum si petrecerii lui Hristos pe pamant si, fiind vazatori ai minunilor celor de El facute, au urmat si patimilor, rastignirii, mortii, invierii si inaltarii Lui la cer. Apoi si cu putere de sus s-au imbracat si cu limbi de foc s-au imbogatit, facindu-se din pescari, apostoli si din vinatori de pesti, vinatori de oameni, dupa cum insusi Domnul le-a fagaduit, zicind: Veniti dupa Mine si va voi face pe voi vinatori de oameni. Apoi ca niste cai, dupa cum zicea proorocul Avacum, prin toata lumea pe care o vede soarele au alergat si pe neamuri le-a intors din ratacire si de la inchinarea de idoli la cunostinta adevaratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare tara, cetate, sat si loc, rabdind batai, chinuri, varsari de sange si moarte in fiecare zi. Despre aceasta asculta pe Pavel, zicind:
Intru osteneli multe, intru batai cu covirsire, in temnita cu prisosinta, in primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cate patruzeci de lovituri fara una am luat. De trei ori cu toiege am fost batut, o data cu pietre am fost improscat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte si o zi am fost intru adinc; in calatorii de multe ori, in primejdii in riuri, in primejdii de la tilhari, in primejdii de la cei de un neam, in primejdii de la neamuri, in primejdii prin cetati, in primejdii prin pustietati, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi. Intru osteneala si in truda, in privegheri de multe ori, in foame si in sete; in postiri de multe ori, in frig si fara haine". Si acestea pentru ce? Pentru ca sa intoarca pe oameni de la inselaciune la adevar si de la intunericul inchinaciunii la idoli, la lumina cunostintei de Dumnezeu. Astfel, au fost si ei ca si dascalul lor, Iisus Hristos, Mintuitorul nostru, Care Si-a varsat sangele Sau pe Cruce pentru mintuirea noastra. Deci, pentru aceasta suntem datori a le multumi Sfintilor Apostoli, a-i cinsti si a-i lauda neincetat, dupa putere, caci dupa vrednicie numai lui Dumnezeu Ii este cu putinta sa-i cinsteasca. Si inca ii va cinsti mai ales cand va sedea la judecata pe scaunul slavei Sale. Atunci si ei vor sedea impreuna cu Hristos pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel. Unul dintre acestia, si decat toti mai intai chemat, este Sfantul, slavitul si prealaudatul Apostol Andrei, a carui viata si petrecere voim a o istorisi dupa putere si dupa vrednicie, lasindu-o spre folos celor puternici si desavirsiti intru cuvinte si fapte bune.
Slavitul Apostul Andrei, cel intai chemat, s-a nascut in cetatea ce se numeste Betsaida, care este langa Marea Galileii, in hotarul Zabulonului, din care semintie i se tragea si neamul. Cetatea era mica si neinsemnata mai inainte, iar dupa rasarirea acestuia, a fratelui sau, verhovnicul Petru, si a lui Filip, s-a facut renumita si slavita. Si se numea evreieste Betsaida, ce se tilcuieste "casa vinatorilor". Dupa cuviinta se numea asa, caci astfel era patria Sfintilor Apostoli Petru, Andrei si Filip, care au vinat peste pana au aflat adevarul, Care este Hristos. Deci dintr-o patrie neslavita ca aceasta au rasarit apostolii amindoi, avind un tata sarac, anume Iona, care, fiind sarac, a invatat pe fiii sai mestesugul sau. Caci Iona era pescar si prindea pesti in Marea Galileii si prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a invatat mestesugul tatalui sau si dupa aceasta si-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepadind toata tulburarea lumeasca, si-a ales sa petreaca intru feciorie, nevoind sa se insoare. Auzind ca Ioan, Inaintemergatorul Domnului, umbla prin locurile de pe langa Iordan si propovaduieste credinta si pocainta, Andrei s-a dus la dansul si i s-a facut ucenic, ca dorea a se sui cu mintea sa la intelegeri mai inalte. De aceea n-a voit, precum ceilalti, sa petreaca in tulburarile si grijile lumii. Caci auzind cuvintele proorocesti si avand sufletul sau curatit de pacate, a cunoscut indata ca invatatura Botezatorului este din porunca lui Dumnezeu si ca este pricinuitoare de mantuire. Pentru aceasta i-a si urmat cu toata inima si cu totul si-a afierosit mintea sa invataturii lui Ioan. Deci, dumnezeiescul Inaintemergator, vrind sa inalte gindul ucenicilor lui intru mai multe cugetari si sa nu creada ca el este Hristos, ci rob slujitor, Inaintemergator si propovaduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii sai, pe Apostolul Andrei si pe un altul, care zic unii ca ar fi cuvintatorul de Dumnezeu Ioan, si a mers cu dansii acolo unde se afla atunci Hristos. Si vazindu-l pe El, a zis: Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii. Auzind acesti doi ucenici marturia lui Ioan pentru Hristos, au lasat pe Ioan si au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, intorcindu-se si vazindu-i pe dansii urmindu-l, a zis catre dansii: Ce cautati? Iar ei au raspuns catre Dansul: Ravi - care se talmaceste invatatorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniti si vedeti. Deci au venit si au vazut unde petrecea si au ramas in acea zi acolo, caci era ceasul al zecelea. Insa vedeti buna voire a Sfantului Apostol Andrei? Caci dupa ce a aflat el comoara, n-a voit sa o aiba numai el singur, ci a chemat si pe fratele sau, Petru, spre cistigarea acesteia.
Dupa aceasta a aflat pe fratele sau Petru, care se numea atunci Simon, si a zis catre dansul: Am aflat pe Mesia, Care se talmaceste Hristos. N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Ce va sa zica aceasta? A aratat Sfantul Andrei ca a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovaduit proorocii. "Acela este Iisus". Pentru aceasta n-a zis ca "am aflat un mesia", adica pe un oarecare Hristos, caci "mesii" si "hristosi" se numeau si imparatii iudeilor, pentru ca se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adica pe Hristosul acela, pe care mai inainte l-au vestit proorocii. Andrei, dupa ce a zis acest cuvint catre Apostolul Petru, fratele sau, l-a luat cu sine si l-a dus la Hristos. Iar Hristos, vazind pe Petru, a zis catre dansul: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se talmaceste Petru. Acestea asa s-au savirsit atunci, si in acest chip au vorbit cu Hristos amindoi acesti frati, apoi s-au dus iarasi la Sfantul Ioan Botezatorul. Iar in zilele acelea Irod imparatul a prins pe Ioan Botezatorul si l-a inchis in temnita pentru ca il mustrase, ca a luat cu faradelege de sotie pe Irodiada, femeia fratelui sau, Filip. Acolo unde era el inchis ca un prooroc si mai mult decat prooroc, a cunoscut ca va fi omorit de Irod, iar ucenicii lui vor ramine iarasi intru intunericul Legii Vechi. Deci, pentru ca sa nu se intample ca ucenicii lui sa ramina fara sa cunoasca desavirsit ca Hristos este Dumnezeu, Sfantul Ioan Botezatorul a ales pe doi din ucenicii sai, care erau mai inalti cu intelepciunea. Adica pe slavitul si cinstitul Andrei si pe altul pe care l-am pomenit mai inainte si i-a trimis la Hristos sa-L intrebe: Tu esti Acela pentru Care au scris proorocii ca are sa vie, sau pe altul vom astepta? Dar Iisus Hristos, Care cunostea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit sa le arate adevarul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri sa invete si sa inteleaga ca El, Care face minunile acestea, este Acela care va sa vie, spre mintuirea oamenilor. Deci le-a raspuns lor Hristos: Mergeti si spuneti lui Ioan ca orbii vad, surzii aud, mortii inviaza, schiopii umbla, saracilor bine li se vesteste. Cum? Adica aud cuvinte bune: Fericiti cei saraci cu Duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor si fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine. Dar care este intelegerea cuvintului? Oare nici Ioan nu stia ca El era Hristos, pe Care proorocii mai inainte L-au proorocit si L-au propovaduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii sai sa intrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinta sa nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cand insusi Ioan Inaintemergatorul, fiind inca in pintecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu raspunsul Lui, nu voia sa adevereasca pe Ioan despre Sine ca este Hristos, caci il cunostea Hristos, cu mult mai mult decat el Il cunostea pe Hristos. Ci, pentru aceasta le-a raspuns lor asa si a facut minuni inaintea lor, ca sa cunoasca amindoi ucenicii, adica Andrei si Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu, ca mare este deosebirea dintre Hristos si Ioan. Caci Ioan nu a facut nicidecum minuni, iar Hristos a facut nenumarate. Avea si dreptate ca atunci aceia socoteau pe Ioan Botezatorul mai mare, caci era din neam arhieresc si nascut din tata prooroc, din Zaharia si insusi el era prooroc si ca din maica stearpa, prin fagaduinta, era nascut. Iar Hristos se arata ca un sarac si fiu de saraci si nici ucenici nu avea pana atunci. Fiind Ioan inchis in temnita, Hristos a plecat din Ierusalim si S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei si pe Petru in corabie, cirpindu-si mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grait vreun cuvint aspru, fiindca L-au lasat si pe El si pe dascalul lor, Ioan, inchis in temnita - caci Dumnezeu fiind, cunostea ca saracia i-a silit pe dansii sa lucreze -, ci le-a zis: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lasindu-si mrejele, au urmat lui Hristos. Si, cum zice evanghelistul Matei, indata au urmat lui Iisus; adica nu au asteptat, nici nu au intirziat, nici nu au zis: "Sa cirpim mrejele noastre si apoi vom veni dupa Tine". N-au zis asa. Ci indata, lasindu-si mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele si cunoscutii, au urmat lui Hristos. Si inca aveau proaspata marturia Botezatorului, care le spusese despre Hristos si tineau minte si minunile pe care le-au vazut, facindu-se de El.
Apostolul Andrei numit si "intai chemat"
Deci Apostolul Andrei lasind toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai inaintea celorlalti apostoli, fiind chemat la invatatura lui Hristos, pentru care s-a si numit "intai chemat". Caci Andrei a inteles mai inainte din cartile cele proorocesti ca, cu adevarat, El este Cel Care va sa vie. Mai ales, dupa ce a vazut boli nevindecate tamaduindu-se, pe orbi vazind, pe schiopi umblind, dracii izgonindu-se, pe morti sculindu-se din groapa, mai cu inlesnire decat din somn, numai cu porunca si cuvintul lui Hristos; asemenea si celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amanuntul. Dupa ce-a vazut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a incredintat si s-a intarit in cugetarea cea buna pe care o avea pentru Hristos. Caci ca un intelept si priceput, Apostolul Andrei socotea ca, desi proorocii cei de demult au facut cateva minuni, nu le-au facut cu stapinire ca Hristos, ci cu rugaciune si cerere catre Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele tie iti zic si cu alte cuvinte ca acestea stapinitoare, facea minunile Sale. Vazind apostolul ca Hristos Isi punea mina Sa pe ochiul orbului si vedea, poruncea dracilor si ca niste fum piereau, furtunile marilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat si alte minuni preaslavite facea, a cunoscut si a crezut negresit ca Hristos este Dumnezeu adevarat. Acestea socotindu-le slavitul Apostol Andrei, era ucenic nedespartit al lui Hristos. Avea inca si osirdie multa si rivna infocata, incat dorea sa si moara pentru numele Lui. Dupa ce Hristos a lasat cetatile si s-a dus in pustie, nici acolo nu l-au lasat multimea oamenilor si ucenicii Lui, ci L-au urmat ca sa-I asculte invatatura. Si fiind pustiu locul si neavind hrana sa manince atitia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei si i-a zis lui Hristos - ca aveau doar cinci piini de orz la dansii, si putini pesti -, cum sa ajunga acestea la atita multime? Atunci Hristos a binecuvintat cele cinci piini si le-a mincat tot poporul acela, ca la cinci mii, afara de femei si de copii, si s-au saturat si au prisosit inca douasprezece cosuri de farmituri. Despre minunea aceasta se poate incredinta cineva din dumnezeiasca si Sfanta Evanghelie a Sfantului Ioan, cuvintatorul de Dumnezeu, in capitolul al saselea. Si din alta povestire a Sfintei Evanghelii poate sa inteleaga cineva prietenia si indrazneala Apostolului Andrei catre Hristos, dascalul sau. Caci povesteste insusi Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in capitolul 12, ca in vremea sarbatorii Pastelui iudeilor au mers la praznic si niste elini, ca sa vada biserica si sa-si faca obisnuita rugaciune, fiindca erau si ei de credinta si din neamul evreiesc, dar nascuti si crescuti prin alte neamuri, a caror limba o invatasera. Pe acestia i-a inspaimintat vestea lui Hristos, caci facuse atunci, de curind, minunea invierii lui Lazar si Il intimpinase pe El poporul cu stilpari si facuse mai inainte si multe alte semne. Pentru aceea venisera ei intru cugetare de Dumnezeu si, avind dorinta ca sa-L vada, au venit la Filip, rugindu-l si zicindu-i: Doamne, vrem sa vedem pe Hristos. Iar el, neavind atita indrazneala catre Hristos si dindu-i lui Andrei cinstea ca unui intai chemat, s-a dus la dansul si i-a spus pricina. Iar Andrei, luind cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos si I-au spus amindoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaste dragostea si indrazneala ce o avea el catre Hristos. Deci, lasind pe celelalte cate le-a lucrat impreuna cu Hristos, pana a venit la patima Sa cea de bunavoie, sa scurtam cuvintul nostru. Iar dupa ce a patimit pentru noi Domnul, S-a rastignit, a murit, S-a ingropat si a inviat din mormint cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarasi la Sine pe ucenicii si prietenii Sai, S-a aratat lor in muntele Galileii si le-a zis: Mergind, invatati toate neamurile. Si dupa ce le-a trimis lor Preasfantul Duh si i-a luminat sa graiasca in toate limbile neamurilor cate se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunindu-se, au aruncat sorti intre dansii, ca sa se stie ce parte de pamant urma sa ia fiecare dintre dansii, spre propovaduire. Deci, celorlalti apostoli le-a cazut sortul spre propovaduire pentru alte parti de pamant. Iar Sfantului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa propovaduiasca in toata Bitinia - si se numeste Bitinia tot locul cat este in mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre rasarit, ce se numea mai inainte Hrisopoli, pana la Nicomidia si pana la Niceea. Si nu numai in Bitinia, ci si in partea Marii Negre, spre partea rasaritului, cu toate locurile si amindoua partile cele de pe langa Marea Neagra, pana la Camupolin. Pe langa acestea se numara si Calcedonul si Bizantul, care este cetatea lui Constantin si toata partea Traciei, de la Constantinopol pana la Cavala, care, in Faptele Apostolilor, se numeste Neapolis, iar la altii se numeste Hristupolis. In sortul sau era si Tesalonicul si Tesalia, pana la Farsala si Elada si pana la Zitunion si Ahaia, apoi de la Zitunion pana la Paleapatra. Toate cetatile acestea, ce se cuprind in hotarele acestor tari amintite, au cazut in sortul Apostolului Andrei, ca sa mearga sa le invete cunostinta lui Dumnezeu. Si nu numai acestea, ci inca si alte neamuri cate se afla intre Tracia si Macedonia, pana la riul cel mare Istrul, care acum se numeste Dunarea, si acestea tot in sortul Sfantului Apostol Andrei au cazut. Toate neamurile acestea erau tarina pusa inaintea lui, in care voia sa semene saminta cuvintului lui Dumnezeu. Deci, Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat n-a cautat la multimea oamenilor, a locurilor, a tarilor si a cetatilor, nici n-a slabit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea si multimea calatoriilor, nici nu s-a ingreunat cu nevointele ce-i stateau inainte, nici nu s-a temut de barbaria, salbaticia si cruzimea tiranilor si a inchinatorilor de idoli. Ci avea in mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iata Eu va trimit pe voi, ca pe niste oi in mijlocul lupilor..., sa nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu-l pot ucide.
Avind in sine mare dragoste catre Hristos, dascalul sau, fiind plin de credinta si tare nadajduind in puterea Lui cea nebiruita, cu sirguinta s-a apucat de calatorie, pornind de la Ierusalim, ca sa mearga la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine si pe niste ucenici din cei saptezeci de apostoli, pe care i-a socotit indeminatici la propovaduire. Deci, multe sunt calatoriile si drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetati si prin sate, in care, semanind cuvintul cunostintei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinte. Insa cu neputinta este a descrie cu amanuntul toate calatoriile, primejdiile si necazurile pe care le patimea in fiecare cetate si sat. Dar ca sa nu lipsim pe ascultatori de povestirile folositoare, despre Sfantul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite si mai mari, pentru dragostea lor. Umbland apostolul lui Hristos din loc in loc, a mers intr-o cetate care este in partea dreapta a Marii Negre, cind, plutim spre Cafa, care se numeste Amisonul si este departe de Sinopi, ca la o suta douazeci si opt de mile si jumatate. Acolo a aflat Sfantul Andrei multi oameni rataciti si necredinciosi. Unii, cuprinsi de ratacirea elineasca, iar altii, de cea iudaica. Insa intre aceste deosebite rataciri si paginatati aflindu-se amisinenii, aveau si o bunatate, iubirea de straini, adica sa primeasca pe oamenii straini si sa ospateze pe drumeti. Deci, mergind sfantul la dansii, a gazduit la casa unui iudeu si socotea cum si in ce chip sa atraga atita multime de oameni rataciti si sa-i prinda in navodul invataturii si propovaduiri sale. Asa socotind sfantul, s-a sculat intr-o dimineata si a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunati ei dupa obiceiul lor. Acolo l-au intrebat iudeii cine este, de unde este si ce fel este propovaduirea lui. Sfantul, incepind propovaduirea lui despre Hristos, i-a invatat si din cartile lui Moise, dar i-a invatat si din cele proorocesti. Din toate acestea a dovedit ca Hristos este acelasi pe Care L-au vestit mai inainte proorocii; Care, pentru mintuirea oamenilor a venit in lume, aducand spre dovedire martori si pe insusi Mergatorul inainte si cate a invatat el. Acestea si altele asemenea, dupa ce le-a zis catre dansii si dupa ce a scris adevarata credinta in sufletele lor si dupa ce i-a adus pe dansii in mrejele sale, in acest chip s-a aratat vinator de oameni, dupa cuvintul Dascalului sau, pe care l-a zis cand i-a chemat la ucenicie: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi vinatori de oameni. Auzind iudeii cuvintul Apostolului, indata s-au intors la Domnul si, pocaindu-se, s-au botezat si s-au facut crestini, in loc de iudei; robi ai lui Hristos, in loc de ai pierzarii. Dupa aceasta, pe citi bolnavi aveau ii aduceau inaintea apostolului si fiecare isi lua tamaduire de orice boala ar fi fost cuprins. Si s-a facut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a aratat tamaduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici si le-a hirotonit preoti din iudeii care crezusera. Ducindu-se de acolo, a mers in Trapezunda si acolo, asemenea, invatind si botezind pe multi, inca si preoti hirotonind; dupa aceasta s-a dus in Lazichia. Iar Trapezunda si Lazichia sunt cetati si neamuri din partea de rasarit a Marii Negre si citi au umblat in partile acelea, stiu cetatile acestea. Ci si acolo iarasi asemenea facand apostolul si multime nenumarata de iudei si de elini aducand la Hristos, a pus in gind sa se duca la Ierusalim. Pe de o parte, ca sa serbeze acolo praznicul Pastelui ce se apropia, iar pe de alta parte, ca sa se intilneasca cu fratele sau Petru. Si mai ales dorea sa vada si pe Apostolul Pavel, de care auzise ca s-a intors de la legea evreiasca si a venit la propovaduirea apostolilor si cum ca este si el apostol si dascal al neamurilor. Deci s-a dus si si-a implinit dorinta lui cea dupa Dumnezeu. Dupa aceasta s-a intors impreuna cu Sfantul Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era in soarta (grija) lui Ioan. Insa acolo aflindu-se apostolul a vazut o descoperire de la Dumnezeu ca sa mearga in Bitinia, sa invete pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit si s-a dus in cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, si era nezidita imprejur. Mai pe urma Cezarul Traian a zidit-o pe dansa si turnuri are intru ea, si pentru ca sa biruiasca, a numit-o Niceea. Dar nici iezerul ce este in ziua de astazi aproape de dansa, si se numeste Ascania, nu era atunci atit de limpede si curatit precum se vede astazi. Ca dupa cum scriu hronografii, mai pe urma de cutremure s-a umplut de apa si ca Marea Pontului s-a facut si s-a limpezit precum este acum. In aceasta cetate mergind Sfantul Apostol Andrei si vazind multime nenumarata de oameni, iudei si elini, a cugetat sa faca mai intai minuni, ca sa-i induplece sa se intoarca de la ratacirea lor. Pentru ca oamenii cei simpli, mai lesne se incredinteaza cand vad minuni, decat numai cu cuvintul. Pentru aceasta si apostolul de multe ori pe cei muti ii facea sa vorbeasca, iar alteori tamaduia pe cei bolnavi. Inca si alte minuni de multe feluri facind, s-a facut doctor fara de plata celor bolnavi. Inca si balauri, fiare mari si infricosatoare, care se incuibasera in locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care il purta, al carui virf avea cruce infipta, ii izgonea si-i omora. Si capistile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei si ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfarimat. Iar citi din elini nu au crezut in invatatura apostolului, umplindu-se de duh rau, sareau si saltau, carnurile isi mincau si alte nenumarate rele patimeau, primind vrednica munca pentru necredinta lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu i-a lasat pana in sfarsit sa piara asa intru intunericul ratacirii, ci izbavindu-i pe dansii de lucrarea cea diavoleasca, a tamaduit si sufletele lor si le-a luminat cu lumina credintei in Dumnezeu. Deci, doi ani dupa ce a zabovit acolo in cetatea Niceei si le-a hirotonit preoti din oamenii cei ce crezuse, s-a dus in Nicomidia in care era un mare numar de oameni, dar care erau cu totul intunecati de inselaciunea elineasca. Apostolul lui Hristos si acolo a facut tot asemenea. Apoi botezind pe multi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon si de la Calcedon a umblat prin toata Propontida, adica prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pana la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, si de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, si se afla in partea de rasarit a Marii Negre. Dar in cetatile acestea nu umbla Sfantul Apostol Andrei asa precum noi povestim pe scurt. Ci in fiecare cetate unde umbla, multe ispite si multe impotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindca Hristos era aparatorul lui si pe toate cele potrivnice le facea lesnicioase. Caci si cu nebunia cea vazuta a propovaduirii, biruia pe inteleptii elinilor. Dupa acestea, iesind din Amastrida, s-a dus in alta cetate care se numeste Sinopi, unde se povesteste in niste cuvintari vechi, cum ca ar fi venit si Sfantul Apostol Petru sa vada pe fratele sau. Chiar si crestinii din Sinopi arata pana in ziua de astazi doua scaune de marmura, pe care le au in mare cinste si evlavie, si zic ca acolo sedeau dumnezeiestii Apostoli, Petru si Andrei, si invatau poporul. Inca si o icoana din acea vreme se afla acolo la Sinopi, avind inchipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumarate si pana in ziua de astazi intru slava lui Hristos si intru cinstea apostolului, ca sa vada crestinii ca nu numai in vremea cat au trait apostolii au facut minuni, ci si dupa moarte pot sa faca asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascalul lor. Dar si alta veste ne povesteste ca Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care impreuna s-a numarat cu cei unsprezece apostoli, in locul vinzatorului Iuda, si el se intimplase a veni mai inainte in Sinopi, vrind sa mearga la Cafa sa propovaduiasca; iar sinopienii l-au prins si l-au inchis in temnita. Deci mergind Apostolul Andrei acolo si auzind ca Apostolul Matia este inchis in temnita, a facut rugaciune si, cu semnul Sfintei Cruci, indata s-au zdrobit legaturile, temnita s-a deschis si a iesit Apostolul Matia din inchisoare, iar impreuna cu dansul si ceilalti legati. Iar sinopienii iudei aveau credinta, dar erau cruzi si salbatici cu sufletele incat numai cu chipul si cu fata se vedeau ca nu sunt fiare. Deci auzind ca Apostolul a zdrobit legaturile si a deschis temnita, adunindu-se toti, voiau sa vada casa in care gazduia el. Unii, privindu-l cu cruzime si cu nemilostivire, il tirau de picioare, altii il trageau de miini si-l tavaleau prin tarina. Altii, cu dintii ca niste fiare salbatice il muscau, cu lemne il bateau, cu pietre il loveau, si fiecare dadea cu orice apuca. Mai pe urma socotind ca a murit din chinuirea cea multa, l-au aruncat afara din cetate la gunoi. Apostolul a patimit acestea, urmind lui Hristos, dascalul sau.
Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Sau, ci in noaptea aceea aratindu-i-se lui si dindu-i indrazneala, l-a sculat sanatos. Si nu numai aceasta, ci si un deget al lui pe care il muscase unul din mincatorii aceia, i l-a facut sanatos. Dupa aceea, binecuvintindu-l pe dansul, invatindu-l si indemnindu-l sa nu se leneveasca de propovaduirea Lui, s-a inaltat la cer. Iar apostolul dimineata s-a sculat si s-a dus sanatos in Sinopii neavind nici macar un semn de rani, incat ar fi putut zice ca vine de la vreun praznic, bucurindu-se. Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, minunindu-se de rabdarea sfantului, cea mai presus de om, si pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum intr-o noapte L-a facut pe el sanatos; caindu-se, s-au intors de la ratacirea lor si, pocaindu-se, au cazut la picioarele Sfantului Apostol, cerind iertare. Dupa aceea, sfantul, invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului si botezindu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, i-a facut pe dansii robi ai lui Hristos in loc de robi ai diavolului. Inca si alte nenumarate minuni a facut sfantul apostol in cetatea aceea, in numele lui Hristos, dintre care ascultati o preaslavita minune spre incredintarea celorlalte. O femeie oarecare avea un fiu, unul nascut, pe care un om dusman l-a ucis apoi s-a facut nevazut si nu s-a aflat, iar mortul zacea aruncat in drum. De acest lucru instiintindu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Si facindu-i-se mila de mama celui ucis, apoi vrind sa atraga si pe popor spre mai multa credinta, prin rugaciune l-a inviat si l-a dat pe el viu mamei sale. Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, cu totii, impreuna cu femeile si cu copiii, au crezut in Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoti, pe cei mai iscusiti din cei ce crezuse, si asa dupa ce a luminat pe cei mai multi din sinopeni cu Sfantul Botez si i-a facut popor sfintit al lui Hristos si vrednic cu adevarat de turma lui, s-a dus a doua oara in cetatea Amisonului si de acolo s-a dus iarasi la Trapezunda. Deci, botezind si pe ceilalti oameni care mai ramasesera necredinciosi din intaia propovaduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea si acolo, asemenea, cuvintul bunei credinte semanindu-l si pe multi la cunostinta adevaratului Dumnezeu intorcindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, s-a dus de la Neocezareea in alta cetate ce se numeste Samosata. Iar in aceasta cetate lucuiau in acea vreme oameni cufundati in desertaciune elineasca, iar intru inselaciunea cea din afara a lumii, erau foarte pricopsiti. Si din pricina inselaciunii erau neintorsi catre credinta lui Hristos, fiindca pentru mestesugul filosofiei lor, fiecare se ferea sa vorbeasca cu dansii. Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rivna propovaduirii, ca pe o tesatura de paianjen a rupt impletiturile ritorilor si le-a aratat lor ca intelepciunea pe care o aveau este desarta si n-au cunostinta nici cat un copil mic. Asa, in putine zile, cu cuvintele si cu minunile, pescarul infruntind invatatura filosofilor si cu lucrarile semnelor plecand sufletele acestora, si catre buna credinta intorcindu-i, s-a dus la Ierusalim si s-a intilnit cu ceilalti apostoli, pentru ca sa faca un sobor, cum sa se serbeze praznicul Pastelui.
Iar cum ca apostolii se adunau in Ierusalim si faceau sobor pentru pricinile ce se intimplase in vremurile acelea, poate cineva sa cunoasca din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Caci scrie el acolo in Fapte, capitolul 15, si zice: Si apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvint si celelalte. Iar dupa ce s-a sfarsit praznicul, luind cu sine pe apostolul Matia si pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeasi pricina, s-au intors la cetatea Edesa, care in ziua de azi se numeste Horasan si este spre partile rasaritului in hotarele Mesopotamiei. Deci, acolo putine zile petrecand apostolul Andrei, pe Matia si pe Tadeu i-a lasat sa propovaduiasca in partile acelea, iar el s-a intors in partile Marii Negre cele dinspre rasarit. Intai s-a dus in tara Alanilor, unde, propovaduind Evanghelia Darului si pe multi intorcand catre credinta cea intru Hristos, s-a mutat la Avazgi si, intrind in Sevastopole, cetatea de acolo, ii invata si propovaduia taina lui Hristos si nenumarate multimi de oameni a intors la cunostinta de Dumnezeu. Insa nici de mintuirea Zachenilor si a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci si la acestia a mers si de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupusi, urind nesupunerea cu salbaticia acestora, a voit a se duce de la dansii, caci erau neprimitori de dumnezeiasca saminta a cuvintului lui Dumnezeu si nevrednici de sfanta credinta, iar buna supunere a vosporanilor laudind-o, s-a dus la dansii. Vosporanii se numesc toti aceia care locuiesc in strimtoarea Cafa, caci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc in chipul si asemanarea Moreii. La Vosporani a petrecut Sfantul Apostol Andrei multa vreme, caci i-a aflat foarte supusi si lesne primitori de invatatura a apostolului, in care se povestea ca s-au aflat si niste icoane de sfinti inchipuiti cu ceara si ca dovedeau un mestesug preaiscusit, cu anevoie de urmat si cu multa intelepciune de miini facute, care intrec tot mestesugul. Deci, petrecand la Vosporani multa vreme, de acolo Sfantul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeste Herson, tara stralucita si cu multi oameni, desi intru credinta sanatoasa, nu lesne infipta, ci catre alte invataturi lesne primitoare aflindu-se. Acolo intrind cu intelepciune si propovaduind cuvintul dreptei credinte si facand minuni, i-a intors la cunostinta de Dumnezeu. In acest chip vinind apostolul pe kersoneni si, ca pe niste pesti cuvintatori, aducindu-i dar lui Hristos, dupa pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici si in partile cele mai dinauntru ale Rusiei si a ajuns pana la riul Niprului; si in Muntii Kievului a poposit, unde a ramas intr-o noapte. A doua zi, sculindu-se din somn, a zis catre ucenicii care erau cu dansul: "Vedeti acesti munti? Credeti-ma ca peste acestia o sa straluceasca darul lui Dumnezeu si o sa se faca cetate mare aici si multe biserici o sa se ridice lui Dumnezeu si o sa se lumineze cu Sfantul Botez tot pamantul Rusiei". Suindu-se pe muntii aceia, i-a binecuvintat si a infipt o cruce, mai inainte vestind incredintarea poporului aceluia de la scaunul sau cel apostolesc, care s-a intemeiat in Bizant si a mers si prin partile cele mai dinauntru ale Rusiei, pana unde este acum marea cetate a Novgorodului. De acolo s-a intors pe mare iarasi la cetatea Sinopi. Si invatind iarasi acolo cuvintul Domnului, si mai intorcand si pe ceilalti oameni, citi au ramas nebotezati din propovaduirea cea dintii si pe cei credinciosi intarindu-i in credinta, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei saptezeci, cu numele Filolog. De acolo a venit in Bizant, care in acea vreme nu era in starea in care se vede in ziua de astazi, ci cuprindea numai o particica - cat este palatul imparatesc -, ci mai pe urma, Constantin a stralucit-o si a adus-o in starea in care se vede acum si, dupa numele sau, a numit-o "Cetatea lui Constantin". In aceasta cetate mergind acest mare apostol, a facut si acolo asemenea. Caci cu cuvintele sale si cu minunile invatindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, a intors si pe bizantini la lumina cunostintei de Dumnezeu, facindu-i fii ai luminii prin primirea credintei. Inca si o biserica minunata a ridicat in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu in mijlocul cetatii, asezind-o pazitoare si aparatoare a dreptei credinte de acei imparati din vremurile cele mai de pe urma. Apoi hirotonisindu-le si episcop pe Sfantul Stahie, unul din cei saptezeci de apostoli, de acolo s-a dus in Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de doua zile. Deci intru aceasta cetate asemenea invatind si propovaduind cuvintul lui Dumnezeu si pe multi intorcindu-i la cunostinta Darului, le-a hirotonit episcop in locul acela pe Apelin. De acolo a iesit in cetatile si satele de primprejur, asemenea, invatind, botezind si intorcand pe popoare la credinta in Hristos, adevaratul Dumnezeu si biserici zidind in numele Lui, a facut din sufletele lor biserici insufletite ale Sfantului Duh. Asa a facut prin toata Tracia, prin Macedonia si prin toata Tesalia, prin cea dintii si prin cea de-a doua si de la Tesalonic pana la Licostom si pana la Farsala. Dupa ce a trecut Tesalia si Elada, s-a dus in vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeste Moreia. Si in acest loc este cetatea care in ziua de astazi se numeste Paleapatra. In aceasta cetate a intrat Sfantul Apostol Andrei si, ducindu-se pedestru, a gazduit in casa unui om, care se numea Sosie, si care zacea in pat, fiind bolnav de o grea boala. Acesta a aflat doctor pe sfantul, caci, cum a intrat in casa lui si a pus sfanta lui mina pe dansul, indata s-a sculat Sosie sanatos, neavind nici urma de boala. Dar nu numai acesta, ci si un rob al femeii Maximila, sotia antipatului Patrelor, se afla in zilele acelea aruncat intr-un gunoi al cetatii, cu totul topit de boala, si nu mai avea acum nici o nadejde de viata. Sfantul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteste prost, ci pe toti intocmai ii are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca sa se bintuie cu totul de cumplita boala, ci numai cu cuvintul zicind: "In numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Il propovaduiesc, scoala-te!" Si indata, o, minunile Tale, Hristoase Imparate! s-a sculat cu totul sanatos. Robul acela, mergind la stapina sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au intimplat. N-au trecut multe zile la mijloc si femeia aceea, Maximila, stapina robului celui tamaduit, a cazut intr-o boala grea, in asa fel incat nici mestesugurile doctorilor nu puteau sa-i foloseasca, nici bogatia barbatului ei nu-i ajungea sa o dea pentru doctori, caci barbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia si se numea Egheat.
Intr-o boala ca aceasta aflindu-se, si-a adus aminte de strainul, de saracul, de defaimatul apostol si, numaidecat, l-a chemat, si dupa ce a venit, a cazut la picioarele lui. Si ce a facut apostolul? El si-a pus sfanta sa mina pe femeia cea bolnava si numaidecat s-a facut cu totul sanatoasa. Aceasta minune vazind-o Egheat, a luat multa avutie si a aruncat-o la picioarele apostolului, rugindu-l sa o ia pentru doctorie.
Dar scopul Sfantului Apostol nu era sa stringa bogatia cea vremelnica, ci bogatia cea vesnica, pentru mintuirea poporului si pentru pocainta si intoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfantul nicidecum nu a primit, ci mai virtos a zis: "Dascalul nostru Hristos asa ne-a poruncit noua: In dar ati luat, in dar sa dati". Acestea zicindu-le sfantul si invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului, s-a dus de la dansii. Umbland prin cetate, a vazut zacand intr-un cerdac pe un om slabanog, care era de multa vreme bolnav, neputind sa umble nicidecum, nici sa se miste si nu avea nici un om care sa-l ingrijeasca. Iar sfantul si pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a facut sanatos. Si nu numai minunile acestea le-a facut Sfantul Apostol Andrei acolo, ci si ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zacea afara din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, si pe acela l-a tamaduit, numai cat l-a botezat in mare in numele Sfintei Treimi; si acela, dupa ce s-a botezat si s-a insanatosit, s-a facut urmator al apostolului si propovaduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos. Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile si cu semnele intorcand la cunostinta de Dumnezeu pe tot poporul care era in toata Ahaia, facindu-i turma a lui Hristos si popor sfant, se bucura si se veselea cu duhul, slavind pe Dumnezeu. Dupa aceasta, singura multimea crestinilor care crezusera a surpat capistile idolesti, a zdrobit pe idoli si a ars cartile cele elinesti ca pe niste pricini ale ratacirii oamenilor, dind cu aceasta o pilda de adeverire a credintei lor celei adevarate. Apoi, adunindu-si avutia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului. Iar el a laudat osirdia lor si socoteala cea buna a primit-o, iar avutia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele sa le imparta la cei lipsiti si saraci, iar pe altele sa le cheltuiasca la zidirea bisericii, care in putine zile s-a savirsit. Si se adunau acolo crestini, unde se slujea Sfanta Liturghie si se sfinteau de episcopii si de preotii cei hirotoniti de Sfantul Apostol Andrei, ascultind si invatatura cea de miere izvoritoare a sfantului. Fiindca, totdeauna ii invata din cartile lui Moise si din ale proorocilor si dovedea cum ca unul si acelasi purtator de lege este si al Asezamintului celui vechi si al celui Nou, care la sfirsitul veacului S-a pogorit din cer si S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, pentru mintuirea neamului omenesc. Dar in timp ce s-au facut acestea, antipatul Egheat - despre care mai inainte am zis ca avea femeie pe Maximila, pe care a tamaduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca sa-si dea seama pentru slujba imparateasca pe care o avea si sa se sirguiasca ca sa-si ia iarasi stapinirea sa. Iar fratele sau, Stratoclis cu numele, care era intelept si invatat si care abia venise atunci de curind de la Atena, unde fusese pentru invataturile filosofice, a ramas epitrop in locul lui. Si avea un rob credincios si preaintelept, pe care il iubea foarte mult. Pe acesta, in acele zile, l-a apucat un drac infricosat si era vedere pricinuitoare de multa jale. Acestea vazindu-le Stratoclis, plingea, se supara, se amara si cauta doctor spre tamaduirea acestei boli. Insa, sa vedeti iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunostinta adevarului. Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit asa: "Pentru ce tu fratele barbatului meu si cumnate, avind in miinile tale doctor fara de plata te intristezi si te necajesti? Aici este un om strain si sarac cu numele de Andrei, pe acela daca il vei chema, fara plata intr-un ceas poate si pe robul tau cel credincios sa-l tamaduiasca si pe tine de supararea aceasta sa te mingiie si sa te veseleasca. Caci si eu, precum ai auzit, cat de cumplita boala aveam incat si de viata ma deznadajduisem si numai cu un cuvint al lui sunt acum sanatoasa". Acestea auzind Stratoclis, indata a chemat pe sfantul. Si numai cum a intrat apostolul lui Hristos, indata a iesit dracul si s-a dus din locul acela. Si s-a facut sanatos si inteleptul rob, cel mai inainte legat cu lanturi de fier. Aceasta minune daca a vazut-o Stratoclis si Maximila indata au anatematizat inselaciunea elineasca si s-au facut crestini, botezindu-i apostolul. De atunci erau nedespartiti de sfantul si in toate zilele invatau de la dansul cunostinta cea mai desavirsita a tainei sfintei credinte crestinesti.
Acestea astfel facindu-se, s-a intors si Egheat, antipatul, de la Roma. Si dupa cateva zile a vrut sa-si cunoasca femeia sa. Iar ea, fiind botezata si nevrind sa se impartaseasca cu barbatul ei cel necredincios si nebotezat, intai s-a prefacut ca este bolnava. Iar dupa cateva zile, pentru ca a vazut ca nu se poate ascunde pana la sfirsit, s-a aratat. Caci famenii au aratat barbatului ei si au zis: "Ea, de cand tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai inainte nu le mai maninca, nici marilor zei nu se inchina, ci cu totul s-a pironit cu socoteala si cu scopul ei, de un oarecare om batrin si strain care este aici. Acestea daca le-a auzit Egheat, cu totul s-a indracit de minie, si cu totul si-a iesit din minti. Ocara si infricosa si numai un scop avea: cum sa omoare pe Apostolul Andrei. Deci, catava vreme l-a pus in temnita, pana cand va socoti cu ce moarte il va omori. Iar la miezul noptii, Stratoclis, luind pe cumnata sa Maximila si pe altii, care erau mai sirguitori in credinta dintre cei ce crezusera, s-au dus in temnita care era pecetluita cu pecetea lui Egheat si pe care ostasii cu grija o strajuiau. Deci acolo ducindu-se, incetisor au batut la usa incat sa auda sfantul. Auzindu-i sfantul, cu rugaciunea a deschis usa temnitei si au intrat inauntru. Atunci Stratoclis si Maximila au cazut la picioarele sfantului, rugindu-se si cerind ca sa-i intareasca si sa-i imputerniceasca in credinta lui Hristos. Iar sfantul multe zicind, i-a invatat cele cuviincioase si i-a sfatuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dansii cu pace. Ducindu-se ei, Sfantul Andrei iarasi cu rugaciunea inchizind usile temnitei, precum erau si mai inainte pecetluite, sedea inauntru asteptind hotarirea paginului Egheat. Deci, antipatul, vazind ca femeia lui Maximila, cu totul s-a lepadat de dansul, aprinzindu-se de minie, a hotarit asupra Sfantului Apostol moarte de cruce. El socotea caci cu aceasta va supara pe Sfantul Andrei, dar nu stia ca o moarte ca aceasta era bucurie, veselie si viata vesnica a sfantului, caci vrea sa se faca impreuna partas al patimilor lui Hristos, dascalul lui. Pentru aceasta, ducindu-l ostasii ca sa-l rastigneasca, vazind crucea a laudat-o pe dansa, ca pe una ce avea sa se faca pricina a suirii lui la cer. Apoi pe crestinii cei ce s-au aflat acolo, invatindu-i si intarindu-i, s-a suit pe cruce bucurindu-se, iar ostasii lui Egheat, facand voia domnului lor, au pironit pe cruce miinile si picioarele apostolului, pentru care lucru preotii si diaconii din Ahaia au scris asa: "Patimirea Sfantului Apostol Andrei, pe care noi am vazut-o cu ochii nostri, toti preotii si diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Rasarit si la Apus, la Miazazi si la Miazanoapte, care sunt alcatuite si zidite in numele lui Hristos, pace voua si tuturor celor ce cred intru Unul desavirsit Dumnezeu in Treime, intru adevaratul Parintele Cel nenascut, intru adevaratul Fiul Cel nascut, intru adevaratul Sfantul Duh, Care din Tatal purcede si intru Fiul se odihneste. Caci aceasta credinta am invatat de la Sfantul Andrei, apostolul lui Hristos, a carui patimire noi vazind-o, am biruit si dupa cat am putut o istorisim". Antipatul Egheat, intorcindu-se de la Roma cu stapinire innoita si intrind in cetatea Patrelor, a inceput a sili pe cei ce credeau in Hristos sa aduca jertfe idolilor. Acestuia, iesindu-i inainte Sfantul Andrei, i-a zis: "Ti se cade tie, judecator fiind al poporului, a cunoaste pe Judecatorul tau, care este in cer, si cunoscindu-L pe El, sa te inchini Lui si, inchinindu-te adevaratului Dumnezeu, sa te intorci de la aceia care nu sunt dumnezei". Iar Egheat a zis catre dansul: "Au tu esti Andrei care risipesti locasurile zeilor si sfatuiesti pe popor sa primeasca credinta cea vrajitoreasca, care de curind s-a aratat si pe care imparatii Romei au poruncit sa o piarda?" Sfantul Andrei a zis: "Imparatii Romei inca nu au cunoscut aceasta, ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pamant pentru mintuirea oamenilor intru adevar a aratat cum ca idolii aceia, nu numai ca nu sunt dumnezei, ci draci necurati si vrajmasi ai neamului omenesc, care ii invata pe oameni si ii indeamna spre toata necuratia. Caci miniind pe Dumnezeu sa se intoarca de la dansii si sa nu-i asculte. Iar cand se va minia Dumnezeu asupra lor si se va intoarce de la oameni, atunci diavolii ii iau pe ei sub a lor stapinire si pana intru atit ii amagesc pe dansii incat ii scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avind, decat pacatele lor pe care le duc cu ei". Egheat a zis: "Aceste cuvinte babesti si desarte, cand le propovaduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce". Sfantul Andrei a raspuns: "O, de ai fi voit a cunoaste taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa catre noi, a rabdat Crucea, nu fara de voie, ci de bunavoie, pentru care eu insumi sunt martor, cum ca si vremea patimilor Sale o stia mai dinainte si mai dinainte ne-a spus despre Invierea Sa, cea de a treia zi si la cina cea mai de pe urma impreuna cu noi sezind, ne-a spus despre vinzatorul Sau, ne-a spus si despre cele ce aveau sa fie asupra Sa. Si stiind locul acela, in care era sa fie dat iudeilor, de bunavoie a venit". Iar Egheat a zis: "Ma minunez de tine, caci om intelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care in orice chip, cu voie, ori fara voie, il marturisesti ca a fost rastignit pe cruce". Apostolul a raspuns: "Mare este taina Sfintei Cruci si, daca vei voii sa asculti, eu iti voi povesti tie". Iar el a raspuns: "Nu este aceea taina, ci pedeapsa a facatorilor de rele". Sfantul Andrei a raspuns: "Acea pedeapsa este taina innoirii oamenilor, numai sa voiesti a ma asculta cu indelunga rabdare". Egheat a zis: "Iata, te ascult pe tine cu indelunga rabdare, insa si tu, de nu vei face ceea ce eu iti poruncesc, aceeasi taina a Crucii, asupra-ti vei purta". Iar apostolul a zis: "De m-as fi temut eu de pedeapsa Crucii nu as fi laudat Crucea niciodata". Egheat a zis: "Precum din nebunia ta lauzi Crucea, asa dintru indrazneala ta nu te temi de moarte". Apostolul a raspuns: "Nu din indrazneala, ci din credinta nu ma tem de moarte. Caci moartea dreptilor este cinstita, iar a pacatosilor este cumplita. Deci, eu voiesc ca sa asculti taina Crucii, si cunoscand adevarul sa crezi si, crezind, sa-ti afli sufletul tau". Egheat a zis: "Acel lucru se afla care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu ca imi poruncesti a-l afla pe el printr-o credinta pe care nu o stiu in ce fel este?" Sfantul Andrei a raspuns: "Aceasta este care o vei invata de la mine, caci eu iti voi arata tie pierderea sufletelor omenesti, ca sa cunosti mintuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintii prin calcarea poruncii, adica prin lemn a adus moartea in lume si se cadea neamului omenesc ca prin patimirea cea de pe lemn, sa se izbaveasca de moarte. Si precum din pamantul cel curat era zidit omul cel dintii, care a adus moartea prin lemnul incalcarii de porunca, asa se cadea a se naste Hristos din Fecioara cea curata, om desavirsit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintii si a innoit viata cea vesnica, pe care toti oamenii o pierdusera si prin lemnul Crucii sa se intoarca de la lemnul poftei, spre care omul cel dintii, intinzindu-si miinile, a gresit, asa se cadea ca Fiul lui Dumnezeu sa-si intinda pe Cruce miinile Sale cele nevinovate, pentru neinfrinarea miinilor omenesti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, sa guste fierea amara si luind asupra Sa moartea noastra, sa ne dea nemurirea Sa". Dupa acestea Egheat a zis: "Aceste cuvinte povesteste-le acelora care te asculta, iar tu de nu vei asculta porunca mea si de nu vei aduce jertfa zeilor, apoi batindu-te cu toiege, te voi rastigni pe Crucea pe care tu o lauzi". Sfantul Andrei a raspuns: "Eu Unuia, Adevaratului si Atotputernicului Dumnezeu, in toate zilele ii aduc, nu fum de tamiie, nici carne de boi, nici sange de tapi, ci pe Mielul cel fara de prihana, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Carui preacinstit Trup se impartaseste tot poporul cel credincios si bea Sangele Lui, pe cand Mielul acesta ramine intreg si viu. Desi cu adevarat se injunghie si cu adevarat Trupul Lui de toti se maninca si Sangele Lui de toti se bea, insa, precum zic, totdeauna petrece intreg, fara de prihana si viu". Egheat a zis: "Cum poate fi aceasta?" Sfantul Andrei a raspuns: "Daca voiesti sa stii, fa-te ucenic, ca sa inveti aceea pentru care intrebi". Egheat a zis: "Eu acea invatatura de la tine cu chinuri o voi cerca". Apostolul a raspuns: "Ma mir de tine, ca tu, om intelept fiind, graiesti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-ma cu munci, sa cunosti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit si taina Jertfei! De vei crede ca Dumnezeu Cel rastignit de iudei este Dumnezeu adevarat, atunci iti voi arata cum, omorit fiind traieste si cum jertfit fiind si mincat, petrece intreg intru Imparatia Sa". Egheat a zis: "Daca este omorit, si de oameni este mincat, precum zici, apoi cum poate fi viu si intreg?" Apostolul a raspuns: "Daca vei crede cu toata inima ta, vei putea cunoaste aceasta Taina; iar de nu vei crede, nu vei cunoaste niciodata aceasta taina". Atunci Egheat, miniindu-se, a poruncit sa arunce pe apostol in temnita. Si aruncat fiind sfantul in temnita, s-a adunat la dansul mult popor din toata latura aceea si voia sa-l ucida pe Egheat, iar pe Sfantul Andrei sa-l scoata din temnita. Iar Sfantul Apostol i-a oprit pe dansii, invatindu-i si graind: "Nu prefaceti pacea Domnului nostru Iisus Hristos intru tulburare diavoleasca, ca Domnul nostru Iisus Hristos, dindu-se pe Sine spre moarte, a aratat toata rabdarea si impotriva n-a grait, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui in ulite. Deci si voi, taceti si fiti in pace. Si nu numai sa nu faceti impiedicarea muceniciei mele, ci si voi singuri sa va gatiti ca niste buni nevoitori si ostasi ai lui Hristos, a nu va teme de ingrozirile tiranului, ci a purta cu rabdare pe trupurile voastre ranile ce vi se vor aduce asupra voastra de chinuitori. Ca de este nevoie a se teme cineva de frica, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfirsit. Pentru ca frica si ingrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, ca aratindu-se indata se sting. Si de dureri daca voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfarsit niciodata. Caci durerile acestea vremelnice, desi sunt mici, cu inlesnire se rabda, iar daca sunt mari, apoi degraba iesind sufletul din trup, singure se sfirsesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo vesnice, unde este plingerea cea neincetata, strigare, tinguire si munci fara de sfirsit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiti gata spre aceasta mai virtos, ca prin supararile acestea vremelnice sa treceti spre bucuria cea vesnica, unde va veti veseli totdeauna cu Hristos si veti imparati cu El". Astfel Sfantul Andrei, toata noaptea a petrecut-o invatind pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a sezut la judecata si a adus inaintea sa pe Sfantul Andrei si a zis catre dansul: "Oare socotit-ai sa-ti lasi nebunia ta si sa nu mai propovaduiesti pe Hristos, ca sa poti a te veseli cu noi in aceasta viata? Caci mare nebunie este de a se duce cineva de bunavoie spre chinuri si spre foc". Sfantul Andrei a raspuns: "A ma veseli impreuna cu tine, voi putea numai cand tu vei crede in Hristos si te vei lepada de idoli; caci pe mine Hristos m-a trimis in partea aceasta in care mult popor am cistigat Lui". Egheat a zis: "Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amagiti de tine sa lase desertaciunea invataturii tale si sa aduca jertfele cele placute zeilor. Caci nu este cetate in Ahaia in care sa nu fi pustiit lacasurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarasi prin tine sa se inoiasca cinstea lor, ca cei miniati prin tine, tot prin tine sa fie imblinziti si tu sa petreci intru dragostea noastra cea prieteneasca. Iar daca nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a facut lor, si vei fi spinzurat pe Crucea pe care tu o lauzi". La acestea Sfantul Andrei a raspuns: "Asculta, fiule al pierzarii, paiule gatit pentru focul cel vesnic, asculta-ma pe mine sluga Domnului si apostolul lui Iisus Hristos, ca pana acum am vorbit cu tine cu blindete vrind a te invata sfanta credinta, ca doar dupa cum ai intelegere, sa cunosti adevarul lepadindu-te de idoli, sa te inchini Dumnezeului Celui ce locuieste in ceruri. Dar de vreme ce tu petreci in intuneric si socotesti ca eu ma tem de chinurile tale, apoi gateste asupra mea chinuri de acelea ce stii tu ca sunt mai grele, caci cu atit voi fi mai bine primit Imparatului meu cu cat mai grele chinuri voi rabda pentru El". Atunci a poruncit Egheat, ca, intinzindu-l pe pamant, sa-l bata. Si dupa ce s-au schimbat de sapte ori cate trei cei ce-l bateau, l-au ridicat pe Sfantul Andrei si l-au dus la judecator, care a zis catre dansul: "Andreie, asculta-ma pe mine, nu-ti varsa sangele in desert, ca de nu ma vei asculta, apoi pe cruce te voi rastigni". Sfantul Andrei a raspuns: "Eu sunt rob Crucii lui Hristos, si mai mult doresc moartea Crucii, decat sa ma izbavesc de chinuri, de care nicidecum nu ma tem; iar tu vei putea scapa de chinurile cele vesnice care te asteapta, daca ispitind rabdarea mea, vei crede in Hristos, caci eu mai mult pentru pierzarea ta ma mihnesc, decat tu pentru patimirea mea. De vreme ce patimirile mele vor fi numai intr-o zi, sau cel mult doua si vor sfirsi, iar patimile tale nici dupa o mie de ani nu vor avea sfirsit. De aceea nu-ti mai inmulti patimile, nici iti mai aprinde focul cel vesnic". Deci, maniindu-se Egheat, a poruncit sa-l rastigneasca pe Sfantul Andrei pe cruce, legindu-i miinile si picioarele, ca nu voia sa-l pironeasca cu piroane, ca sa nu moara degraba, ci sa-l spinzure asa legat ca mai mult chin sa patimeasca si sa sufere. Deci, slugile ighemonului, ducand pe sfantul la rastignire, alerga poporul, strigind: "Ce a gresit omul acesta drept si prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce il duc la rastignire?" Iar Sfantul Andrei ruga poporul, ca sa nu faca impiedicare patimirii lui. Caci mergea cu veselie si neincetat invata pe popor. Iar dupa ce a venit la locul lui, in care era sa-l rastigneasca, vazind de departe crucea gatita pentru dansul, a strigat cu glas mare:
"Bucura-te, Cruce sfintita cu trupul lui Hristos si cu madularele Lui ca niste margaritare impodobite, caci mai inainte de a se rastigni Domnul pe tine, erai infricosata oamenilor, iar acum esti iubita si cu dorire primita. Caci cunosc credinciosii cata bucurie ai in tine si ce fel de rasplatire li se pregateste pentru tine. Eu cu indrazneala si cu bucurie vin catre tine; deci tu cu veselie primeste-ma pe mine, ca sunt ucenic al Aceluia Care a fost spinzurat pe tine. Primeste-ma, ca totdeauna te-am dorit si am poftit a te imbratisa. O, preabuna Cruce, care ti-ai cistigat frumusetea si bunacuviinta din madularele Domnului meu. Ceea ce esti de mult dorita si cu osirdie iubita, pe care neincetat te-am cautat si abia acum te-am aflat gatita dupa dorirea inimii mele. Deci ia-ma pe mine dintre popor, si ma da Invatatorului meu, ca prin tine sa ma primeasca Cel ce prin tine m-a rascumparat pe mine". Acestea zicand si-a dezbracat de pe sine hainele si le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au inaltat pe Cruce, legindu-i miinile si picioarele cu fringhii, l-au rastignit si l-au spinzurat. Si statea imprejurul lui multime de popor, ca la douazeci de mii, intru care era si Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga impreuna cu poporul: "Cu nedreptate patimeste acest barbat sfant". Iar Sfantul Andrei intarea pe cei ce credeau in Hristos, ii imbarbata spre rabdarea muncilor vremelnice, invatindu-i ca nu este vrednica nici o munca a vremii de acum, pe langa rasplatirea bunatatilor celor ce vor sa fie. Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigind si zicind: "Nu se cuvine a patimi acestea, acest om sfant, cinstit si invatator bun, cu bun si bland obicei si intelept, ci se cade a fi coborat de pe cruce, caci iata este a doua zi de cand este spinzurat pe cruce si nu inceteaza invatind dreptatea". Atunci Egheat, temindu-se de popor, a alergat impreuna cu dansii ca sa coboare pe Sfantul Andrei de pe cruce. Iar Sfantul Andrei, vazind pe Egheat, a zis catre dansul:
"Egheat, pentru ce ai venit? Daca voiesti sa crezi in Hristos, apoi, precum ti-am fagaduit, ti se va deschide usa darului. Iar daca numai pentru aceasta ai venit, ca sa ma dezlegi de pe cruce, apoi sa stii ca eu, pana voi fi viu, nu voiesc sa fiu coborat de pe cruce, caci acum vad pe Imparatul meu, acum ma inchin lui, acum stau inaintea lui si ma bucur; iar pentru tine ma mahnesc si-mi pare rau, ca te asteapta pierzarea cea vesnica, care este gatita si te asteapta pe tine. Deci, ingrijeste pentru tine, pana cand este in puterea ta, ca nu in vremea aceea sa incepi, cand nu-ti va fi tie cu putinta". Si vrand slugile sa-l dezlege, nu puteau a se atinge de dansul, apoi si cealalta multime a oamenilor care venisera acolo, se sarguiau unii dupa altii ca sa-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, caci pareau mainile lor ca moarte. Dupa acestea, Sfantul Andrei a strigat cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, nu ma lasa sa fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spinzurat pentru numele Tau, ci primeste-ma. Invatatorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut si care Te-am marturisit in toata viata mea, si acum inca Te marturisesc, care doresc a Te vedea si prin care sunt ceea ce sunt; primeste Doamne Iisuse Hristoase in pace sufletul meu, caci acum este vremea a veni si a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeste-ma bunule Invatator, si nu porunci a fi pogorat de pe cruce, mai inainte pana nu vei lua sufletul meu". Zicand el acestea, iata o lumina mare din cer l-a stralucit ca un fulger, pe care toti o vedeau si de jur imprejur l-a stralucit pe el, incat nu era cu putinta ochiului omenesc, celui de tina, a privi spre dansa. Si a petrecut acea lumina cereasca stralucindu-l ca la o jumatate de ceas; si cand lumina a disparut, atunci si Sfantul Apostol si-a dat sufletul sau cel sfant si impreuna cu dansa s-a dus ca sa stea inaintea Domnului. Si asa s-a sfarsit sfantul batrin, fiind plin de zile, ca a trait ca la optzeci de ani. Ca asa se cadea, ca adevaratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfarsit mucenicesc sa-si savirseasca drumul propovaduirii. Iar uratul de Dumnezeu Egheat, de indracire fiind cuprins, de demonii cei slujiti si cinstiti de dansul, vrednice rasplatiri a luat, ca s-a suit intr-un deal inalt si de acolo cazind jos paginul, s-a zdrobit si - dupa cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui langa iad. Iar Stratoclis si Maximila, care era de bun neam si fata a unui senator, care crezuse in Hristos, pogorind cinstitul si sfantul trup al apostolului de pe cruce si cu miruri ungindu-l, l-au pus in loc insemnat. Deci, Stratoclis impartind la saraci toata avutia fratelui sau Egheat si zidind episcopie din avutia sa, pe locul in care au pus trupul sfantului, acolo si-a petrecut cealalta parte din viata sa, bine pascand turma incredintata lui. Asemenea si Maximila, impartind cea mai mare parte din bogatia sa saracilor, si-a oprit o parte cu care a zidit doua manastiri: una de calugari si alta de calugarite. Si astfel cu placere de Dumnezeu vietuind ea, s-a dus la vesnicele locasuri, in locul lucrurilor celor pamantesti si stricacioase dobandind frumusetile cele ceresti si nestricacioase. Iar moastele Sfantului Apostol Andrei au ramas in episcopia din Paleapatra multi ani, facand neincetat minuni si tamaduind toata boala si toata neputinta, pana in zilele marelui Constantin, intaiul crestin intre imparati, care a avut trei fii: Constantie, Constantin si Consta. Doi din fii sai au luat fiecare cate o parte din imparatia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adica scaunul tatalui sau. Deci, acest Constantie, a primit in inima sa o dorire buna si de suflet folositoare. A dorit sa aduca in Constantinopol moastele Sfintilor Apostoli, ale lui A ndrei, Luca si Timotei si sa le aseze in biserica Sfintilor Apostoli, pe care o zidise tatal sau, marele Constantin. In acea vreme Sfantul Artemie, care a marturisit credinta mai pe urma, in vremea lui Iulian Paravatul, era domn si augustalie in Alexandria, si pe dansul l-a socotit vrednic de o slujba ca aceasta. Deci l-a chemat la sine si i-a poruncit ca unui vrednic, sa-i slujeasca in aceasta laudata slujba. Apoi s-a dus Sfantul Artemie si a luat de la Efes moastele Sfantului Apostol Timotei, pe ale Sfantului Apostol Luca, de la Tivele Beotiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele si sfintele moaste ale Sfantului Apostol Andrei. Si asa le-a adus cu mare cinste la imparatul Constantie in Constantinopol. Iar imparatul primindu-le si cu multa evlavie inchinindu-se lor, apoi cu dragoste sarutindu-le, le-a asezat in prea vestita si luminata biserica a Sfintilor Apostoli, in partea cea de-a dreapta Sfantului. Altar si acolo au fost inchinate si cinstite de cei binecredinciosi, cat timp au avut crestinii imparatie. Iar cand a fost pradat Constantinopolul, s-au impartit sfintele moaste in mainile binecredinciosilor crestini.
Aceasta este viata si petrecerea Sfantului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele dupa puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel intai chemat. Asa a petrecut sfantul, asa s-a nevoit, asa a schimbat vanarea de pesti pe vanarea de oameni, asa a dobandit imparatia cerului si acum se odihneste si se veseleste intru imparatia cea randuita de Invatatorul sau, dupa cum singur I s-a fagaduit zicind: si Eu va fagaduiesc voua, precum mi-a fagaduit Mie Tatal Meu, imparatie. Acum sade la masa cea gatita lui, dupa fagaduinta cea nemincinoasa, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, intru Imparatia Mea. Si se roaga neincetat pentru noi, cei luminati prin propovaduirea lui, ca de pacate pocaindu-ne si curatindu-ne sa ne invrednicim si noi aceleiasi Imparatii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, impreuna si Parintelui Sau, Celui fara de inceput, si Preasfantului, Bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Viaţa Sfîntului Apostol şi Evanghelist Luca (18 octombrie)
Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim. În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: "A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul". Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?" Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: "Eu sînt calea, adevărul şi viaţa". Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune. Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască. Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: "Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?" Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: "Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului". Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: "Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit". La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: "Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră" (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca. Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.
Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca. Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca. Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: "Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea". Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol şi Evanghelist Matei (16 noiembrie)
Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?
Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale.
Iar după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări. Căci a străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfîrşit, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcînd către Domnul cîteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică. Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.
Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag. Apoi, dînd pace apostolului, a întins dreapta Sa, dîndu-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, "căci degrab - i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni".
Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întîmpinînd în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l şi zicînd: "Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?". Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie.
Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul. Apoi, intrînd în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.
Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strînsese la o minune ca aceasta, şi mîncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfîntul Apostol Matei, stînd la un loc înalt, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Mai întîi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou.
Înştiinţîndu-se de aceasta ighemonul, mai întîi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său. După aceea, îndemnîndu-l diavolul, s-a mîniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dînsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mîntuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dînsul în mîhnirea care-i va veni. Deci, făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi.
Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: "Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem". Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsînd să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputînd a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit; apoi întorcîndu-se au spus ighemonului cele ce se făcuse.
Auzind ighemonul, s-a mîniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrînd ca singur să prindă pe Apostol. Însă, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzînd cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti - căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie. Apoi, luînd pe Apostol de mînă, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.
Apostolul, văzînd tainele inimii lui şi, înţelegînd gîndurile cele viclene, l-a mustrat, zicînd: "Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvîrşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sînt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu". Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfîntul Matei şi, punîndu-l pe pămînt, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mîinile şi picioarele pe pămînt. Făcîndu-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punîndu-le deasupra Sfîntului Matei, le-au aprins. Aprinzîndu-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfîntul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.
Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicînd că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu. După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punîndu-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor pentru ca Sfîntul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc.
Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgîneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, pînă ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfîntul, însă el, făcînd rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.
Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: "Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului". Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: "Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat". Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.
Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: "Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei". Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon. Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.
Din minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe(http://minunicrestine.blogspot.com/)

În părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părţi depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie şi credinţă către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt, plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.
Astfel femeia, mîhnindu-se şi plîngînd, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare şi ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te mîhneşti, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfînt descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: "Unde voieşti să-ţi pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură". Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a uşurat şi de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia somnului şi deşteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:
Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzînd icoana Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea ei şi închinîndu-se şi săvîrşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: "Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură. Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scîndura aceea". Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mînă şi i-a rănit-o. Deci, a ieşit îndată afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase şi striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: "Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfîntului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns: "Noi sîntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".
Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora".
Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii". Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mîna.
De o minune ca aceea, mirîndu-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viaţa şi pătimirea sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultînd, ţinea în mîini icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său". După aceea căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.
A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stînd în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul mulţime de saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi cîţi oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i şi legîndu-i, i-au dus în robie.
A fost robit atunci şi un tînăr oarecare de acolo şi ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinţii tînărului aceluia, deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Gheorghe. Deci, cînd a început a aşeza la ospăţ pe cei chemaţi, maica tînărului robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce şi-a sfîrşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfîntului lăudînd, a început a cinsti pe cei chemaţi, stînd dregătorii pregătiţi.
În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ţinînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toţi cei ce şedeau şi se ospătau la masă, s-au înspăimîntat şi l-au întrebat unde a fost, de unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lîngă el. Deci cu o mînă am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brîul lui; şi astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi". Acestea auzindu-le toţi, s-au spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.
Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot şi pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început a-i spune astfel:
"Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfîntul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decît ştiu numai, că am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dînşii în Palestina, căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stăpînite de saracini. Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Şi, iată, a optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc aşternutul la baia cea de obşte, vrînd să se spele acolo. Şi spălîndu-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?" Eu i-am răspuns: "Nu ţi-am adus stăpîne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stăpîna mea şi, luînd degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpîn. Şi îmi era calea pe lîngă o curte creştinească, în care era o biserică şi se săvîrşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns şi am zis: "Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi ţie nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie şi pradă?"
Aceasta zicînd, alergam spre baie, şi văzîndu-mă stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî şi mi-a zis: "Toarnă!" Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpînul: "Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpînul meu, zicînd ceva şi am auzit cîntarea ce se cînta: "Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Şi m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinînd Sfîntul Potir şi zicînd către eclesiarh: "Daţi-mi apă". Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mînă ţinînd paharul cu dulceaţă, iar în alta, vasul din care turnam şi deodată m-am aflat în Altar stînd înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine, a zis către eclesiarh: "Cine este acest tînăr?" Acesta a zis cu mirare: "Nu ştim cine este acesta şi de unde vine". Şi eram cu părul ras şi cu hainele saracineşti. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunoşti pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!" Şi a zis către mine tatăl: "Dar acest vas şi paharul pentru ce le ai în mîinile tale şi ce este în ele?" Şi am zis: "Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul, aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată m-am aflat în biserică".
Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci sfîrşeşte-ţi slujba". Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol şi, ridicîndu-şi mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu şi a preamărit pe Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celălalt. Şi sfîrşind tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au adunat la noi. Şi, văzîndu-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor".
O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul şi toţi cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe. Şi dîndu-i şi tatălui său daruri mari, i-au liberat.
Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În părţile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă şi osîrdie către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată bunacuviinţă, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în toţi anii săvîrşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie, făcînd milostenii multe şi masă îndestulată săracilor, scăpătaţilor, străinilor, rudeniilor şi prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.
În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii, năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădîndu-le şi a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetăţii Amastridei în Paflagonia, din rînduiala ostăşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luîndu-l pe el Leontie şi Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă şi, rugîndu-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă şi apărare pentru noi".
Aşa rugîndu-se, au liberat pe fiu la ceata oştirii greceşti. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întîi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut măcel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor, încît abia a scăpat cineva de la acel război.
În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzînd că nu s-a întors fiul lor, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că este ucis la război; şi căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului? Oare aşa ai auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrînit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?"
Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tînguire şi strigare cîtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu amară tînguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui August; dar trecînd toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic şi, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrşirea slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi şi săraci, care toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.
Deci, părinţii s-au pornit a plînge, iar oaspeţii îi mîngîiau şi mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi, fierbînd bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în mintea sa: "Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sînt, sau mort?" Zicînd acestea se tînguia amar.
Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui şi trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea stăpînului său. Deci, ştergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbînd şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi, înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimîntat toţi văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stîndu-le înainte şi fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinţii lui credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie şi căzînd pe grumajii lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plîngînd de nemăsurată şi nenădăjduită bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.
Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost şi cum a venit la dînşii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu şi aveam poruncă ca să-i aduc ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar păşind eu pe cîteva trepte spre foişorul în care stăpînul meu ospăta, deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea voastră.
Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi au gustat apoi toţi din mîncarea aceea şi s-a făcut altă minune; căci cu cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulţea mîncarea; şi era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte mulţi şi toţi au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Iată că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întîmplat într-însa o minune ca aceasta: nişte copii adunîndu-se acolo, se jucau; şi era între dînşii un copil totdeauna biruit şi ocărît de ceilalţi. Dar supărîndu-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre biserica Sfîntului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decît ceilalţi.
Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfîntului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dînsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a dat o plăcintă bună şi caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului şi, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecînd pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine Sfîntului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: "De aceasta nu are trebuinţă sfîntul, s-o mîncăm noi şi în locul ei să punem tămîie". Iar după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au pus cîte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Apoi toţi cei patru au pus cîte un galben şi s-au rugat cu căldură; şi astfel li s-a dat ieşirea, pentru că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.
Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi dînd de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvîrşeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Să se scrie şi această minune a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era muşcat de un şarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a întîmpinat un monah bătrîn şi, luînd de la mine crucea, se ducea înainte. Şi mergînd puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor zăcea jos muşcat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a zis: "Scoate apă şi să udăm crucea". Făcînd aceasta şi deschizînd gura tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcîndu-se, tînărul a vărsat dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a cărei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vîndut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?" Tînărul a zis: "Adevărat, părinte, aşa este; dar tu cum de ai ştiut?"
Stareţul a răspuns: "Şezînd eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: "Sofronie, scoală-te şi du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tînăr muşcat de şarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn şi, luînd Crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tînărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicîndu-i astfel: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Şi să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strîmbătate şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău"".
După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte, că aşa este; am vîndut oaia acelei femei pe trei arginţi şi ieri am amăgit-o, zicînd că a mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau este minciună?" Eu i-am răspuns: "Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevărat!" Şi femeia a zis: "Tu nu mă ştii că sînt săracă? Cum voieşti, aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfîntul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de mîncare la săraci". Deci, eu - zice tînărul - am greşit, şi rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe şi în toată viaţa mea, pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc".
Şi astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe".
Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofiniciei, lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credinţă zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:
Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător, care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mîncîndu-i. Şi de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniţi şi ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpînitorul lor, fiind toţi închinători la idoli.
Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi la rînd şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur". Şi a zis împăratul: "Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărînd, făceau după sfatul şi după rînduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, cîte unul, înfrumuseţîndu-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plîngeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mînca.
După ce a înconjurat rîndul pe toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: "Iată, împărate, noi toţi, după sfatul şi după hotărîrea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar acum s-a sfîrşit rîndul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?" Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iarăşi zeii, eu vă voi spune". Deci, chemînd împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă, cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca şi cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se şi aşteptînd să iasă balaurul din lac şi să o mănînce.
Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în mîini. Şi văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi foarte mult plîngînd, a întrebat-o: "Pentru ce stai aici şi plîngi aşa?" Iar ea a zis lui: "Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!" Iar sfîntul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tînăr, te văd viteaz şi voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plîngînd, şi pe cine aştepţi?" Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur şi despre sine. Şi a zis către ea Sfîntul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur". Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu vei pieri".
Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obişnuita lui mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd: "Fugi, omule, iată că balaurul vine!" Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicînd: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh", şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, ră-nindu-l, l-a culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul şi să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la aceea şi văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînşii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Şi a ucis Sfîntul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii, trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.
Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez. Şi erau cei botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea Sfîntului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului şi de păcat, ca de un şarpe purtător de moarte.
Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea vreme cînd s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.
Viaţa şi ostenelile Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan (26 septembrie)
Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Cînd a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd în Tabor a vrut să-şi arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd se ruga în grădină şi acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: "Şedeţi aici, pînă ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luînd cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista şi a se mîhni" (Matei 26, 36-37). Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dînsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său şi se întrebau ucenicii, nepricepîndu-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învăţător, precum singur spune în Evanghelia sa: "Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus". Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: "Întreabă cine este despre care se vorbeşte". Şi că-zînd acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: "Doamne, cine este?" (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decît alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, şi plîngînd şi tînguindu-se cu Prea-curata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la cruce şi la moarte, împreună cu dînsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dînsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a lua-t-o la sine" (Ioan 19, 26-27). Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul şi sfîntul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălu-cea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de mutarea ei de pe pămînt pe cer. Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Şi mergînd se mîh-nea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le şi spusese ucenicului său Prohor. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie, şi începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unspre-zecelea din zi şi s-a spart corabia în noaptea aceea, şi toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al şaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toţi la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a dus în Asia. Şi mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu.
Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea şi a aflat pe Ioan, şi l-a ridicat pe el de la pămînt şi cuprinzîndu-se în braţe, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu de toate. Aşa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare înotînd, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi intrară în sat şi cerînd pîine şi apă s-au întărit, şi s-au dus după aceea în Efes. Intrînd ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată şi vestită pînă şi la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ţinea baia cea de obşte în cetatea aceea. Femeia aceea prinzîndu-i pe ei, i-a pus în baie să slujească şi îi chinuia rău. Însă cu meşteşugirea sa i-a tras pe amîndoi spre slujba sa, pe Ioan ca să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Şi au petre-cut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un de-mon, care în toţi anii sugruma pe unul din cei ce se spăla într-însa, tînăr sau tînără. Căci, cînd se zidea baia şi s-a săpat temelia, un tînăr şi o tînără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, şi de atunci începuse a se face mereu cîte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întîmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii. Pe cînd se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul şi l-a sugrumat, şi plîngere multă s-a făcut după dînsul. Şi s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înştiinţîndu-se de aceasta, era în mare întristare, cît a şi murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Şi, rugîndu-se, îşi chinuia trupul său, dar n-a reuşit nimic. Iar Ioan întrebînd pe Prohor despre ceea ce se întîmpla, i-au văzut pe dînşii Romana vorbind şi a apucat pe Ioan şi a început a-l bate tare, mustrîndu-l şi ocărîndu-l. Şi aruncînd pricina morţii lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: "De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărţi". Ioan, rugîndu-se, a înviat pe copil şi s-a spăimîntat duhul Romanei, zicînd că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos şi-i învăţa să creadă întru Dînsul. Apoi, a înviat şi pe Dioscorid. Şi Dioscorid, Domnos şi Romana crezură în Hristos şi se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul şi se mira de ceea ce se făcuse, şi unii ziceau de Ioan şi de Prohor că sînt vrăjitori, iar alţii ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morţi. Deci, a gonit Ioan şi pe duhul cel viclean din baie, şi petreceau amîndoi în casa lui Dioscorid, întărind în credinţă pe cei din nou luminaţi, şi îi învăţa pe ei la viaţă îmbunătăţită. Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănţuind şi jucînd lîngă capiştea Artemidei. Iar aproape de capişte era idolul zeiţei aceleia. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi mustra cu mare glas orbirea lor, că nu ştiu cui se închină şi că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulţimea se umplu de mînie pentru aceasta şi arunca cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga şi îndată s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pămînt şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui Ioan ca să cîştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dînşii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi crezînd în Hristos, s-au botezat. Şi acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani şi care sculîndu-se, a preamărit pe Dumnezeu. Şi multe alte semne împlinindu-se de Ioan, şi străbătînd au-zul minunilor pretutindeni şi văzînd diavolul cel ce petrecea în capiştea Artemidei şi înţelegînd că are să se surpe de dînsul, a luat un chip de ostaş asupră-şi şi plîngînd cu amar, şedea la un loc anu-me. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este şi de ce plînge aşa tare. Iar el zicea: "Eu sînt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniţă, şi mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăji-tori care veniseră de la Ierusalim, Prohor şi Ioan, care erau osîndiţi la moarte pentru mulţimea lucrurilor rele ale lor, şi dimineaţă era să fie cu amar pierduţi, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanţuri şi din temniţă noaptea, şi am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dînşii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Şi aud că acei vrăji-tori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva". Acestea zicînd diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea şi arăta şi o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe nişte vrăjitori ca aceia. Acestea auzindu-le oarecari ostaşi, le era jale de dînsul şi au pornit cu mulţime împotriva lui Ioan şi a lui Prohor şi, ducîndu-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: "Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde". Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decît să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar ştiind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării şi pe Prohor. Aducîndu-i cu zgomot mulţimea, ajunseră la capiştea Artemidei. Şi s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încît a căzut îndată capiş-tea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Şi a zis Apostolul către diavolul cel ce şedea acolo: "Ţie îţi zic, necuratule diavole: spune cîţi ani ai de cînd petreci aici şi de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?" Iar dracul a zis: "Sînt două sute patruzeci şi nouă de ani de cînd petrec aici şi eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră". Iar i-a zis Ioan lui: "Ţie îţi poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta". Şi îndată a ieşit diavolul. Şi s-a spăimîntat tot poporul, şi au crezut în Hristos. Încă s-au făcut şi mai mari semne de Ioan şi multă mulţime de oameni s-au întors la Domnul.
În acea vreme Domiţian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridi-cat prigonire mare asupra creştinilor. Ioan a fost pîrît la dînsul şi, prinzîndu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adă-pat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvîntul lui Hristos: "Şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma" (Marcu 16,18). Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar şi de acolo a ieşit nevătămat. Şi strigau mulţimile: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Şi Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osîndit la deportare în insula Patmos, precum şi în vis a zis Domnul lui Ioan: "Ţi se cade ţie multe să pătimeşti, şi vei fi izgonit la un os-trov, care are mare trebuinţă de tine". Deci, luînd ostaşii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie şi începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, şezură oamenii împărăteşti la masă, şi s-au veselit avînd mulţime de bucate şi de băuturi. Dar unul dintre dînşii, tînăr fiind, jucîndu-se a căzut din corabie în mare şi s-a înecat. Atunci veselia lor întru plîngere li s-a întors şi bucuria în tînguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adîncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tînguia foarte, şi era cît pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ţinut de alţii. Ştiind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toţi l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dînşii pe care Dumnezeu cinsteşte. Şi ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias şi alţii pe Artemida Efesului. Şi a zis către dînşii Ioan: "Atîţia zei aveţi şi nu pot să mîntuiască un om din înecare?" Şi i-a lăsat pe ei ca să fie în mîhnire pînă a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale şi lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul şi îndată s-a făcut fierbere în mare, şi ridicîndu-se spre corabie un val, a aruncat pe tînăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toţi văzîndu-l s-au spăimîntat şi s-au bucurat de tînărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte şi au luat de pe dînsul lanţurile cu care era ferecat. Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, şi toţi deznădăjduindu-se de viaţa lor, strigau. Şi cînd corabia era să se sfărîme au strigat către Ioan rugîndu-l ca să-i ajute, şi să roage pe Dumnezeul său ca să-i mîntuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, şi îndată a încetat furtuna şi s-a făcut linişte numaidecît. Unul din ostaşi era cuprins de durerea pîntecului şi, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfîrşit apa din corabie şi mulţi slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; şi cînd erau pline vasele, a zis: "În numele lui Iisus Hristos scoateţi şi beţi". Şi scoţînd au aflat apă dulce, şi bînd s-au răcorit, şi pentru aceasta toţi s-au bote-zat şi vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dînşii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Şi ajungînd la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan şi pe Prohor în casa sa. Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Şi toţi aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar cînd a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neştiut. El a fugit într-altă cetate, temîndu-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel isco-ditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neştiut, a venit o scrisoare de la dînsul la Miron, care îl înştiinţa că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, şi nu poate să se întoarcă pînă ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunîndu-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzînd pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mîncarea fiarelor. Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puţin şi să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis uceni-cul, dar pe Ioan legîndu-l cu două lanţuri, l-a aruncat în temniţă. Şi s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris aşa: "Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscodito-rului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu, şi să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni". Cînd a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieşit dintr-însul dracul. Iar Apollonid şi-a venit în fire, şi ca din somn deşteptîndu-se, a plecat cu Prohor, întorcîndu-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întîi la Ioan în temniţă şi, căzînd la picioarele lui, îi da lui mulţumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Şi înştiinţîndu-se părinţii, fraţii şi rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toţi, şi s-au bucurat şi l-au scos pe Ioan din lanţuri şi din închisoare. Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicînd aşa: "Iată, mulţi ani sînt de cînd mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, şi un om de-a stînga patului stînd, m-a scuturat şi m-a deşteptat. Era mai negru decît un trunchi pîrlit şi putred, şi ochii lui ardeau ca luminile, şi m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: "Deschide-ţi gura ta" şi am deschis-o, şi a intrat în gura mea, şi a umplut pîntecele meu, şi din ceasul acela cunoştinţă mi-a făcut mie şi la bine şi la rău, şi pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar cînd a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce şedea în mine: "Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor şi va să te omoare pe tine". Şi îndată am ieşit, şi am fugit în altă cetate. Iar cînd am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicîndu-mi: "De nu va muri Ioan, tu nu vei pu-tea să trăieşti în casa ta". Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieşit din mine cu acelaşi chip cu care a intrat întîi în pîntecele meu. Şi m-am uşurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat şi m-am făcut sănătos". Auzind acestea, toţi au căzut în faţa lui Ioan. Iar el, deschizîndu-şi gura sa, i-a învăţat pe ei credinţa cea în Domnul nostru Iisus Hristos.
Şi au crezut Miron cu femeia şi cu fiii săi, şi s-au botezat, şi s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă şi femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfîntul botez cu fiul său şi cu toate slugile sale. Iar după dînsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat şi şi-a lepădat stăpînirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Şi au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Şi multe semne şi minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit şi dracii au gonit, a răsturnat la pămînt numai cu cuvîntul capiştea lui Apollon cu toţi idolii lui, şi pe mulţi aducînd la credinţă, i-a botezat. Era în părţile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecînd în loc pustiu şi sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulaţi. Oamenii din ostrov îl aveau toţi pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dînsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mîniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiştei lui Apollon, şi pentru că i-a întors pe toţi oamenii la credinţa sa, învăţîndu-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops şi s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugîndu-l pe el să izbîndească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulţi ani petrecea în locul acela neieşitorul, ci mai mult cetăţenii mergeau la dînsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan şi să-l dea pe el judecăţii celei veşnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dînsul sufletul lui. Iar diavolul, mergînd în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă ştiind de acel diavol, i-a zis: "Îţi poruncesc ţie, în numele lui Hristos, să nu ieşi din locul acesta pînă nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine". Diavolul însă sta legat de cuvîntul lui Ioan, zicînd către dînsul: "Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops şi s-au rugat lui ca să meargă în cetate şi să aducă asupra ta moarte, şi n-a vrut, zicînd: "De mulţi ani trăiesc în locul acesta neieşind, şi acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost şi de nimic? Ci mergeţi şi vă vedeţi de treabă în calea voastră, iar de dimineaţă eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine, şi eu îl voi da pe el judecăţii celei veşnice". Şi a zis Ioan către diavolul acela: "Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc şi să-l aduci la dînsul?" Şi a zis diavolul: "Am fost trimis de am omorît, dar suflet n-am luat". Iar Ioan zise: "Dar pentru ce îl ascultaţi pe el?" Şi diavolul zise: "Toată puterea satanei este întru dînsul şi are învoire cu boierii noştri şi noi cu dînsul sîntem şi Chinops ne ascultă pe noi, şi noi pe el". Apoi i-a zis Ioan: "Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duhule viclean, să nu mai intri în locuinţele omeneşti, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieşi şi să te munceşti afară din ostrovul acesta. Şi îndată a ieşit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzînd că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar şi acela a pătimit tot aşa. Apoi pe alţi doi din mai marii întunericului a trimis, şi a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrînd un diavol la Ioan, şi pătimind aceleaşi ca şi cei ce au mers mai întîi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzînd nevoia tovarăşului său, a fugit la Chinops şi i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mînie pentru aceasta, şi luînd toată mulţimea diavolească, a mers în cetate, şi s-a bucurat toată cetatea văzînd pe Chinops şi toţi mergînd, i se închinau lui. Aflînd pe Ioan că învăţa poporul, s-a umplut de multă mînie, şi a zis către popor: "Oameni orbi, de ce aţi rătăcit din calea adevărului? Ascultaţi-mă pe mine. De este drept Ioan şi de sînt drepte cele grăite de dînsul, să vorbească cu mine şi să facă acel fel de minuni, pe care şi eu le voi face, şi veţi vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decît mine, voi crede şi eu cele grăite şi făcute de dînsul". Şi luînd Chinops pe un tînăr, i-a zis lui: "Tinere, dar viu este tatăl tău?" Iar el i-a răspuns lui: "A murit". Şi a zis Chinops: "Cu ce moarte a murit?"Acela a zis: "Corăbier a fost şi spărgîndu-se co-rabia, s-a înecat în mare". Şi a zis Chinops către Ioan: "Acum să-ţi arăţi Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său". Şi a zis Ioan: "Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morţi din mare, ci pe oamenii cei amăgiţi să-i învăţ". Şi a zis Chinops tuturor oamenilor: "Măcar acum să mă credeţi pe mine că Ioan este înşelător şi vă amăgeşte pe voi. Prin-deţi-l pe el şi-l ţineţi, pînă ce voi aduce pe tatăl tînărului viu. Şi ţinură pe Ioan. Chinops şi-a întins mîinile şi a lovit cu ele şi a făcut plesnet în mare, şi toţi temîndu-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Şi toţi şi-au ridicat glasurile lor, zicînd: "Mare eşti Chinopse". Şi de năprasnă a ieşit Chinops din mare, ţiind precum a zis pe tatăl tînă-rului, şi toţi se mirară. Şi a zis Chinops: "Oare acesta este tatăl tău ?" Şi a zis tînărul: "Aşa Doamne", şi s-au închinat toţi lui Chinops. Şi popoa-rele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicîndu-le: "Cînd veţi vedea mai mari decît acestea, atunci să fie chinuit". Şi chemînd pe alt om i-a zis lui: "Dar tu ai avut fii?". "Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva". Şi îndată a strigat Chinops, che-mînd pe nume pe ucigaş şi pe cel ucis, şi amîndoi au stat de faţă. Şi a zis Chinops omului aceluia: "Oare acesta este fiul tău?" Şi a zis omul: "Da, Doamne". Şi a zis Chinops lui Ioan: "Ce te minu-nezi Ioane?" Şi i-a zis Ioan: "Eu de aceasta nu mă minunez". Şi a zis Chinops: "Mai mari decît acestea vei vedea, şi atunci te vei minuna, şi nu vei muri pînă ce te voi înfricoşa pe tine cu semnele". Şi a zis Ioan lui Chinops: "Semnele tale de grabă se vor strica". Iar mulţimea auzind un cuvînt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, şi l-a bătut foarte mult, pînă cînd a crezut că este mort. Şi a zis Chi-nops către popor: "Lăsaţi-l neîngropat, ca să-l mănînce păsările cerului". Şi se duseră toţi de la acel loc, bucurîndu-se cu Chinops. Iar dupa aceasta, auzind Chinops că Ioan învaţă la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Şi mergînd la locul acela, a zis lui Ioan: "Gîndesc că mai multă ruşine şi înfruntare să-ţi fac ţie şi pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării şi vei vedea puterea mea, şi te vei ruşina". Şi urmau după dînsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morţi. Şi lovind tare, cu plesnet mîinile sale, s-a afundat şi de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut. Iar mulţimea a strigat: "Mare eşti Chinopse şi nu este altul mai mare decît tine!". Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în o-menesc stau, să nu se ducă de la dînsul, şi s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, şi aşa a fost. Pentru că deodată s-a tulburat marea, şi fierbea cu valurile, şi n-a mai ieşit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adîncul mării, precum Faraon cel de demult, afundîndu-se ticălosul. Iar dia-volilor acelora pe care îi socotea poporul că sînt oameni sculaţi din morţi, le-a zis Ioan: "Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, şi a treia zi înviat, să ieşiţi din ostrovul acesta". Şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar poporul stăruia, aşteptînd pe Chinops trei zile şi trei nopţi pe nisip, pînă cînd de foame şi de sete, şi de arşiţa soarelui, cei mai mulţi dintr-înşii au slăbit şi zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan şi ru-gîndu-se pentru mîntuirea lor, şi vorbindu-le mult despre credinţă, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioşii lor, şi toţi apropiindu-se, cu un gînd la Domnul s-au botezat şi s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron şi mergînd adeseori la popor, îi învăţa în numele lui Iisus Hristos. Odată, a găsit lîngă cale un om bolnav zăcînd, cuprins cum-plit de fierbinţeală, şi l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzîndu-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dînsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Şi era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol şi îndată s-a tămăduit de lepră şi a crezut în Hristos. Atunci şi iudeul însuşi a crezut şi a primit sfîntul botez în casa sa. După aceasta sfîntul Ioan a ieşit la tîrg şi s-a adu-nat la dînsul poporul ca să asculte din gura lui învăţătura cea mîntuitoare. Apoi au venit şi jertfitorii idoleşti, dintre care unul ispitindu-l pe sfîntul, a zis: "Învăţătorule, am un fiu olog de amîn-două picioarele, mă rog ţie să-l tămăduieşti pe el şi de-l vei tămă-dui voi crede şi eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduieşti". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Pentru ce ispiteşti aşa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleşugul inimii tale?" Zicînd acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: "În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te şi vino la mine". Iar el sculîndu-se, îndată a venit la sfîntul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amîndouă picioarele şi a căzut la pămînt de cumplită durere, şi striga rugînd pe sfîntul: "Miluieşte-mă sfinte al lui Dumnezeu şi mă tămăduieşte cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El". Deci, milostivindu-se sfîntul, a făcut pe jertfitor sănătos şi învăţîndu-l credinţa, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos. A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, avînd neputinţa udului, şi nu se sculase de pe patul său şaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvîntul şi l-a luminat cu sfîn-tul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugîndu-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul naşterii şi suferea cumplit neputînd să nască. Sfîntul a mers degrab şi numai cît a păşit cu piciorul pe pra-gul casei, îndată femeia a născut şi i s-a uşurat durerea. Văzînd aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casa sa. Apoi, pe-trecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecaţi cu întunerecul închinării la idoli. Intrînd el acolo, a văzut pe popor făcînd praznic idolilor şi pe nişte tineri legaţi şi a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: "Pentru ce sînt legaţi tinerii aceştia?" Omul acela i-a răspuns: "Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvîrşim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceştia spre jertfă". Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate şi lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: "De vrei să-l vezi pe el, să aştepţi pînă la al patrulea ceas din zi, şi vei vedea jertfitorii cu poporul mergînd la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge şi tu cu dînşii şi vei vedea pe Dumnezeul Lup". Iar Ioan i-a zis: "Te văd pe tine om bun, iar eu sînt nou-venit aici, mă rog ţie ca tu însuţi să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru şi de mi-l vei arăta, îţi voi da un mărgăritar de mare preţ". El, luînd pe Ioan, l-a dus şi i-a arătat un loc de luncă noroios şi plin de apă şi i-a zis: "De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, şi se arată la popor". Ioan aştepta deci ieşirea acelui dumnezeu şi, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieşind din apă, pe care sfîntul Ioan, cu numele lui Hristos legîndu-l, l-a întrebat: "De cîţi ani locuieşti aici?" Diavolul i-a răspuns: "De şap-tezeci de ani". Iar Apostolul lui Hristos a zis: "Îţi poruncesc ţie în numele Tatălui, şi al Fiului şi al sfîntului Duh, să ieşi din ostrovul acesta şi să nu mai vii niciodată aici!" Şi îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzînd ceea ce se făcuse, s-a spăimîntat şi a căzut la picioarele sfîntului. Iar el l-a învăţat pe dînsul sfînta credinţă şi i-a zis: "Iată, îţi dau mărgăritarul pe care ţi l-am făgăduit ţie". În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legaţi, avînd cuţite în mîinile lor şi popor mult cu dînşii şi aştepta ieşirea lupului, vrînd să-i junghie pe tineri spre mîncarea lui. Dar după ce au aşteptat mult, neputînd să mai îngăduiască, s-a apropiat de dînşii Ioan şi i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovaţi, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el şi l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lu-pul s-au înfricoşat, şi aşteptînd mult pe dumnezeul lor şi neaflîn- du-l, au dezlegat pe tineri şi i-au lăsat slobozi, sănătoşi. Atunci sfîntul a început a le propovădui pe Hristos şi a le arăta greşeala lor, din care mulţi crezînd, s-au botezat. Era în acea cetate o baie, în care spălîndu-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plîngere la sfîntul, rugîndu-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfîntul a mers cu dînsul şi a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tînăr care a fost pricina morţii lui. El a răspuns: "Spă-lîndu-mă, a ieşit ceva negru din apă, m-a apucat şi m-a sugrumat". Deci, sfîntul cunoscînd că diavolul locuieşte în baia aceea, l-a jurat pe el şi l-a întrebat: "Cine eşti tu şi de ce locuieşti aici?" Diavolul a răspuns: "Eu sînt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie şi stau aici de şase ani supărînd poporul". Atunci sfîntul l-a izgonit pe el şi din hotarul acela. Văzînd aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul şi cu toată casa sa. După aceasta a ieşit Ioan puţin la tîrg, unde s-a adunat lu-mea din toată cetatea ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Şi iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugîndu-l cu lacrimi să-i tămă-duiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care îşi cheltuise mai toată averea la doftori. Sfîntul a poruncit ca să-l aducă la dînsul, şi cum au spus îndrăcitului trimişii că îl chiamă Ioan, îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi venind sănătos la sfîntul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu maica sa. În aceeaşi cetate era o capişte vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunîndu-se acolo bărbaţi şi muieri, dănţuiau cu mîncări şi băuturi. Şi îmbătîndu-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergînd Ioan în vremea praznicului lor, îi mus-tra pentru spurcata lor sărbătoare. Iar jertfitorii - care erau foarte mulţi - prinzîndu-l pe el, l-au bătut şi trăgîndu-l afară, l-au tîrît lăsîndu-l legat şi s-au întors iar la dănţuirile lor. Apoi, Sfîntul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, şi îndată capiştea a căzut din temelie şi i-a ucis pe toţi jertfitorii. Iar ceilalţi tremurînd, dezlegară pe sfîntul şi-l rugau pe el să nu-i piardă şi pe dînşii cu ceilalţi. În aceeaşi cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înştiinţîndu-se de căderea capiştei şi de pierzarea jertfitorilor, s-a mîniat foarte şi venind la Sfîntul Ioan i-a zis: "Nu ai făcut bine că ai stricat capiştea lui Dionisie şi ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mînie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ţie ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie şi eu voi crede în Dumnezeul tău". Răspuns-a sfîntul: "Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sînt vrednici ca să vieţuiască aici, ci să se muncească în iad". Răspuns-a Nuchian: "De nu poţi tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioşii zeilor, şi capiştea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte". Aceasta zicînd, se despărţiră. Ioan s-a dus să înveţe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiştei cea căzută, şi a înconjurat-o pe ea vrăjind. Şi a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor ucişi, cărora le-a poruncit ca să meargă după dînsul şi să ucidă pe Ioan. Şi ziseră diavolii: "Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi şi să aduci aici poporul, ca văzîndu-ne pe noi să se mînie asupra lui Ioan şi să-l piardă pe el".
Deci, ducîndu-se Nuchian, a aflat mult popor ascultînd învăţătura Sfîntului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: "O, nepricepuţilor, pentru ce v-aţi dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiştea voastră cu jertfitorii şi pe voi să vă amăgească? De-i veţi da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniţi cu mine, şi veţi vedea pe jertfitorii voştri, pe care eu i-am înviat. Încă şi capiştea voastră cea risipită, înaintea ochilor voştri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă". Iar poporenii, ca nişte fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, şi cu toţii au mers după dînsul. Sfîntul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviaţi. Deci, văzînd diavolii pe Ioan îndată au pierit, şi iată Nuchian a venit cu poporul. Şi fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, şi iar a început a înconjura capiştea cea risipită, vrăjind şi chemîndu-i pe dînşii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat şi mîniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit şi i-a înstrăinat de sfîntul. Iar alţii au zis: "Luîndu-l, să-l ducem pe el la Ioan, şi ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem".
Auzind aceasta sfîntul, a apucat pe aceeaşi cale înaintea lor, şi a ajuns la locul acela cel dintîi, unde poporul, aducînd pe Nu-chian înaintea sfîntului, a zis: "Acest amăgitor şi vrăjmaş al tău a gîndit să te piardă! Ce zici să-i facem?" Sfîntul le-a zis: "Să-i daţi drumul ca să se pocăiască!" A doua zi Ioan învăţa iar poporul să creadă în Hristos şi mulţi dintre dînşii crezînd, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar cînd Ioan i-a dus la rîu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sînge. Sfîntul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, şi făcînd apa iar curată a botezat într-însa pe toţi cei ce au crezut. Cu aceasta biruindu-se Nuchian, şi-a venit în simţire şi, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfîntul, văzîndu-i pocăinţa lui, l-a învăţat din destul şi l-a botezat şi îndată a văzut şi a dus pe Ioan în casa sa, în care cînd a intrat Ioan, deodată toţi idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut şi s-au sfărîmat ca praful. Această minune văzînd-o casnicii lui s-au înfricoşat şi crezînd, s-au botezat cu toţii.
Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată şi frumoasă, anume Procliania. Aceasta avînd un fiu frumos la vedere, cu nu-mele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, şi se sîrguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, price-put fiind şi urînd-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dînsa, şi a mers la locul unde Sfîntul Ioan învăţa atunci şi asculta cu dulceaţă cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfînt, pe toate cele de dîn-sul gîndite văzîndu-le, l-a luat deoparte şi-l învăţa să-şi cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greşeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflîndu-l Procliania, l-a apucat de haină şi-l trăgea cu sila acasă. La acest ţipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în ce-tatea aceea, şi a întrebat pentru ce femeia trage aşa pe acel tînăr. Iar mama, ascunzîndu-şi gîndul său cel fărădelege, a aruncat cleve-tire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, şi-şi rupea părul său cu plîngere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei şi a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osîndindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, şi să-l arunce în mare. Înştiinţîndu-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe faţă nedreapta judecată şi mustrîndu-l că a osîndit la moarte pe nevinovatul tînăr, necercetînd bine pricina. Iar Procliania a grăit şi asupra sfîntului, cum că acest amăgitor a învăţat pe fiul ei la aceas-tă răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în acelaşi sac cosîndu-l şi pe Sfîntul Apostol cu Sosipatru şi cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfîntul s-a rugat, şi îndată s-a cutremurat pămîntul. Şi mîna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfîntului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amîndouă mîinile şi ochii i s-au întors. Văzînd acestea, judecătorul s-a spăimîntat foarte tare şi toţi cei ce erau acolo au căzut la pămînt de frică. Şi a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el şi să-i tămăduiască mîna cea uscată. Iar Ioan, învăţîndu-l despre dreapta judecată şi despre credinţa cea în Hristos, l-a tămăduit şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi aşa s-a mîntuit de ispită şi de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu. De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, avînd asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luînd pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Insă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăţa să nu fie rău, încredinţîndu-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înţelepţit, care lucru s-a şi întîmplat. Cînd au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plîngere şi căindu-se de toate greşelile. Şi tămăduind-o de durere şi învăţînd-o la credinţă şi la curăţie, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Şi aşa înţelepţindu-se Procliania, şi-a petrecut zilele sale în mare pocăinţă. În aceea vreme a fost ucis împăratul Domiţian († 96), iar după dînsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toţi cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberîndu-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos. Înştiinţîndu-se creştinii cei din Patmos de un aşa gînd, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvîrşit. Apoi, dacă sfîntul n-a vrut să rămînă cu dînşii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scri-s-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învăţăturii sale. Căci odi-nioară, poruncind post pentru toţi, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor şi a ieşit din cetate ca la cinci stadii, şi s-a suit într-un mun-te înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare şi fulgere şi s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pămînt de frică. Ioan, întorcîndu-se la dînsul, l-a ridicat şi l-a pus de-a dreapta sa şi i-a zis: "Să scrii cele ce vei auzi din gura mea". Şi iar ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat şi după rugăciune a început a grăi "La început era Cuvîntul" şi celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Şi a scris sfînta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorîndu-se din munte, şi a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creştinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintîi a ţinut-o la sine. În acelaşi ostrov a scris sfîntul Ioan cu mîna sa şi Apocalipsa, pentru că postind în munte cîteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, şi prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioşilor. Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dînsul, rugîndu-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzînd că are să cîştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!" Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său. În toate cetăţile acelui ostrov sfîntul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punîndu-le lor episcopi şi preoţi, şi invăţîndu-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au pe-trecut pe el credincioşii cu plîngere şi cu tînguire multă, nevrînd să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrînd în corabie şi dîndu-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungînd el la Efes, l-au întîmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigînd şi zicînd: "Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului" şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecînd n-a încetat niciodată lucrul, învăţînd totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mîntuirii. Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărtu-riseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe cînd umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tînăr pornit din fire a face binele, pe care luîndu-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrînd să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tînărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luînd pe tînăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dînsul, aşa pre-cum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tînărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura. Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tîlharii, care luîndu-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcîndu-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tînăr că s-a îndărătnicit şi s-a făcut tîlhar, a zis către episcop: "Să-mi dai ama-netul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mîini credincioase. Să-mi aduci tînărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu". Iar episcopul a zis cu plîngere: "A pierit tînărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tîlhărie pe la drumuri". Iar Ioan a zis episcopului: "Oare aşa se cădea ţie să pă-zeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut". Şi plecînd, cînd a sosit Ioan la tîlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzînd tînărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculîndu-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitîndu-şi bătrîneţile sale, alerga după dînsul strigînd: "Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te dez-nădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine". Apoi întorcîndu-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfîntului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătîndu-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutîndu-l şi luîndu-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.
Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînărul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi cîştigînd iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul. În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavînd cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărît din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugînd pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luînd de la dînsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnînd cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luînd-o, a mers la casa lui. Gîndindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătîndu-i-se lui sănătos şi ocă-rîndu-l că este neiscusit în meşteşugul său. Iar evreul, cutremurîndu-se, l-a întrebat ce făcea cînd o bea El îi zise: "Nimic altceva decît numai cu sfînta Cruce am însemnat paharul". Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrînd să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui cîine, care bînd din ea îndată a murit înaintea lui. Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunîndu-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfîntul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fîn, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fînul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi pe-trecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni. Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi cîţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergînd la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducîndu-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpînd ucenicii un mormînt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să pe-treacă pînă la sfîrşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutîndu-i le-a zis: "Trăgînd pămîntul, mama mea, acoperiţi-mă". Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l pînă la genunchi. El iar sărutîndu-i pe ei l-au acoperit pînă la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plîngînd foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul. Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropînd mormîntul, n-au aflat nimic. Plîns-au foarte mult şi rugîndu-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormîntul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.
Despre anii cîţi a vieţuit sfîntul Apostol Ioan nu se ştie exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.
Sfantul Apostol Iacov (Alfeu), ruda Domnului
Sfantul Iacov a fost fiul Sfantului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare. Din tineretele sale, iubind viata aspra, niciodata n-a mancat bucate sau untdelemn, ci numai paine. De asemenea, nici vin sau vreo alta bautura alcoolica n-a gustat, decat numai apa. In baie n-a intrat si toata odihna trupeasca a lepadat-o, apoi pe trup avea intotdeauna o haina aspra de par si toate noptile le petrecea in rugaciuni, dormind foarte putin iar din pricina deselor plecari de genunchi se asprise pielea ca a camilelor. Apoi a pazit curatia fecioriei sale fara de prihana, pana la sfarsit. Pentru ca el se numea fratele Domnului, iata ce se scrie: "Ca Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintai pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatal lui Ioan Botezatorul. Acesti feciori erau: Iacov, Simion, Iuda si Iosi. Mai avea si trei fiice: Estir, Maria si Solomeea, care era femeia lui Zevedeu si mama apostolului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintai, Iosif traia cu multa intelepciune, crescandu-si copiii sai in frica Domnului si intru invatatura poruncilor Legii. Si lui Iosif, ca unui batran intelept, preotii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a nascut Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu-Tatal, mai presus de fire. Iosif tinea loc de tata Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de multi care nu stiau taina intruparii Fiului lui Dumnezeu si care era socotit ca barbat al pururea Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirandu-se, ziceau: "Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui Iacob, Simon, Iuda si Iosi? Si surorile lui nu sunt toate trei la noi?". Deci, Mantuitorul nostru este socotit ca unchi al apostolului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif si frate dupa trup al fiilor acestuia, pentru ca impreuna cu ei a vietuit. Pentru aceea si Iacov s-a numit fratele Domnului dupa trup. Iar cand s-a intrupat Hristos Domnul si Preacurata Fecioara, Nascatoarea de Dumnezeu, a fugit cu dansul in Egipt, atunci si Iacob a fugit cu dansii, calatorind impreuna cu Maica Domnului si cu Sfantul Iosif, tatal lui.
Sfantul Iacob - Ruda Domnului
Ajungand dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la varsta desavarsita si invatand pe popoare Imparatia lui Dumnezeu, dovedind ca El este adevaratul Mesia, Sfantul Iacov a crezut in El si, ascultand dumnezeiestile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, incepand a duce o viata mai aspra. Acum avea si dansul de la Domnul sau imprumutul dragostei, care a fost dovedita prin faptul ca dupa patima cea de bunavoie si invierea Domnului, S-a aratat intai lui Iacov, iubitul Sau frate, apoi celorlalti Apostoli. De acest lucru pomeneste Pavel, zicand: "Iar dupa aceea s-a aratat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor". De toti a fost numit Sfantul Iacov drept, caci toti vedeau viata lui cea buna si placuta lui Dumnezeu, fiind numarat in ceata celor saptezeci de apostoli. Apoi insusi Domnul nostru Iisus Hristos, asezandu-l episcop, l-a invatat sfintita lucrare. Acestui intai arhiereu si pastor i s-a incredintat biserica Ierusalimului cea din nou luminata. Acesta a alcatuit mai intai si a scris Liturghia, fiind povatuit de Sfantul Duh, Liturghie pe care, mai tirziu Sfantul Vasile cel Mare, apoi Sfantul Ioan Gura de Aur, pentru neputinta omeneasca au scurtat-o.
Sfantul Iacob, pascand turma lui Hristos in Ierusalim, pe multi evrei si elini i-a intors la Domnul prin invatatura sa si i-a povatuit la calea cea dreapta. Apoi a scris soborniceasca epistola catre cele douasprezece semintii ale lui Israel, pline de invatatura insuflata de Dumnezeu si foarte folositoare, cu care se lauda toata Biserica lui Hristos, indemnandu-se la credinta si la fapte. Iar pentru viata sa cea imbunatatita, Sfantul Iacob avea mare cinste de la toti, nu numai de la credinciosi, ci si de la necredinciosi, pentru ca arhiereii evrei, cei ce intrau in Sfanta Sfintelor numai o data intr-un an cand savarseau slujbe, pe Sfantul Iacov adeseori nu-l opreau sa intre acolo si sa se roage. Pentru ca vedeau viata lui cea curata si neprihanita, de aceea i-au mai dat un nume nou Obli sau Ofli, adica ingradire sau, intarire oamenilor, sau decat toti mai drept il numeau pe el. Drept aceea, sfantul intra in Sfanta Sfintelor nu numai ziua, ci si noaptea si, cazand cu fata la pamant, aducea rugaciuni cu plangere lui Dumnezeu, pentru toata lumea. El era iubit de tot poporul pentru sfintenia sa, incat multi iudei dintre cei mai batrani au crezut invatatura lui si toti cu placere il ascultau si se adunau la dansul, unii ca sa asculte cuvintele lui, iar altii dorind sa se atinga de marginea hainelor lui. In acea vreme era arhiereu Anan. Vazand fariseii si carturarii ca tot poporul asculta invatatura lui Iacov si ca multi se intorc la Hristos, au inceput din invidie a se infuria impotriva sfantului si gandeau rau despre dansul, vrand ca sa-l ucida. Deci, s-au sfatuit sa-l roage ca sa intoarca poporul de la Hristos si daca n-ar vrea sa faca aceasta, atunci sa-l ucida.
Sosind praznicul Pastelui, cand poporul din toate cetatile si laturile s-au adunat in Ierusalim - iar Fest, care a izbavit pe Pavel din mainile iudeilor si l-a trimis la Roma, murise si inca nu venise de la Roma alt stapanitor in locul lui - atunci carturarii si fariseii au inconjurat pe Sfantul Iacov in biserica, zicandu-i: "Rugamu-ne tie, dreptule, ca in ziua aceasta de praznic, in care s-a adunat de pretutindeni multime de popor, sa faci o invatatura catre toti, intorcandu-i pe ei de la credinta in Iisus, prin care s-au inselat multi, numindu-L pe Dansul Fiul lui Dumnezeu si sa-i inveti pe ei sa nu se rataceasca, caci noi toti te cinstim pe tine si cu tot poporul te ascultam si marturisim pentru tine cum ca tu iubesti adevarul si nu cauti in fata; deci, sa sfatuiesti pe popor, ca sa nu se insele cu Iisus Cel rastignit. Rugamu-ne tie, ridica-te pe aripa cea inalta a bisericii, ca toti sa te poata vedea si auzi, caci precum vezi este multa lume, adunata din toate partile". Acestea zicandu-le, au suit pe Iacob pe aripa bisericii, iar ei au strigat catre dansul cu mare glas: "Prea dreptule barbat, noi toti suntem datori a te asculta, spune-ne noua adevarul, cum intelegi tu invatatura lui Iisus Cel rastignit, caci popoarele noastre ratacesc in urma Lui". Iar sfantul cu glas mare a zis: "Ce ma intrebati pentru Fiul Omului, Care de voie a patimit, S-a rastignit, S-a ingropat si a treia zi S-a sculat din mormant? Iata, El acum sade in ceruri, de-a dreapta Puterii celei preainalte si iarasi va veni pe norii cerului, ca sa judece viii si mortii". Aceste cuvinte auzindu-le popoarele, s-au bucurat foarte mult de marturia lui Iacov, care a spus-o pentru Iisus Hristos si au strigat intr-un glas: "Marire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!". Iar fariseii si carturarii au zis: "Rau am facut dandu-i voie lui Iacov sa graiasca pentru Iisus, caci iata, popoarele mai mult s-au tulburat". Evreii, umplandu-se de rautate, l-au aruncat de pe aripa bisericii, pentru infricosarea poporului, ca sa se teama si sa nu creada cuvintele lui Iacob. Apoi au racnit foarte tare, zicand: "Oh! Oh! dreptul s-a inselat!"
Sfantul Iacob, cazand de la inaltime, s-a ranit greu, dar inca era viu, si, ridicandu-se in genunchi, si-a inaltat mainile sale si se ruga, zicand: "Doamne, iarta-le lor pacatul acesta, ca nu stiu ce fac". Iar ei au aruncat cu pietre asupra lui si il ranira si mai mult. Apoi un preot din fiii lui Rahav a strigat: "Incetati, ticalosilor, ce faceti? Dreptul se roaga pentru voi, iar voi il ucideti pe el?" Atunci indata un om, alergand cu un lemn, s-a repezit la sfant si, lovindu-l cu toata puterea in cap, l-a zdrobit, incat i-au iesit creierii. Si intru aceasta muceniceasca patimire si-a dat duhul. Iar sfantul sau trup a fost ingropat acolo, aproape de biserica. Credinciosii l-au plans mult pe dansul, caci a fost episcop in Ierusalim treizeci de ani, iar la saizeci si sase de ani ai vietii sale a patimit pentru Hristos Domnul, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, in vecii vecilor. Amin.
Apostolul Iacov (fiul lui Zevedei)
Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari şi a fost frate cu Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi era unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la vânarea peştilor". A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu acelaşi nume, care a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi care s-a numit Iacov cel Mic. Biserica îl pomeneşte pe Iacov al lui Zevedeu la 30 aprilie şi la 30 iunie (împreună cu ceilalţi Apostoli).
La chemarea Domnului, cei doi fraţi au lăsat mrejele de pescari şi pe tatăl lor şi L-au urmat pe Hristos. Ei ştiau, ca foşti ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos şi credeau în El, luând aminte la învăţăturile ce ieşeau în preacurata gura Lui şi fiind martori la minunile făcute de El. Şi atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuşi l-a băut. Însă şi ei atât L-au iubit pe Domnul şi atâta râvna au arătat faţă de Dânsul, încât şi foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu credeau în El. Pe aceşti doi fraţi şi pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le descopere mai mult decât celorlalţi Apostoli dumnezeieştile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, când a voit să-şi arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii şi a smereniei Sale.
Tradiţia mărturiseşte că, după patima cea de bunăvoie, după Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania şi în alte părţi şi, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi că s-a întors la Ierusalim, învăţând cu toata îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.
Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare şi au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Deci, Irod a pus mâna pe câţiva din fruntaşii Bisericii, ca să-i piardă şi a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au închis în temniţă. Şi, spune tradiţia, că, după tăiere, ucenicii Sfântului Iacov, luând trupul învăţătorului lor, după dumnezeiască povăţuire, l-au dus în Spania, unde şi până acum, la mormântul lui de la Compostella, săvârşesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.
Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni (6 decembrie)
Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii. După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune. Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile. Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi. Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe. Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul. Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face. Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare. Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului. Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine. Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei. Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.
Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere. Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa. Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti. După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii. Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.
Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa. Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.
Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia. Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii. Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi. De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le. Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia. Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr. După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei. Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor. Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate. Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici. Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă. Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit. Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură. Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă. Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.
În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata. Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului. Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă". Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături. Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva. Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.
De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic. Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele". Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră". Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar. Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".
Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".
Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi. Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul. Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi". Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate. Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira. Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor. Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare. După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor". În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor. Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte. Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului. Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale. Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Filip (14 noiembrie)
Lîngă Marea Galileii era o cetate care se numea Betsaida, aproape de Horazin şi Capernaum. Iar Betsaida înseamnă în limba evreiască, "Casa Vînătorilor", pentru că vieţuiau acolo vînători de peşte. În acea cetate s-au născut trei apostoli: Petru, Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau fraţi pescari şi se îndeletniceau cu vînarea peştelui, pînă ce au fost chemaţi de Hristos la apostolat. Iar Filip, în copilăria lui, a fost dat de părinţii săi la învăţătura de carte şi a ajuns iscusit în Sfînta Scriptură, înţelegînd bine toate proorociile despre Mesia Cel aşteptat, pe care citindu-le adeseori, se aprindea cu dragostea inimii pentru Iisus, pe Care încă nu-L ştia şi era cuprins de dorirea Aceluia pe Care încă nu-L văzuse la faţă, nici nu ştia că venise pe pămînt şi pe Care mulţi ar fi dorit să-L vadă şi nu L-au văzut. Cu astfel de iubire aprinzîndu-se el pentru Mesia, iată că Cel dorit călătorea prin Galileea şi a aflat pe Filip, precum scrie despre aceasta Evanghelistul Ioan: "A vrut, zice el, să meargă Iisus în Galileea, unde a aflat pe Filip şi i-a zis: Vino după Mine! Iar el, auzind această chemare a Domnului, nu numai cu urechile trupeşti, ci şi cu ale inimii, îndată L-a crezut a fi adevăratul Mesia Cel făgăduit de Dumnezeu prin prooroci; şi a mers după Dînsul, luînd aminte la viaţa Lui preasfîntă şi urmînd sărăciei Lui. Apoi a învăţat de la Hristos dumnezeiasca înţelepciune cu care avea să înţelepţească nebunia neamurilor. Filip, bucurîndu-se pentru aflarea unei astfel de comori, prin care avea să fie răscumpărată toată lumea, n-a voit ca numai el singur să se îmbogăţească cu acea comoară, ci dorea ca şi alţii să fie părtaşi aceluiaşi dar. Deci, aflînd pe Natanail, prietenul său, i-a vestit cu mare veselie, zicînd: Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi în Prooroci. Iar Natanail, auzind aceasta, şi nenădăjduind ca să iasă Mesia, Împăratul lui Israil, dintr-o asemenea cetate mică şi dintr-un neam simplu, a zis: Din Nazaret poate fi ceva bun? Iar Filip, sfătuindu-l ca să vină să-L vadă, i-a zis: Vino şi vezi! Pentru că Filip ştia că dacă Natanail va vedea pe Iisus şi va auzi mîntuitoarele Lui cuvinte, îndată va cunoaşte că Acela este Mesia, lucru care s-a şi întîmplat. Căci atunci cînd l-a dus pe el la Iisus, atunci Dumnezeu, Care ispiteşte inimile şi rărunchii, văzînd pe Natanail venind la dînsul, l-a cunoscut. Şi a zis despre dînsul: Iată cu adevărat israilitean întru care nu este vicleşug. Aceste cuvinte auzindu-le Natanail, s-a minunat foarte şi a zis către Domnul: De unde mă cunoşti? Căci nici Tu nu m-ai văzut pe mine cîndva nici eu nu Te-am văzut pe Tine; deci, de unde ai cunoştinţa aceasta? Domnul răspunse: Mai înainte pînă a nu te chema pe tine Filip, cînd erai sub smochin, te-am văzut pe tine. Natanail, pe cînd era sub smochin, cugeta ceva dumnezeiesc pentru Mesia, a Cărui aşteptare era spre veselia credincioşilor robilor lui Dumnezeu; şi îi dăduse Dumnezeu în acea vreme inimă înfrîntă şi lacrimi fierbinţi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să împlinească ceea ce a făgăduit părinţilor din veac şi să trimită pe pămînt pe Mîntuitorul lumii. Iar ochiul cel a toate văzător al lui Dumnezeu, vedea în acea vreme pe Natanail, căruia îi dăduse duh de umilinţă; de aceea i-a şi zis Domnul: Cînd erai sub smochin te-am văzut pe tine.
Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru că şi-a adus aminte de ceea ce cugetase cînd era sub smochin şi cu umilinţă ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia. Căci ştia că nici un om nu era acolo cu dînsul ca să-l vadă şi că gîndurile lui nimeni nu putea să le ştie, decît numai Dumnezeu. De aceea îndată a crezut că Iisus este Mesia pe Care L-a făgăduit Dumnezeu să-L trimită pentru izbăvirea neamului omenesc. Apoi a mărturisit că Iisus are fire dumnezeiască, prin care a cunoscut tainele inimii lui. De aceea a zis Natanail: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil. O, cît de mare mulţumire a adus Natanail Sfîntului Filip, pentru că l-a vestit despre venirea pe pămînt a Mîntuitorului şi pentru că l-a adus la Mesia Cel dorit de dînsul! Dar se bucura şi Sfîntul Filip că oamenii au aflat acea comoară dumnezeiască, care era ascunsă în pămîntul firii omeneşti şi cu mai multă dragoste s-a aprins către Domnul său. Iar cînd a văzut pe Învăţătorul său că este om desăvîrşit în toate, avînd oarecare împuţinare de credinţă despre dumnezeirea Lui, atunci a fost îndreptat şi învăţat de Însuşi Domnul, în acest chip: Umblînd odată Domnul dincolo de Marea Tiberiadei, împreună cu cinci mii de oameni, şi vrînd să facă o minune, a zis către Filip: Cu ce vom cumpăra pîine, ca să mănînce toţi aceştia? Iar aceasta a zis-o, ispitindu-l, căci ştia ce va răspunde el. Însă l-a întrebat, ca însuşi Filip să se cunoască pe sine şi, ruşinîndu-se de împuţinarea de credinţă, să se îndrepteze. Iar el nu şi-a adus aminte de atotputernicia lui Dumnezeu nici n-a zis: "Tu, Doamne, toate le poţi şi nu trebuie a întreba pe cineva despre aceasta, ci numai dacă voieşti, îndată toţi se vor sătura; căci deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umplea de bunătate". N-a zis aceasta Filip, ci socotea pe Domnul numai ca om, iar nu şi ca Dumnezeu, avînd cugetare omenească pentru săturarea poporului şi zicea: Nu vor ajunge pîini de două sute de dinari, ca să primească fiecare cîte ceva. Apoi, împreună cu ceilalţi a zis: Dă voie popoarelor ca, mergînd prin sate, să-şi cumpere ei bucate. Iar cînd Domnul a frînt cinci pîini şi doi peşti la acele cinci mii de persoane, atunci Filip, văzînd că din mîna Domnului se dădea tuturor hrană îndestulătoare, ca dintr-o vistierie neîmpuţinată, pînă cînd popoarele s-au săturat, o, cît s-a ruşinat de împuţinarea credinţei sale! Deci, întărindu-se în credinţă, a preamărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu, Care era în Iisus Hristos.
Sfîntul Filip a fost cinstit de Domnul între cei doisprezece Apostoli mai aleşi, ca un vrednic, avînd dar de la El şi îndrăzneală de prieten, după cum se arată în cele ce urmează. Cînd au fost la Ierusalim oarecare elini, la praznic, neputînd să aibă intrare lesnicioasă la Iisus, fiind păgîni necredincioşi, s-au apropiat de Filip şi l-au rugat, zicînd: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Iar el a vestit despre dînşii mai întîi pe Sfîntul Andrei, apoi împreună cu acesta, a îndrăznit a spune lui Iisus dorinţa acelor elini, mîngîindu-se că şi neamurile doresc a vedea şi a auzi pe Domnul şi Învăţătorul lor.
Apoi a auzit de la Iisus minunata învăţătură şi proorocie despre neamuri, cum că nu vor crede îndată într-Însul, ci după moarte, căci a zis: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, mult rod va face. Ca şi cum ar fi zis: "Pînă cînd vieţuiesc Eu pe pămînt, numai singură casa lui Israil va crede în Mine; iar dacă voi muri, atunci nu numai casa lui Israil, ci şi neamuri multe vor crede în Mine".
Sfîntul Filip, după Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe pe Domnul, despre taina cea mare a dumnezeirii, cînd L-a rugat să le arate pe Tatăl, zicînd: Doamne, arată nouă pe Tatăl şi destul ne este nouă. Cu această întrebare Sfîntul Filip a adus mult folos Bisericii lui Hristos, căci în chip minunat am învăţat de aici a cunoaşte că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi a astupa gurile ereticilor, care leapădă deofiinţa. Pentru că aşa a răspuns Domnul: De atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl şi cum zici tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Oare nu crezi că Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Acest răspuns al Domnului învaţă pe Sfîntul Filip şi, pe lîngă dînsul, pe toată soborniceasca şi apostoleasca Biserică, a crede drept dumnezeirea Fiului, Care este asemenea cu a Tatălui; iar pe Arie hulitorul, care pe Fiul lui Dumnezeu Îl numeşte făptură, iar nu făcător, îl ruşinează. După patima cea de bună voie şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Filip a văzut pe Domnul, împreună cu ceilalţi Apostoli, Care era în trup fără de moarte şi preamărit. Apoi, luînd binecuvîntare de la Domnul, a văzut înălţarea Lui şi venirea Preasfîntului Duh. După aceea s-a făcut propovăduitor al lui Hristos între neamuri, pentru că i-a căzut sorţul să meargă la propovăduire în ţările Asiei. Dar mai întîi a propovăduit în Galileia, unde l-a întîmpinat o femeie, ducînd în mîinile sale un copil mort şi, ca o maică, se tînguia fără mîngîiere.
Pe acea femeie, văzînd-o propovăduitorul lui Hristos, a miluit-o şi, întinzînd mîna sa cea dreaptă către copilul cel mort, a zis: "Scoală-te, îţi porunceşte Hristos Cel propovăduit de mine!" Şi îndată a înviat copilul. Iar femeia, luîndu-şi pe fiul său viu şi sănătos, a căzut la picioarele apostolului, dînd mulţumire pentru învierea fiului său şi, cerînd de la dînsul Botezul, a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de dînsul. Deci, botezînd pe maica împreună cu fiul ei, s-a întors în ţările păgînilor şi, propovăduind prin Elada (Grecia), făcea multe minuni, tămăduind pe cei neputincioşi; ba a înviat şi un alt mort, cu puterea lui Hristos. Pentru aceea poporul israelit care vieţuia între neamuri, fiind în mare mirare, a trimis oameni la Ierusalim către arhierei şi către boieri, vestindu-i că un om cu numele Filip a venit de la ei în Grecia, propovăduind numele lui Hristos, prin care izgoneşte şi pe diavoli şi tămăduieşte toate neputinţele. Iar ce este mai de mirare e că a înviat un mort cu acelaşi nume, Iisus, şi acum mulţi, ascultîndu-l, cred în Iisus. Atunci a venit degrabă de la Ierusalim la Elada un arhiereu cu cărturari împotriva Sfîntului Filip şi, îmbră-cîndu-se în haina cea arhierească, a şezut cu multă mîndrie pe scaun de judecată şi stătea înaintea lui mulţime de popor, iudei şi păgîni. Acolo a fost adus şi Sfîntul Apostol Filip şi a şezut în mijlocul soborului, spre care, căutînd arhiereul cu mînie, a început a grăi: "Nu ţi-a fost destul că ai înşelat în Iudeia, în Galileia şi în Samaria pe poporul cel prost şi neînvăţat? Ci şi aici ai venit la înţelepţii elini, semănînd înşelăciunea ta pe care ai învăţat-o de la Iisus, Care era potrivnic legii lui Moise. Pentru acest lucru fiind osîndit, a fost spînzurat pe cruce şi a murit cu necinste; iar la praznicul Paştelor fiind îngropat, voi, ucenicii Lui, L-aţi furat pe ascuns, spre sminteala multora, şi aţi propovăduit pretutindeni că a înviat din morţi". Acestea zicînd arhiereul, a strigat poporul asupra Sfîntului Filip, zicînd: "Ce răspunzi la acestea, Filipe?" Atunci s-a făcut mare gîlceavă, căci unii ziceau ca îndată să fie ucis Filip, iar alţii ziceau că în Ierusalim să fie dus spre pierzare. Iar Sfîntul Apostol Filip, deschizînd gura sa, a zis către arhiereu: "Fiul omului, pentru ce iubeşti deşertăciunea şi grăieşti minciuna? Pentru ce este împietrită inima ta şi nu voieşti a mărturisi adevărul? Oare n-aţi pus voi peceţi pe mormînt şi strajă împrejurul mormîntului? Şi cînd a înviat Domnul nostru, nestricînd peceţile mormîntului, oare n-aţi umplut voi atunci mîinile ostaşilor cu aur ca să spună minciuni şi să zică: Dormind noi - ostaşii -, mortul a fost furat. Apoi cum de nu te ruşinezi a minţi acum, căci cu adevărat, chiar peceţile mormîntului mărturisesc învierea lui Hristos, iar minciuna voastră se dă pe faţă şi se va şti în ziua judecăţii?"Zicînd acestea Sfîntul Apostol, arhiereul s-a tulburat foarte şi s-a pornit asupra lui, vrînd să-l apuce singur şi să-l ucidă; dar îndată s-a făcut negru ca şi cărbunele şi a orbit. Iar cei ce stăteau înainte, văzînd acea minune, socoteau că este vrăjitorie, şi s-au pornit mulţi asupra Sfîntului Filip, vrînd să-l piardă ca pe un vrăjitor. Însă toţi cei ce voiau să-l apuce, au avut aceeaşi pedeapsă care a căzut asupra arhiereului. Încă şi cutremur de pămînt s-a făcut şi, înspăimîntîndu-se toţi, tremurau de frică, cunoscînd puterea cea mare a lui Hristos. Iar Sfîntul Apostol, văzînd primejdia celor orbiţi la ochii cei trupeşti şi sufleteşti, a plîns pentru dînşii. Apoi s-a întors spre rugăciune, cerîndu-le de la Dumnezeu luminare trupească şi sufletească, şi astfel s-a dat celor pedepsiţi tămăduire de sus. Printr-o asemenea minune mulţime de popor s-a întors la Hristos şi a crezut într-Însul. Însă arhiereul, fiind orbit cu răutatea, nu numai că nu a vrut să se înţelepţească după acea certare şi să cunoască adevărul; ci a grăit multe hule asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi îndată l-a ajuns o pedeapsă mai mare decît cea dintîi. Căci, deschizîndu-se pămîntul, l-a înghiţit de viu, ca pe Datan şi pe Aviron. Iar după pierzarea arhiereului, Sfîntul Apostol Filip, botezînd acolo pe mulţi şi aşezîndu-le episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, cu numele Narcis, s-a dus la Parţi.
Mergînd pe cale, cerea de la Dumnezeu ajutor în ostenelile sale. Iar cînd şi-a plecat genunchii la rugăciune, i s-a arătat pe cer un vultur cu aripile poleite cu aur, ca în chipul lui Hristos răstignit. Prin acea arătare întărindu-se iarăşi, a mers la propovăduire. Şi, înconjurînd cetăţile Candachiei din Arabia, a intrat într-o corabie şi a plecat pe mare spre Azot. Apoi noaptea făcîndu-se furtună mare şi deznădăjduindu-se toţi de viaţă, Sfîntul Apostol a făcut rugăciune şi îndată s-a arătat în văzduh chipul Crucii cel purtător de lumină, care a luminat întunericul nopţii şi marea s-a liniştit, alinîndu-se valurile ei.
Ajungînd Filip la Azot, a ieşit din corabie şi l-a primit în casa sa un primitor de străini cu numele Nicoclid care avea o fiică cu numele Haritina şi care era bolnavă la un ochi. Sfîntul Filip, intrînd în casa lui Nicoclid, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu celor ce se întîmplaseră să fie acolo şi toţi îl ascultau cu plăcere. Fiind acolo aproape, asculta şi Haritina care atît de mult se îndulcea de învăţătura Sfîntului, încît uitase de durerea ochiului său. Iar apostolul, văzînd osîrdia ei pentru ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu şi cunoscînd boala ei, s-a milostivit spre dînsa şi a zis să-şi pună mîna pe ochiul său cel bolnav şi să cheme numele lui Iisus Hristos. Deci, făcînd aşa fecioara, îndată s-a vindecat ochiul ei şi a crezut în Hristos toată casa lui Nicoclid şi s-a botezat.
Sfîntul Apostol Filip s-a dus apoi din Azot în Ierapoli, cetatea Siriei, unde, propovăduind pe Hristos, s-a pornit poporul spre mînie şi voiau să-l ucidă cu pietre. Dar era acolo în popor un bărbat cinstit, anume Ir, care, voind să-l scape pe Filip de uciderea cu pietre, a zis către popor: Bărbaţi concetăţeni, ascultaţi sfatul meu şi nu faceţi nici un rău acestui om străin, pînă cînd vom înţelege dacă sînt adevărate învăţăturile lui. Iar dacă se va dovedi că nu sînt adevărate, îl vom pierde. Atunci poporul n-a mai îndrăznit să zică nimic împotriva lui Ir, care, luînd pe Filip, l-a dus în casa sa. Iar Filip, după obiceiul său, ţinînd propovăduire pentru Hristos în casa lui Ir, l-a adus către sfînta credinţă, cu toată casa sa şi cu alţi vecini; apoi i-a luminat cu Sfîntul Botez.
Înştiinţîndu-se cetăţenii că Ir a primit Sfîntul Botez, s-au adunat toţi şi, înconjurînd casa lui, voiau să o aprindă ca să ardă împreună cu apostolul, cu Ir şi cu toţi ai casei lui. Dar, înţelegînd Sfîntul Apostol tulburarea poporului, a ieşit la lumină fără frică; iar ei, ca nişte fiare sălbatice scrîşnind din dinţi, l-au rănit şi l-au dus la sfatul lor. Iar mai marele sfatului, cu numele Aristarh, văzînd pe Sfîntul Apostol, şi-a întins mîna şi l-a apucat de păr şi îndată i s-a uscat mîna lui, orbind de un ochi şi surzind. Atunci îndată s-a schimbat poporul şi mirîndu-se de acea minune, îl rugau pe Filip ca să vindece pe Aristarh, mai marele soborului lor. Iar Filip a zis: "De nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se va vindeca". Pe cînd grăia sfîntul către popor, iată că duceau un mort la îngropare. Şi a zis poporul, ca şi cum ar fi rîs de Sfîntul Apostol: "De vei învia mortul acesta, atunci şi Aristarh şi noi toţi vom începe a crede în Dumnezeul tău". Iar Sfîntul Apostol, ridicîndu-şi ochii la cer şi rugîndu-se mult, a strigat către cel mort: "Teofile, scoală!". Atunci îndată, ridicîndu-se mortul, şi-a deschis ochii. Şi iarăşi a zis Filip către dînsul: "Hristos îţi porunceşte să te scoli şi să vorbeşti cu noi". Deci, sculîndu-se mortul de pe năsălie a căzut la picioarele apostolului, zicînd: "Mulţumescu-ţi, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, că din multe rele m-ai izbăvit în ceasul acesta; căci doi arapi foarte negri, foarte răi, mă munceau fără milă şi dacă nu ai fi sosit tu ca să mă izbăveşti de dînşii, apoi m-ar fi aruncat în iadul cel cumplit". Văzînd toţi acea minune preamărită, cu un glas şi cu o inimă preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduia Sfîntul Apostol Filip. Apoi Sfîntul Apostol, făcînd semn cu mîna ca să tacă puţin, a poruncit lui Ir ca să facă semnul Crucii peste mădularele cele vătămate ale lui Aristarh. Şi, făcînd astfel, îndată s-a tămăduit mîna lui Aristarh cea uscată; apoi s-a tămăduit la ochi şi la urechi, făcîndu-se cu totul sănătos. Pentru nişte minuni ca acestea ce s-au făcut de Sfîntul Apostol Filip, cu puterea lui Hristos, toată cetatea aceea a crezut în Domnul şi au dărîmat idolii. Mai înainte decît toţi, tatăl lui Teofil a sfărîmat doisprezece idoli ai săi de argint şi de aur, iar aurul l-a împărţit celor ce aveau lipsă. Apoi Sfîntul Apostol, botezîndu-i acolo pe toţi şi punîndu-le episcop pe Ir, a zidit şi o biserică şi întărindu-i în sfînta credinţă pe cei de curînd luminaţi, s-a dus în alte părţi la propovăduire. Străbătînd Siria şi toată Asia cea de sus, a venit în părţile Asiei celei mici, în Lida şi în Misia, întorcînd către Dumnezeu popoarele cele rătăcite. Acolo s-a întîlnit cu Sfîntul Apostol Vartolomeu, care propovăduia atunci prin cetăţile cele de aproape şi care a fost trimis de Dumnezeu spre ajutorul Sfîntului Filip. Încă şi Mariam fecioara, care era sora Sfîntului Filip, urma fratelui său şi toţi împreună slujeau mîntuirii omeneşti. Aceştia au străbătut toate cetăţile Lidiei şi Misiei, binevestind Evanghelia, şi multe asupreli şi nevoi răbdînd de la cei necredincioşi, au fost bătuţi, în temniţă închişi, şi cu pietre ucişi. Însă, cu toate năpăstuirile şi bătăile acelea, păzindu-se vii cu darul lui Dumnezeu, se sileau necontenit în buna vestire a lui Hristos. Apoi au ajuns pînă la ucenicul cel iubit al lui Hristos, la Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo în Asia. Bucurîndu-se cu toţii în Domnul, s-au dus în părţile Frigiei şi, intrînd la Ierapoli, propovăduiau pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, la care se închina poporul cel orbit cu înşelăciunea diavolească. Acolo era şi o viperă pe care locuitorii Ierapoliei o cinsteau ca pe un Dumnezeu şi care era ţinută într-o casă încuiată, hrănind-o cu multe feluri de jertfe. Încă şi alte feluri de jivini, şerpi şi vipere, cinstea acel popor fără de minte. Deci, Sfîntul Apostol Filip cu însoţitorii săi, s-a înarmat cu rugăciunea mai întîi asupra acelei vipere. Acolo cu dînşii era şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat de au biruit vipera. Căci junghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă, au omorît-o cu puterea lui Hristos. Însă Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu îndată s-a despărţit de dînsii, lăsîndu-le Ierapolia ca să propovăduiască într-însa cuvîntul lui Dumnezeu, iar el s-a dus în alte cetăţi, ducînd lumii buna vestire. Sfîntul Filip, împreună cu Vartolomeu şi cu Mariam, rămînînd în Ierapolia, se sîrguiau cu dinadinsul să împrăştie de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească lumina cea mare a cunoştinţei adevărului. Deci, se osteneau în cuvîntul lui Dumnezeu ziua şi noaptea, învăţînd pe cei rătăciţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind pe cei greşiţi. Şi era în cetatea aceea un om oarecare cu numele Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Acestuia Sfinţii Apostoli i-au deschis ochii cei trupeşti prin minune, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezîndu-l pe el, au rămas în casa lui. Deci, a ieşit vestea prin toată cetatea că Stahie cel orb acum vede şi s-a adunat mult popor în casa lui; iar Sfinţii Apostoli învăţau credinţa în Hristos pe cei ce veniseră către dînşii, şi aduceau la ei pe mulţi neputincioşi şi pe toţi îi tămăduiau cu rugăciunea, izgonind duhurile cele rele din oameni. Pentru aceea mulţime de popor a crezut în Hristos şi s-a botezat de către Sfinţii Apostoli. Antipatul cetăţii aceleia avea o soţie cu numele Nicanora, care, fiind muşcată de şarpe, zăcea bolnavă şi era aproape de moarte. Auzind despre Sfinţii Apostoli, care erau în casa lui Stahie, că tămăduiesc toată boala numai cu cuvîntul, a poruncit slugilor să o ducă pe ea la dînşii, nefiind atunci bărbatul ei acasă. Femeia a dobîndit de la dînşii îndoită tămăduire, atît de muşcarea şarpelui, cît şi de vătămarea diavolului, crezînd în Hristos prin învăţătura lor. Şi venind antipatul acasă, i-au spus slugile că femeia lui a învăţat a crede în Hristos de la nişte oameni străini care sînt în casa lui Stahie. Iar antipatul, mîniindu-se foarte, a poruncit să prindă pe Apostoli, iar casa lui Stahie s-o ardă cu foc. Şi s-a făcut după porunca lui. Deci, s-a adunat mulţime de popor din Ierapoli şi luînd pe Sfinţii Apostoli, pe Filip şi pe Vartolomeu şi pe Sfînta fecioară Mariam, îi ducea pe uliţe, bătîndu-i şi batjocorindu-i pe dînşii; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceasta antipatul a hotărît să judece pe propovăduitorii lui Hristos şi s-au adunat la dînsul toţi popii idoleşti şi popii viperei celei omorîte care se jeluiau împotriva Sfinţilor Apostoli, zicînd: "Fă izbîndă, antipate, pentru ocara zeilor noştri; căci de cînd au intrat străinii aceştia în cetatea noastră, s-au pustiit altarele marilor noştri zei, iar poporul a uitat a le aduce jertfele cele obişnuite, omorînd prea cinstita aceasta viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci, omoară pe aceşti vrăjitori". Atunci a poruncit antipatul să dezbrace pe Sfîntul Filip, zicînd că ar fi avînd farmece în hainele lui; şi dezbrăcîndu-l, n-au aflat nimic. Tot astfel au dezbrăcat şi pe Sfîntul Vartolomeu. Iar cînd s-au apropiat de Sfînta Mariam, vrînd să dezbrace trupul ei cel fecioresc, îndată s-a schimbat înaintea lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc. Şi înfricoşîndu-se păgînii, au fugit de la faţa ei. Iar ighemonul a judecat pe Sfinţii Apostoli ca să-i răstignească.
Deci, mai întîi au legat de picioare pe Sfîntul Apostol Filip, l-au spînzurat de un lemn deasupra uşilor de la capiştea viperii şi răstignindu-l cu capul în jos, au aruncat cu pietre într-însul. După aceasta au răstignit şi pe Sfîntul Vartolomeu, lîngă peretele capiştii. Atunci s-a făcut deodată cutremur mare şi deschizîndu-se pămîntul, a înghiţit deodată pe antipatul şi pe toţi popii viperii şi împreună cu dînşii, o mulţime de popor necredincios. Deci s-a făcut spaimă mare printre credincioşi şi necredincioşi, încît strigau către Sfinţii Apostoli, toţi cei ce mai rămăseseră, ca să-i miluiască şi să roage pentru dînşii pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să nu-i înghită pămîntul şi pe ei. Apoi, grăbindu-se, au dezlegat pe Sfîntul Vartolomeu, iar pe Sfîntul Filip nu puteau să-l dezlege degrabă pentru că era sus spînzurat. Şi astfel a fost bunăvoirea lui Dumnezeu ca prin acest fel de pătimire şi moarte, să treacă Apostolul Filip de la pămînt la cer, către care şi picioarele lui erau întoarse. Pe cînd era răstignit, Sfîntul Apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască adevărul. Iar Domnul, plecîndu-se spre rugăciunea lui, îndată a poruncit pămîntului şi a scos vii pe tot poporul cel înghiţit, numai antipatul şi popii viperii au rămas în adînc.
Apoi toţi cu un glas mare, mărturisind şi preamărind puterea lui Hristos, doreau Botezul. Şi vrînd acum să coboare pe Sfîntul Filip de pe lemn, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos. Deci, l-au coborît de pe lemn mort. Iar sora lui cea după trup, Sfînta Mariam, care îşi păzea fecioria ei curată şi văzuse pătimirea şi moartea Sfîntului Filip, cuprindea cu dragoste şi săruta trupul cel coborît de pe lemn; apoi se veselea cu duhul pentru dînsul căci săvîrşise cu bine alergarea sa. Iar Sfîntul Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos şi le-a pus episcop pe Stahie. Apoi a făcut îngropare cinstită trupului Sfîntului Apostol Filip. În locul acela unde a curs sîngele Sfîntului Apostol, a crescut după trei zile o viţă de vie ca semn că Sfîntul Apostol Filip, după vărsarea sîngelui său pentru Hristos, veşnic se îndulceşte de veselie împreună cu Domnul său în împărăţia Lui. Iar Sfîntul Vartolomeu, împreună cu fericita fecioară Mariam, după îngroparea Sfîntului Filip, au mai petrecut cîteva zile în Ierapoli şi bine întărind în credinţă Biserica lui Hristos cea nou întemeiată, s-au dus de acolo. Sfîntul Vartolomeu s-a dus în cetatea Alvanului care era în Armenia cea mare, unde a fost răstignit, iar Sfînta Mariam a mers în Licaonia şi acolo întorcînd pe mulţi la sfînta credinţă, a adormit cu pace. Pentru acestea toate, Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Apostol Bartolomeu
După Înălţarea Domnului, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana şi cu Apostolul Ioan. Mai târziu a propovăduit în India şi în Armenia unde a fost martirizat. Înainte de a merge în India, el a fost crucificat cu capul în jos în Hierapolis împreună cu Apostolul Filip pentru că au omorât un şarpe uriaş pe care oamenii îl adorau şi pentru că a vindecat mulţi bolnavi prin rugăciunile sale. El a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă; Sfântul Filip murise deja.
Apoi, el a mers în India, a tradus Evanghelia după Matei şi a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei de demenţă; dar invidiosul frate al regelui l-a crucificat, jupuit şi apoi i-a tăiat capul.
Creştinii i-au îngropat trupul, dar datorită minunilor care se întâmplau lângă aceste moaşte, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie, în timp ce dormea – l-a înmormântat într-o biserică. Sfântul Bartolomeu i-a apărut Sfântului Iosif Imnograful şi l-a binecuvântat să fie capabil să cânte imnuri de credinţă, spunându-i: "Apa înţelepciunii să curgă peste limba ta!" De asemenea, el i-a apărut împăratului Anastasius (491-518) şi i-a spus că va ocroti oraşul nou construit Dara. Ulterior, moaştele sale au fost transferate la Roma unde minunile au continuat.
Viata si si patimirea Sfantului Apostol Toma
Acesta propovaduind cuvântul lui Dumnezeu, la midieni, la parti, la persi si la indieni, a fost închis de Smideu împaratul, caci crezu printr-însul Uazan fiul sau si Tertia femeia lui, Migdonia si Narca. Drept aceea l-a si dat pe mâinile a cinci ostasi, care suindu-l într-un munte, l-au junghiat cu sulitele, si asa s-a petrecut în Domnul.
Înca traind apostolul, a trecut în India, cu un negutator anume Avan, si au gazduit la o casa în Andrapole. Tocmai atunci avea nunta mai-marele cetatii aceleia, care îsi marita o fiica si se veseleau toti câti se întâmplasera acolo. Apostolul sezuse la masa mai jos decât altii, si ospatându-se toti ceilalti, numai el nu mânca, ci fiind în grija si pe gânduri, se pazea pe sine si sedea linistit. Iar una din slugi, îngâmfându-se, a dat sfântului o palma peste obraz, zicându-i: "Daca ai venit la nunta, nu sedea posomorât, ci te bucura si te veseleste împreuna cu ceilalti oaspeti". Iar apostolul a zis aceluia ce i-a dat palma: "Sa-ti ierte Domnul greseala în veacul viitor, iar în acest de acum, mâna care s-a întins fara de cale asupra mea, sa o împarta fiarele salbatice, pentru a multora învatatura si certare". Si îndata dupa cuvânt, alergând acela ca sa aduca apa, sa dreaga vinul cu apa, fiind paharnic, a iesit o fiara ce pândea acolo la fântâna, de l-a sfâsiat si a murit. Atunci un câine gasind în drum mâna ce lovise pe sfântul si luând-o în gura a intrat cu ea unde era masa, ca si cum ar fi aratat tuturor pedeapsa ce a luat acela pentru lovirea ce a dat apostolului.
Si mirându-se toti câti erau acolo a cui sa fie mâna aceea, o oarecare femeie evreica ce cânta cu fluierul la nunta, a strigat cu glas mare si a zis: "Mare taina ni s-a aratat astazi, nuntasilor! Sau Dumnezeu, sau apostolul lui Dumnezeu, a vrut sa sada împreuna cu noi la masa; pentru ca eu cântând cu fluierul si veselindu-va, am auzit pe un om de o limba cu mine, care a zis evreieste catre paharnicul ce l-a lovit: "Mâna ta cea dreapta ce m-a lovit, sa fie rupta de câini în viata aceasta, pentru ca sa vada toti si sa se întelepteasca". Si iata ca s-a înfaptuit cuvântul lui". Si au aflat toti minunea aceasta, si a ajuns si la urechile stapânitorului. Acesta dupa ce a trecut nunta, chemând pe apostol, îi zise: "De vreme ce stii prin blestemul tau a pricinui moarte, arata si puterea rugaciunii tale, la fiica mea pe care o am dat astazi". Deci primind apostolul acesta bucuros, intra în camara cea de nunta, si întarind pe tineri spre curatenie, si convingându-i ca sa urasca dulceata poftei trupesti, dându-i în seama lui Dumnezeu s-a dus de acolo. Deci peste putina vreme a vazut mirele pe un oarecare, ce semana cu apostolul, si vorbea cu mireasa, si parându-i-se ca este Toma, îi zise: "N-ai iesit tu mai înainte decât toti? Dar cum iarasi ai venit?" Iar cel ce se aratase zise: "Eu nu sunt Toma, ci dupa har frate îi sunt lui, si cine va urma dupa Mine ca dânsul, lepadându-se de lume, va fi la a doua nastere nu numai frate, ci si dimpreuna mostenitor împaratiei Mele". Si zicând aceasta s-a facut nevazut.
Deci, aceia pazind la sine cuvântul ca un margaritar, au facut rugaciune toata noaptea, catre cel ce li se aratase, iar dimineata s-au dus tatal si socrul la casa în care se culcau tinerii, si aflându-i sezând osebiti, s-au mâhnit, si întrebând pricina, pentru ce sed osebiti, ei au zis: "Ne rugam, ca sa se tina aceasta osebire între noi pâna la sfârsit, ca sa ramânem nedespartiti la vremea cununiilor în camara de nunta cea vesnica, dupa fagaduinta celui ce ni s-a aratat în asemanarea strainului. De aceasta tulburându-se tatal si socrul, fagaduira daruri ca sa fie gasit înselatorul acela, sa fie adus înainte, si trimitând cautau pe cel ce se aratase. Iar cercetatorii dupa cuvântul psalmistului, s-au stins iscodind multe caci cel ce se aratase tinerilor, nu se afla în chip vazut, iar în chip nevazut aratându-se noilor sai ucenici, îi întarea. Fiindca tinerii rugau pe Domnul, ca sa îmblânzeasca mânia tatalui si socrului lor, si sa-i învredniceasca a cunoaste credinta cea adevarata, auzindu-i Dumnezeu, a rânduit ca si acela sa se faca crestin. Si a fost învatat de catre însisi tinerii cinstirea de Dumnezeu, si a crezut în Hristos cu tot sufletul. Iar dupa ce s-a facut aceasta, auzind acesti ispititi ucenici ai lui Hristos, cum ca Toma zaboveste în India, au mers la el cu sârguinta si s-au desavârsit cu sfântul Botez; acestia apoi altora s-au facut propovaduitori ai Sfintei Evanghelii.
Iar când a mers apostolul Domnului la Gundafor împaratul Indiei, l-a întrebat acesta ce mestesug stie, la lemn sau la pietre a lucra? Apostolul raspunse ca la lemn stie a face pluguri, juguri, cârme si vâsle; iar la pietre, coloane, temple si case împaratesti. Atunci împaratul zise: "Oare, putea-vei sa-mi faci niste palate dupa voia mea la locul care îmi va placea? Apostolul zise ca poate; si se tocmira si fara sa-si faca grija, porunci sa se dea apostolului aur, ca sa ia cele ce-i trebuie si sa puna temeliile, aratându-i si locul. Însa apostolul zise: "Acum, împarate, nu este vreme a zidi cineva, ci în luna lui octombrie". Aceasta mi se pare sa o fi zis apostolul, pentru rasplatirea ce este sa se dea în veacul cel viitor, pentru cele ce am facut în viata; si asa prea lesne îndupleca firea împaratului, mai ales ca lua în mâinile sale si dreptarul si desemna cu mestesug locul de construit, si-l linisti ca sa nu aiba nici o grija. Deci mirându-se împaratul de istetimea apostolului, dându-i si de cheltuiala de ajuns, se întoarse la casa sa. Iar apostolul împarti tot aurul la saraci, si ca un apostol facu împaratului case nefacute de mâna de om, în curtea celor întâi-nascuti. Deci trecând câtva timp, împaratului îi era aminte sa stie despre lucru, si auzind ca lipsea numai acoperisul de bucurie socotind ca este adevarata vestea, trimise si alta masura de aur la apostol, zicând sa-i faca acoperisul foarte frumos si mai curând. El iarasi luând aurul, îsi ridica mâinile si ochii catre cer, si zise: "Multumescu-Ti Iubitorule de oameni, ca în multe feluri de chipuri stii si rânduiesti mântuirea fiecaruia; si aflându-se tot în acel gând, îl împarti tot la cei lipsiti. Deci în cele din urma, unii din cei ce se aflau cu apostolul, au spus împaratului ca nu va iesi nici un fel de zidire de la acel om, de vreme ce aurul l-a împartit la saraci, si înca propovaduieste pe un Dumnezeu nestiut, face niste lucruri minunate catre cei ce merg la dânsul, si nu manânca nimic".
Împaratul umplându-se de nespusa mânie, a trimis si a adus pe apostol si l-a întrebat daca a zidit palatul? Iar el raspunzând a zis: "Ti-am zidit împarate palat foarte frumos, precum am învatat eu sa lucrez, de la marele mester Hristos". Si împaratul zise: "Ia sa mergem sa-l vedem". Iar apostolul zise: "Nu-ti va trebui acum, ci când te vei muta de aici, atunci cu bucurie vei avea salasluirea palatului ce s-a zidit. Iar împaratului parându-i ca-l ia în râs, striga salbaticit: "Luati pe acest înselator si-l bagati într-o groapa, care va fi mai întunecoasa, împreuna cu negutatorul, care mi l-a adus". Deci aflându-se la închisoare în legaturi apostolul, fratele împaratului cazând în multa inima rea, chemând pe împaratul îi zise: "Pentru mâhnirea ce ti s-a întâmplat de la acest înselator, îngreunându-ma la suflet, acum voi sa mor"; si vorbind amândoi asa, îi pieri firea si muri.
Atunci luându-i sufletul îngerul, si purtându-l pe la salasele Domnului îi arata frumusetea lor si-l întreba unde-i place sa locuiasca? Iar sufletul vazând unul mai ales si osebit pe urma tuturor, îl arata pe acela îngerului, si se ruga a se salaslui în o parte a acelui palat; îngerul însa îi zise: "Nu vei putea sa te salasluiesti în acesta ca este al fratelui tau pe care i l-a facut Toma strainul". El îi zise: "Rogu-te lasa-ma sa ma duc la dânsul, ca-l voi cumpara de la el cu putin pret si ma voi întoarce; ca el nu-i stie frumusetea.
Atunci îngerul întorcând sufletul în trupul cel mort, si trezindu-se mortul ca dintr-un somn greu, a trimis sa cheme pe fratele sau. care venind îi zise: "Stiu fara îndoiala ca ai fost tu bucuros sa dai jumatate din împaratia ta pentru mine, ca sa înviez. Cer dar de la tine un dar mic, si te rog a mi-l da". Împaratul zise: "Ceea ce este în puterea mea, voi da bucuros, iubitului meu frate", adeverindu-i cu juramânt. Atunci fara nici o sfiala spuse frate-sau cererea, zicând: "Daruieste-mi palatul pe care-l ai în ceruri; câti bani vei vrea sa-ti dau sa mi-l dai?" Împaratul la aceasta ramase ca un mut; apoi întreba: "Eu sa am palate în cer? De unde?" "Cu adevarat ai, macar ca tu nu stii; cele ce ti le-a zidit strainul care este închis în temnita".
Atunci punând împaratul în mintea sa cuvintele acestea, urni pe frate-sau în acest chip, zicându-i: "De ar fi ceea ce poftesti din cele ce sunt sub împaratia mea, ar fi pacat a se calca juramântul; dar fiindca este din cele ce sunt osebit la ceruri, judeca tu singur! Fiind însa mesterul de fata, ti-l ia si-ti va face mai frumoase, decât cele ce ai vazut". Acestea zicând, scoase pe apostol si pe Avan din temnita; si cazând împaratul la picioarele lui, i-a cerut iertare pentru greseala ce a facut din iuteala mâniei. Iar apostolul multumind lui Dumnezeu de aceasta, si luminându-i pe amândoi cu cuvântul harului, dându-le si arvuna împaratiei celei vesnice, adica dumnezeiescul Botez, se duse în alte cetati propovaduind si binecuvântând pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfânt.
Sfantul Apostol Tadeu
Sfantul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam si cunostea desavarsit dumnezeiasca Scriptura a Legii Vechi. Si s-a suit in Ierusalim la inchinaciune in zilele Sfantului Ioan Botezatorul si s-a minunat auzind propovaduirea lui si vazand ingereasca lui viata, si a fost botezat de catre dansul. Dupa aceea, vazand pe Domnul nostru Iisus Hristos in trup petrecand cu oamenii si auzind invatatura Lui si vazand minunile Lui, s-a dus dupa Dansul si a fost numarat in ceata celor saptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie in Evanghelie: Domnul a aratat si pe alti saptezeci si i-a trimis pe ei cate doi inaintea fetei Sale, in toata cetatea si locul, unde voia sa mearga. Iar dupa patimirea cea de bunavoie, dupa moartea Domnului si dupa invierea cea de a treia zi si inaltarea Lui la ceruri, Sfintii Apostoli impartindu-se in toata lumea la propovaduire, Sfantul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru ca asa a fagaduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai inainte de patima Sa cea de bunavoie, trimitandu-i pe mahrama inchipuirea cea ne facuta de mana a Preasfintei Sale fete si scriind catre dansul: "Cand ma voi inalta la Tatal, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tamadui desavarsit de boala care te-a cuprins pe tine si iti va da viata vesnica tie si celor ce sunt cu tine". Deci Apostolul Tadeu, mergand in cetatea Edesa, nu s-a aratat indata stapanitorului, ci mai intai a intrat in casa unui evreu cunoscut al sau, cu numele Tobie, si fiind gazduit la dansul, a inceput cu minune a face tamaduiri cu puterea lui Hristos, tamaduind toate bolile prin punerea mainilor si prin chemarea numelui Domnului. Deci, strabatand vestea despre dansul prin toata cetatea, au inceput a aduce la dansul pe neputinciosii lor si, vazand tamaduirea lor cea grabnica ce se facea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit si domnului Avgar, cum ca un barbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.
Deci Avgar indata si-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i fagaduia ca are sa trimita la dansul pe unul din ucenicii Sai si s-a gandit in sine, zicand: "Oare nu a venit acela pe care ii fagaduise lui sa-l trimita?" Apoi, poruncind sa-l cheme pe Tobie, a zis catre dansul: "Aud ca in casa ta este un om din Ierusalim, care tamaduieste toate bolile cu numele lui Iisus". Tobie a zis: "Cu adevarat, stapane, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!" Domnul a zis: "Adu-l aici la mine". Si ducandu-se Tobie la Sfantul Tadeu, i-a zis: "Domnul acestei cetati m-a chemat si mi-a poruncit sa te duc la el, ca sa-l tamaduiesti de bolile ce l-au cuprins!" Si a zis Tadeu: "Cu adevarat eu sunt trimis la dansul". Iar a doua zi au mers amandoi la domnul Avgar, fiind adunati acolo toti boierii si dregatorii lui. Si intrand apostolul cu Tobie pe usile palatului domnesc, si domnul uitandu-se la dansul, a vazut fata lui apostoleasca stralucind cu lumina si, inspaimantandu-se, s-a sculat degraba de la locul sau si i s-a inchinat pana la pamant. Si s-au mirat toti cei ce stateau de fata, vazand pe domnul ca se inchina la un strain; pentru ca aceia nu vedeau stralucirea cea minunata care iesea din fata lui Tadeu. Deci domnul l-a intrebat pe Sfantul Tadeu: "Oare tu esti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a fagaduit prin scrisoare sa-mi trimita pe unul din ucenicii Sai, ca sa-mi dea sanatate desavarsita neputintei mele si viata vesnica, mie si celor ce sunt cu mine?" Apostolul lui Hristos a raspuns: "De vreme ce ai pus mare nadejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dansul. Si daca credinta ta catre El se va inmulti mai mult in tine, toate cele dorite de tine vor fi dupa credinta ta". Avgar a zis: "Am crezut atata intr-insul, incat am voit sa adun puterea ostii si sa merg asupra iudeilor care L-au rastignit pe El, ca sa razbun asupra lor rautatea aceea si sa-i pierd cu desavarsire. Dar stapanirea romana, sub care suntem, m-a oprit". Sfantul Tadeu a zis: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinta de ajutorul omenesc in vremea patimirii Sale de la iudeii cei zavistnici si rai; caci putea sa puna inaintea Sa legiuni de ingeri, dar, implinind voia Parintelui, a patimit pentru mantuirea a toata lumea. Iar dupa implinirea voii Parintelui Sau, S-a suit catre Dansul la ceruri cu slava si a sezut de-a dreapta Lui, si nu are trebuinta ca cineva sa-L razbune pe El asupra vrajmasilor Lui, avand El insusi putere peste toti, ca sa judece viii si mortii, si fiecaruia sa-i rasplateasca dupa faptele lui". Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu catre Avgar si catre cei ce erau cu dansul, Sfantul Tadeu l-a adus la desavarsita credinta si l-a botezat. Atunci Avgar a castigat in Sfantul Botez tamaduire de lepra pe care o avea ramasa pe fata sa dupa cea dintai vindecare, caci mai inainte era lepros peste tot trupul, si cand s-a adus la el scrisoarea lui Hristos si chipul cel nefacut de mana al Preasfintei fete a Lui, atunci i-a fost cea dintai tamaduire, curatindu-i-se trupul de lepra, ramanand numai o mica parte - cu dumnezeiasca randuiala -, pe fata lui, pana la venirea apostolului Tadeu. Iar cealalta tamaduire desavarsita a lui, nu numai cea trupeasca, dar si cea sufleteasca, s-a facut prin venirea apostolului si prin Sfantul Botez, cand a iesit din sfanta scaldatoare cu totul intreg si sanatos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toata casa sa; asemenea s-au botezat si ceilalti care vazusera minunile si castigasera tamaduire de neputintele lor. Apoi Sfantul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar sa adune pe toti locuitorii cetatii si sa asculte cuvantul lui Dumnezeu. Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stand pe un loc inalt, a inceput a le bine vesti pe Unul adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul, toate cele vazute si nevazute, cu atotputernica Sa tarie, si cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorat din cer pe pamant, prin cea negraita intrupare pentru mantuirea omeneasca, si a patimit de voie, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri, si a pregatit celor buni rasplatire vesnica la ceruri, iar celor rai pedeapsa nesfarsita in iad. Asemenea, le-a spus si toate celelalte taine ale mantuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au vazut si minunile lui, caci vedeau pe domnul lor tamaduit si pe ceilalti multi; deci au inceput a slavi pe Hristos, cerand Sfantul Botez. Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfanta credinta cea intru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici si s-au pus preoti, prin punerea mainilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrand sa multumeasca Sfantului Apostol Tadeu pentru tamaduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfantul n-a primit, zicand: "Daca pe ale noastre le-am lasat, apoi cum sa vrem sa le primim pe cele straine?" Deci intarind in Edesa sfanta credinta si pe toate randuindu-le bine, Sfantul Apostol Tadeu s-a dus in Mesopotamia, si luminand acolo pe multi si zidind multe biserici, strabatea pretutindeni cetatile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergand la Virit, cetatea Feniciei, propovaduind si botezand pe multi, s-a odihnit intru Domnul. Nota. Sa se stie ca acest Sfant Tadeu este altul decat Sfantul Iuda Tadeu, care s-a numit Levi, unul din cei doisprezece apostoli, a carui pomenire este in 19 zile ale lunii iunie; dar in Prolog si in Sinaxar s-a scris in aceasta zi despre Tadeu cel de acum, astfel: "Pomenirea Sfantului Tadeu care s-a numit si Levi". Dar aceasta numire de Levi nu este a acestui Sfant Tadeu, ci a celui dintai, care este din cei doisprezece apostoli, precum scrie la Evanghelistul Matei, in capitolul 20. Acest lucru l-a aratat luminos Nichifor Calist, scriitorul grec de istorii bisericesti, in a doua sa carte, in capitolul 40, scriind astfel despre acesti doi cu numele de Tadeu: "Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea indoita numire, Tadeu si Levi, fiul lui Iosif si fratele lui Iacob cel aruncat de pe aripa bisericii, mai intai a cercetat Iudeia si Galileea, Samaria si Idumeea, apoi cetatile Arabiei si partile Siriei si ale Mesopotamiei, vanandu-le cu mreaja Sfintei Evanghelii; iar mai pe urma a mers in Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai inainte celalalt Tadeu - unul din cei saptezeci - a propovaduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a implinit el bine". Acestea scrie Nichifor despre cei doi cu numele Tadeu, dintre care cel dintai care este din cei 12 Apostoli, il numeste Levi, iar pe celalalt, adica pe acesta ce este din cei 70, numai Tadeu, nu si Levi. inca si Sfantul Evanghelist Matei a fost numit Levi, iar de ce s-a facut aceasta, cauta viata lui, in 16 zile ale lunii noiembrie.
Simon Cananitul (Zilotul)
Chiar dacă Evanghelistul Luca în Evanghelia sa şi în cartea Faptele Apostolilor îl numeşte Simon Zilotul, totuşi persoana rămîne una şi aceeaşi.
Sfantul Apostol Simon Zilotul este acela care a urmat lui Hristos dupa savarsirea minunii de la Nunta din Cana Galileii. Sfantul Simon, numit si Natanael, este tanarul mire din Cana, care si-a lasat casa, parintii si mireasa pentru Mirele cel ceresc.
Acest sfant Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cand Simon a avut nunta cea legiuita, a fost chemat si Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungandu-le vinul, Domnul a prefacut apa in vin. Mirele, vazand o minune ca aceea, indata a crezut ca Domnul este adevaratul Dumnezeu si, lasindu-si nunta si casa, i-a urmat Lui cu osardie, pentru care s-a numit "Zilotul", adica ravnitor.
Odata cu Pogorarea Duhului Sfant, mirele cel din Cana a inceput a propovadui si el, alaturi de Apostoli, Evanghelia in toata lumea. El a propovaduit in Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul sau, fiind rastignit si ingropat.
Asemănarea cu apostolul Iacov fiul lui Alfeu şi Tadeu
Ca şi Iacov fiul lui Alfeu şi Tadeu, sfîntul apostol Simon Cananitul face parte din categoria apostolilor fără renume. El este o persoană despre care Sfînta Scriptură nu vorbeşte mult, o persoană care nu a ieşit prea mult în evidenţă, totuşi de o importanţă deosebită. Numele lui Simon Cananitul îl găsim scris numai în cele 4 referinţe Biblice unde sunt listate numele celor 12 Apostoli (Matei 10, Marcu 3, Luca 6 şi Faptele Apostolilor 1). Şi privind la lista aceasta şi contextul acestor referinţe, învăţăm următoarele despre el:
- a fost chemat de către Domnul Isus, şi împreună cu cei 11 ucenici a primit putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală, şi orice fel de neputinţă. (Vezi Matei 10:1-3)
- a fost rînduit alături de cei 11, de către Domnul Isus, ca să-i fie aproape. Isus a vrut ca aceşti 12 ucenici să fie cu El, în preajma Lui pentru tot timpul lucrării Sale pe acest pămînt. Şi nu numai atît, dar Simon Cananitul, împreună cu cei 11 apostoli, au fost chemaţi de Domnul Isus, ca mai apoi să-i trimită să provăduiască Evanghelia. Mulţi au fost chemaţi de către Domnul Isus, dar numai 12 au fost rînduiţi ca să fie cu El, ceea ce arată importanţa fiecăruia în grupul celor 12. (Citeşte Marcu 3:13-18)
-Simon Cananitul, a fost unul din cei 12 pentru care Domnul Isus a stat o noapte întreagă în rugăciune, ca mai apoi să-i aleagă. Aceasta ne arată că împreună cu cei 11, Simon a avut o importanţă deosebit de mare şi un loc deosebit în planul Lui Dumnezeu cu privire la cei 12 ucenici ai Domnului Isus. (Citeşte Luca 6:12-15)
-Simon Cananitul, împreună cu cei 10 apostoli , a fost prezent la înălţarea Domnului Isus la ceruri. Apoi împreună cu ceilalţi, el s-a întors în camera de sus la Ierusalim, unde stăruind în rugăciune, toţi împreună aşteptau coborîrea Duhului Sfînt. (Faptele Apostolilor 1:9-14)
Sfantul Apostol Matia
Sfantul Matia a fost ales in randul celor doisprezece Apostoli, in locul lui Iuda Iscarioteanul, prin tragere la sorti. Sfantul Evanghelist Luca ne relateaza acest episod in Faptele Apostolilor: "si au pus inainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis si Iustus, si pe Matia. Si, rugandu-se, au zis: "Tu, Doamne, Care cunosti inimile tuturor, arata pe care dintre acestia doi l-ai ales sa ia locul acestei slujiri si al apostoliei din care a cazut Iuda, ca sa mearga in locul lui. Si au tras la sorti; si sortul a cazut pe Matia; si el s-a randuit impreuna cu cei unsprezece apostoli“ (Fapte 1:23-26).
Apostolul Matia s-a născut în Betleem din tribul lui Iuda. Încă din copilărie, el a studiat Legea lui Dumnezeu sub supravegherea lui Simeon Purtătorul de Dumnezeu.
Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat lumii, Sfântul Matia a crezut că El este Mesia şi l-a urmat apoi cu perseverenţă, fiind numărat printre cei Şaptezeci de Apostoli, pe care Domnul "i-a trimis doi câte doi înaintea feţei Sale" (Luca 10:1).
După Înălţarea Mântuitorului, Sfântul Matia a fost ales de ceilalţi să îl înlocuiască pe Iuda Iscarioteanul peintre cei Doisprezece Apostoli (Fapte 1:15-26). După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Matia a propovăduit Evanghelia în Ierusalim şi în Iudeea împreună cu ceilalţi Apostoli (Fapte 6:2, 8:14). Din Ierusalim, el a mers împreună cu Apostolii Petru şi Andrei în Antiohia Siriană lşi apoi în oraşele Tianum şi Sinope din Capadocia. Aici, Apostolul Matia a fost întemniţat, scăpând în mod miraculos cu ajutorul Sfântului Andrei Întâiul Chemat.
Apostolul Matia a călătorit apoi spre Amasea, un oraş aflat pe malul mării. În timpul călătoriei de trei ani a Apostolului Andrei, Sfântul Matia a fost cu el în Edessa şi Sebasta. În conformitate cu Sfânta Tradiţie a Bisericii, el a propovăduit în Pontine Etiopia (în prezent vestul Georgiei) şi în Macedonia. El a fost frecvent, în acea perioadă, în pericol de moarte, dar Domnul l-a apărat pentru a propovădui Evanghelia.
O dată, păgânii l-au forţat să bea o fiertură otrăvitoare. El a băut-o şi nu numai că nu l-a afectat ci chiar a vindecat câţiva prizonieri care fuseseră orbiţi cu această fiertură. Când Sfântul Matia a ieşit din temniţă, păgânii l-au căutat în zadar, pentru că pentru ei devenise invizibil. Altă dată, când păgânii s-au înfuriat şi vroiau să-l omoare, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit.
Apostolul Matia s-a reîntors în Iudeea unde a continuat să-i lumineze pe compatrioţii săi cu lumina învăţăturilor lui Iisus Hristos. El a făcut minuni mari în Numele lui Iisus Hristos şi a convertit mulţime mare la credinţa creştină.
Marele preot evreu Anania îl ura pe Hristos şi, mai înainte, îl condamnase pe Apostolul Iacov, Fratele Domnului să fie azvârlit de pe înălţimile Templului iar acum a ordonat ca Apostolul Matia să fie arestat şi adus în faţa Sinedriului din Ierusalim.
Anania cel lipsit de evlavie a rostit o cuvântare în care l-a blasfemiat pe Domnul. Folosind profeţiile din Vechiul Testament, Apostolul Matia a demonstrat că Iisus Hristos este Adevăratul Dumnezeu, Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu, Consubstanţial and Coetern cu Dumnezeu Tatăl. După aceste cuvinte, Apostolul Matia a fost condamnat la moarte de către Sinedriu şi lapidat.
Când Sfântul Matia era deja mort, evreii, pentru a-şi ascunde fărădelegea, i-au tîiat capul ca unui duşman la Cezarului. (Conform unor istorici, Apostolul Matia a fost crucificat şi spun că el a murit în Colchis.) Apostolul Matia a primit cununa muceniciei în anul 63. culcându-te, ai dormit ca un leu şi ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuieşte "lăudător" şi "mărturisitor" sau "sânii laptelui". Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile sale apostoleşti ca prin nişte sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credinţă, adică pe cei dintâi credincioşi ai Bisericii.
Mai sunt încă şi unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii şi bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuieşte „fiul întoarcerii" şi de aceea se numeşte Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greşelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a arătat mare îndreptare. El greşise mai întâi prin necredinţă, după aceea a crezut într-însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi propovăduitorul Lui. Greşise către Hristos şi prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât şi-a pus şi sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească şi să-şi câştige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită şi în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi singur Mă voi arăta lui... atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup - a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăţi mântuirea Ta, ci şi la tot neamul omenesc, ca nu numai noi, robii şi ucenicii Tăi, ci şi toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul şi Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ţi slujească cu credinţă şi să Te proslăvească în veci".
Iar după înălţarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovă­duit pe Hristos în felurite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopo-tamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a împlinit bine".
Incă să se mai ştie că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii şi în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către toţi credincioşii, care, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare înţelegere şi plină de învăţături folositoare. Unele cuvinte din acea scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi şi despre înfricoşata judecată ce va să fie; iar altele sunt învăţătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor trupeşti, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie şi de urâciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste. Aşijderea, ele mai învaţă a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a sodomitenilor.
In scrisoarea sa arată încă şi aceasta, că nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgânătate şi să fie chemat la sfânta credinţă, ci se cuvine ca, pe lângă credinţă, să facă şi fapte bune cuviincioase chemării şi vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce spre pildă pe îngerii şi oamenii pedepsiţi de Dumnezeu. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari.
El a suferit multe dureri şi osteneli, trecând prin multe ţări, propovăduind pe Hristos, botezând şi încredinţând popoarele şi povă-ţuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcând mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Şi fiind străpuns cu săgeţi de cei necredincioşi, şi-a sfârşit nevoinţa şi alergarea sa, şi a trecut la Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii aposto-leşti la ceruri.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol şi Evanghelist Marcu (25 aprilie)
Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: "Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu". Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.
Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina - sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.
Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: "Unii ca aceştia - adică creştinii - bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.
Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.
Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop". Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.
Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: "În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.
Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.
Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: "Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria". Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună". Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: "Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!" Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: "Bună a făcut Domnul calea mea!" Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: "În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!" Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.
Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: "Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă". Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: "Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti". Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.
Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: "Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor". După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: "Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?" Răspuns-a Sfîntul Marcu: "Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie". Zis-a omul: "Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu". Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: "Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii". Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.
Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.
Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: "Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!" Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: "Să ducem pe boul acesta la locul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!" Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.
După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: "Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!"
Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău". Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: "Pace ţie, Evanghelistul Meu!" Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: "Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!" Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: "Să tragem boul la ocolul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: "În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!"
Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: "Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare". Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.
Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul - care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria - şi din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie şi fratele lui Zaharia. Pe ea a luat-o Iosif în însoţire legiuită şi i-a născut pe aceşti fii, care sunt pomeniţi în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon şi Iuda. însă acest Sfânt Iuda se numeşte Iuda al lui Iacov - adică fratele lui Iacov cel numit fratele Domnului -, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greşit din neştiinţă faţă de El, pe de o parte pentru necredinţă, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredinţa a greşit, precum adevereşte despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici fraţii lui nu credeau în El.
Tâlcuind aceasta, Sfântul Teofilact spune că feciorii lui Iosif sunt fraţi ai Lui şi zice: „Il ocărăsc fraţii lui, feciorii lui Iosif, între care este şi acest Iuda. Insă de unde aveau ei această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini". Deci este arătat că Iuda de la început a greşit întru neştiinţă către Hristos, cu necredinţa şi cu zavistia. El a mai greşit şi cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în Viaţa Sfântului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif - după întoarcerea din Egipt - împărţind pământul său fiilor lui cei fireşti, pe care i-a avut cu femeia cea dintâi, a voit să facă parte şi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de stricăciune, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind Acela atunci încă prunc mic, iar ceilalţi fii ai lui Iosif - între care şi acest Iuda - nu voiau să-L primească la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeaşi maică. Iar Iacov L-a primit pe El împreună moştenitor la partea sa, şi de aceea Iacov s-a numit după aceea „fratele Domnului". Deci Sfântul Iuda, ştiind greşelile sale cele mai dinainte, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie şi în scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos şi fratele lui Iacov...". Acest sfânt apostol are încă şi alte felurite numiri.
Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi sau Tadeu şi aceasta nu fără oarecare taine, pe care le putem cunoaşte în parte din tâlcuiri, pentru că Levi se numeşte „împreunat" sau „din inimă" sau „ca un leu". Deci Sfântul Iuda s-a numit Levi, pentru că după greşeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neştiinţă, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste din inimă şi ca un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Drept aceea, cu dreptate şi cu cuviinţă s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care oarecând s-au zis şi despre Iuda cel dinainte, fiul lui Iacov şi strămoşul lui Hristos: ludo, pe tine te laudă fraţii tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu şi ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuieşte "lăudător" şi "mărturisitor" sau "sânii laptelui". Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile sale apostoleşti ca prin nişte sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credinţă, adică pe cei dintâi credincioşi ai Bisericii.
Mai sunt încă şi unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii şi bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuieşte „fiul întoarcerii" şi de aceea se numeşte Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greşelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a arătat mare îndreptare. El greşise mai întâi prin necredinţă, după aceea a crezut într-însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi propovăduitorul Lui. Greşise către Hristos şi prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât şi-a pus şi sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească şi să-şi câştige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită şi în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi singur Mă voi arăta lui... atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup - a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăţi mântuirea Ta, ci şi la tot neamul omenesc, ca nu numai noi, robii şi ucenicii Tăi, ci şi toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul şi Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ţi slujească cu credinţă şi să Te proslăvească în veci".
Iar după înălţarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în felurite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopotamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a împlinit bine".
Incă să se mai ştie că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii şi în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către toţi credincioşii, care, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare înţelegere şi plină de învăţături folositoare. Unele cuvinte din acea scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi şi despre înfricoşata judecată ce va să fie; iar altele sunt învăţătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor trupeşti, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie şi de urâciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste. Aşijderea, ele mai învaţă a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a sodomitenilor.
In scrisoarea sa arată încă şi aceasta, că nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgânătate şi să fie chemat la sfânta credinţă, ci se cuvine ca, pe lângă credinţă, să facă şi fapte bune cuviincioase chemării şi vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce spre pildă pe îngerii şi oamenii pedepsiţi de Dumnezeu. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari.
El a suferit multe dureri şi osteneli, trecând prin multe ţări, propovăduind pe Hristos, botezând şi încredinţând popoarele şi povă-ţuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcând mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Şi fiind străpuns cu săgeţi de cei necredincioşi, şi-a sfârşit nevoinţa şi alergarea sa, şi a trecut la Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii apostoleşti la ceruri.
Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena
Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.
Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.
Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : " Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! "( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).
Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).
Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si " cealalta Marie " (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, " cealalta Marie " nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), " cealalta Marie " fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : " Bucurati-va ! ". Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.
Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : "Maria", recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : " Rabbuni ! (Invatatorule) ! " si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : " Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal ! ". Si o trimise sa vesteasca " fratilor " Sai ceea ce vazuse.
Devenita pentru a treia oara " apostol al Apostolilor ", Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).
Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. - Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii ; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta ; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.
Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim ; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena ! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.
Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.
Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii (cf. 4 august). Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.
Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.
Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric " cei sapte demoni " ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.
Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu apostolii (22 octombrie)
Acest sfînt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgînesc şi toţi necredincioşii, adunîndu-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinîndu-se neînsufleţiţilor zei. Văzînd acest lucru, Sfîntul Averchie a plîns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsînd pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgînd în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mîini omeneşti. Apoi, închinîndu-se în cămara sa, se ruga zicînd: "Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpîneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pămînt, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvîntătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mîinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă". Astfel rugîndu-se sfîntul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tînăr mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, dîndu-i lui în mîini un toiag şi zicîndu-i: "Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărîmi pe începătorii rătăcirii".
Sculîndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplîndu-se de rîvnă, s-a sculat şi, apucînd un lemn mare ce i-a venit la îndemînă - fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte - a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungînd la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întîi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărîmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfîntul Averchie, nici să strige cînd îi sfărîma şi nu se auzea decît zgomotul ce se făcea din căderea la pămînt a idolilor şi din sfărîmarea lor.
Atunci, deşteptîndu-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergînd degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pămînt şi sfărîmaţi. Cînd au văzut pe Sfîntul Averchie călcînd cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărîmîndu-le cu lemnul ce-l avea în mîini, s-au înfricoşat. Iar Sfîntul Averchie, întorcîndu-se spre dînşii, le-a zis cu mînie: "Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătîndu-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat". Aceasta zicîndu-le sfîntul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti.
Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcîndu-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strîns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzînd pe zeii lor zdrobiţi şi sfărîmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pămînt, s-au mirat. Apoi, umplîndu-se de mînie mare, strigau în multe feluri, zicînd: "Averchie să fie ucis". Alţii răcneau: "Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale". Iar cei mai mulţi strigau: "Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toţi casnicii săi". Însă cei mari ziceau către popor: "Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzîndu-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată". Astfel tulburîndu-se poporul şi vrînd să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţînd pe credincioşii care se adunaseră la dînsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele.
Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfîntul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, pînă ce se va potoli poporul. Dar sfîntul nu se temea şi a zis: "Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul mîntuirii tuturor neamurilor, netemîndu-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru rîvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mîinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mîinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dînsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, avînd pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decît toată viaţa aceasta chinuită". Acestea zicîndu-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungînd la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergînd la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo - şi care cîrteau pentru sfărîmarea idolilor - le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea păgînii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărîmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dînsul cu aprindere, scrîşnind din dinţi asupra lui şi vrînd să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe cînd se apropia poporul de Sfîntul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încît pe toţi i-au înspăimîntat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mîinile. După aceea, căzînd la pămînt, s-au tăvălit, spumegînd şi adeseori slobozeau glas înspăimîntat, strigînd: "Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme".
De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicîndu-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfîntul, făcînd rugăciune, a zis: "Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmînd cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvîrşeşti întru dînşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine". Astfel rugîndu-se Sfîntul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mîini, le-a zis: "În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic". Iar diavolii, strigînd cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pămînt ca morţi. Apoi Sfîntul Averchie, apucînd pe fiecare de mînă, i-a ridicat de la pămînt şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, căzînd înaintea sfîntului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.
Toate acestea văzîndu-le poporul, şi-a schimbat mînia şi a strigat: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte". Iar către Sfîntul Averchie au zis: "Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dînsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El". Iar Sfîntul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvîntarea pînă la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punîndu-şi mîinile pe dînşii. Popoarele, ascultînd învăţătura lui şi văzîndu-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfîntul Averchie. Iar el - de vreme ce acum era seară - a amînat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfîntul Botez. Apoi, a doua zi, adunîndu-se iarăşi la dînsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcînd obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.
Străbătînd vestea despre dînsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dînsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfîntului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfîntul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflîndu-l învăţînd poporul, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfîntul, avînd mai întîi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: "Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale". Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dînsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mîinile sfîntului ca s-o împartă la săraci, şi luînd multă învăţătură de la dînsul, s-a întors la locul său.
Fiul ei Evxenian Plopion, văzînd că maica sa şi-a căpătat lumina ochilor şi aflînd că numai Sfîntul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfîntul, învăţînd şi pe Evxenian credinţa, l-a cîştigat şi pe el pentru Hristos.
După aceasta, alte trei cinstite femei, avînd ochii orbi, s-au apropiat de sfîntul şi, închinîndu-se lui, i-au zis: "Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei". Iar sfîntul a zis către dînsele: "De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui". Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar cînd se ruga sfîntul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covîrşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfîntul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pămînt, neputînd să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfîntul le-a întrebat pe femei: "Ce aţi văzut cînd s-au deschis ochii voştri?" Cea dintîi a răspuns: "L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingîndu-se de ochii mei". A doua a zis: "Eu am văzut un tînăr frumos, atingîndu-se de ochii mei". Iar a treia a zis: "Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingîndu-se de ochii mei". Auzind acestea sfîntul şi toţi cei ce erau cu dînsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.
După aceasta Sfîntul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmînd Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţînd cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergînd la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lîngă un rîu şi s-a rugat, zicînd: "Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile". Cînd a sfîrşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimîntat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfîntului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfîntul a poruncit celor ce erau cu dînsul să sape gropi adînci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau cîştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.
Odată, vrînd să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerîndu-i binecuvîntare. Căutînd sfîntul la faţa necuratului şi vrînd să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinîndu-se cu mîna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzînd, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfîntul: "Să nu mă socoteşti că sînt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sînt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav". Zicînd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfîntului şi a început să-l chinuie. Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tînăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: "Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sîrgui să-ţi răsplătesc şi la bătrîneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei".
Sfîntul, întorcîndu-se acasă, şapte zile n-a mîncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine". Iar sfîntul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfîntul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta.
În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amîndoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mîhnire pentru dînsa. Adunînd din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicînd: "Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei". Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: "Ştire s-a făcut stăpînirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpînire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încît izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, avînd trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă".
Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfîntul Averchie, aducîndu-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă pînă la Roma, a zis întru sine: "Deşi te-ai sîrguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrîneţele, ci şi acolo voi sfărîma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său". Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemînd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.
Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pîine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci cînd îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar cînd îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar cînd voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvîntare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încît nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfîntului păcatul său şi a cerut iertare de la dînsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvîntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.
După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzînd aceasta pe Sfîntul Averchie, a rîs şi i-a zis: "Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrîneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?" Iar sfîntul i-a răspuns: "Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mîngîia cu aceasta, diavol blestemat". Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe cînd o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pămînt şi a o bate. Atunci Sfîntul Averchie, ridicîndu-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: "Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adînc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici". Iar sfîntul i-a răspuns: "Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrîneţele mele pînă aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici". Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc. Spre acea piatră arătînd sfîntul cu mîna, a zis către diavol: "Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta pînă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lîngă porţile dinspre miăzăzi". Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurămînt, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinînd din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinînd cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducînd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfîntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, cînd au văzut piatra căzînd ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, pînă cînd s-a întors sfîntul înapoi la dînşii.
Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfîntului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plîngă. Apoi sfîntul, întinzînd mîna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţîndu-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfîntului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: "Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pîinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat". Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintîi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, cîte trei mii de măsuri de grîu - căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfîntul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amîndouă lucrurile cerute, dîndu-i şi înscris pentru aceasta.
Petrecînd el cîtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicîndu-i: "Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi". Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temîndu-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţîndu-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfîntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei.
Mai întîi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducînd pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecînd Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.
Astfel, arhiereul Averchie a răspîndit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mîntuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dînşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întîmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită căzînd înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvîntarea sfîntului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfîntul Averchie, intrînd în biserica din cetate şi şezînd pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toţi anii, pînă la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezămînt împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfîntul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sîrguinţa Sfîntului Averchie.
Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinîndu-şi turma, s-a apropiat de sfîrşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale". Iar Averchie şi-a chemat turma şi a spus că viaţa lui se sfîrşeşte. Dînd obişnuitul său cuvînt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormîntul şi, dînd tuturor pace şi binecuvîntare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Aşa s-a sfîrşit Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avînd şaptezeci şi doi de ani. Plîngînd mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormîntul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormînt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one