Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Sfinti si mucenici

Viaţa Sfîntului şi Dreptului Iov, mult pătimitorul

Sfîntul şi dreptul Iov se trăgea din seminţia lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El îşi avea petrecerea sa în pămîntul Hus, într-una din laturile Arabiei, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se păşteau erau cinci sute şi slugi foarte multe, avînd el lucruri mari pe pămînt, pentru că era bărbatul acesta de bun neam şi cu cinste mare între toţi cei ce vieţuiau la răsărit.
Acesta era om adevărat, fără prihană, drept şi credincios, depărtîndu-se de la tot lucrul rău. El avea şapte feciori şi trei fete. Şi feciorii, văzînd pe tatăl lor că face milostenie veşnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; şi mulţi oameni erau chemaţi la masă şi ei slujeau la masa celor necăjiţi acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toţi împreună la cel dintîi frate, într-altă zi la celălalt frate şi aşa pînă la cel din urmă, cînd începeau iarăşi de la cel dintîi. Iar după ce se sfîrşeau cele şapte zile ale ospeţelor lor, Iov trimitea la dînşii, sfătuindu-i şi învăţîndu-i, ca fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa cu de-amănuntul, dacă n-a greşit ceva cu cuvîntul sau cu gîndul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu şi cu dinadinsul se păzea pe dînsul şi pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.
Şi acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curăţire, cum se aduceau jertfe sîngeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gîndul lui Dumnezeu. Aşa făcea dreptul Iov în toate zilele.
Şi a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile şi au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puşi ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor şi nevoile lor cele de multe feluri. Cu dînşii a venit şi diavolul, ispititorul şi clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Şi atunci a venit şi satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: "Dar tu de unde vii?" Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.
Şi, răspunzînd diavolul către Domnul, a zis: "Înconjurînd pămîntul şi străbătînd partea cea de sub cer, şi iată sînt de faţă". Şi i-a zis lui Domnul: "Oare socotit-ai în gîndul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sînt pe pămînt, fiind fără de prihană, drept şi credincios, depărtîndu-se de toate lucrurile cele rele?" Şi asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.
Răspuns-a diavolul şi a zis Domnului: Oare Iov în deşert cinsteşte pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru şi pe cele din afară ale casei lui şi pe toate cele ce sînt împrejurul lui; lucrurile mîinilor lui nu le-ai binecuvîntat şi dobitoacele lui nu le-ai înmulţit pe pămînt? Dar trimite mîna Ta şi Te atinge de toate cele ce are şi să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în faţă! Ca şi cum ar fi zis: "Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atîta avere şi cinste? Dar, dă-l pe mîna mea, să vedem nu Te va blestema în faţă?"
Atunci Domnul a zis diavolului: Toate cîte sînt ale lui, le dau în mîinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu şi fără îngăduinţa Lui. Putea el să se ducă peste Iov şi mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, pînă n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotţiitorului Dumnezeu şi nu-i îngăduie să facă mai mult decît vrea El.
Şi a venit diavolul la Iov. Şi prima dată, cînd a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorît foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: "Foc a căzut din cer pe pămînt şi a ars oile tale, asemenea şi pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun". Pe cînd acesta grăia, a venit un alt vestitor şi a zis către Iov: "Perechile de boi arau şi asinele păşteau aproape de dînşii, cînd, venind hoţii, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorît cu sabia; şi, rămînînd eu singur, am venit ca să-ţi spun despre acestea". În acelaşi timp un alt vestitor a venit la Iov şi i-a grăit lui: "Haldeii, făcînd trei tabere, au năvălit asupra noastră şi au înjugat cămilele şi le-au robit, şi slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun".
La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: "Feciorii tăi şi fetele, mîncînd şi bînd la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vînt mare cu vifor şi s-a atins de cele patru unghiuri ale casei şi a căzut casa peste copiii tăi şi toţi au murit; iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun".
Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvînt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, şi-a rupt hainele sale, şi-a tuns perii capului, şi-a presărat ţărînă peste capul şi, căzînd cu faţa pe pămînt, s-a închinat Domnului şi a zis: Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac! De toate acestea cîte i s-au întîmplat, Iov n-a greşit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atît de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, văzînd că i-a luat totul şi nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Şi a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului şi împreună cu ei a venit şi diavolul. Şi a zis Domnul către diavol: "Dar tu de unde vii?" Iar el a zis: "Străbătînd partea cea de sub cer şi înconjurînd tot pămîntul am venit". Atunci Domnul a zis către dînsul: "Oare gîndit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pămînt, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul şi neţinîndu-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile şi fiii lui, ca să le pierzi".
Răspunzînd diavolul, a zis către Domnul: "Piele pentru piele; toate cîte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu aşa! Ci trimite mîna Ta şi Te atinge de trupul şi de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în faţă!" Iar Domnul a zis către diavol: "Iată, ţi-l dau ţie, dar să nu te atingi de sufletul lui". Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decît tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atîta luptă pentru mîntuirea sufletului.
Şi a venit diavolul, cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi l-a lovit pe Iov, de la cap pînă la picioare cu lepră. Atunci Iov, cînd s-a văzut lepros din creştet pînă-n talpă, a căzut la pămînt de durere; şi, a ieşit afară din cetate, unde şedea pe gunoi, curăţindu-şi rănile cu un hîrb. Şi n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci şapte ani şi jumătate l-au mîncat viermii de viu pe Iov! Aşa a răbdat. Iar soţia lui, rămînînd sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credinţă, se ducea cu traista prin sat, la cerut; şi îi aducea cîte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soţia lui; singura mîngîiere, ca să nu moară de foame.
Trecînd multă vreme şi văzînd diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Ştia că femeia e mai slabă. Şi a zis către dînsul femeia lui: "Iată, acum te mănîncă viermii de viu în gunoi, ţi-a luat toată averea şi copiii de atîţia ani şi tu nu zici nici un cuvînt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi nu-ţi pierzi răbdarea! Pînă cînd vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puţin timp, aşteptînd nădejdea mîntuirii mele; că s-a pierdut pe pămînt pomenirea ta, fiii şi fetele tale; durerile şi ostenelile pîntecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur şezi afară, fără acoperămînt, pe gunoi şi plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind şi trecînd din loc în loc şi alergînd din casă în casă, aşteptînd apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele şi de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvînt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi mori".
Iar Iov îi spunea cu blîndeţe, că vedea că diavolul vorbeşte prin gura ei: "Pentru ce grăieşti aşa, ca o femeie din cele nebune? Nu sînt eu Iov care eram ca împăraţii de bogat şi cinstit în lume? Nu-ţi aduci aminte ce cinste am avut noi pe pămînt şi cîtă avere şi cîte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mîna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?"
Auzind trei prieteni ai lui de toate răutăţile care au venit asupra lui, au mers la dînsul fiecare din ţara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpînitorul Savheilor şi Ţofar, împăratul Mineilor. Aceştia erau ca nişte împăraţi de bogaţi, boieri mari din alte ţări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei şi lînă. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar aşa; şi se sfătuiseră între dînşii, ca să-l cerceteze pe Iov şi să-l mîngîie.
Văzîndu-l de departe, cum îl ştiau ce om cinstit era, ce palate şi ce slugi avea, nu l-au cunoscut şi au strigat cu glas mare şi au plîns, rupîndu-şi hainele şi presărîndu-şi ţărînă peste capetele lor. Ei au stat la dînsul şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni dintre dînşii n-a vorbit către dînsul vreun cuvînt, pentru că vedeau rănile lui cumplite şi foarte mari. Şi gîndeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?
Şi la şapte zile a deschis cuvîntul Elifaz şi, în loc să-l mîngîie pe Iov în rănile şi în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvîntul: "Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu aşa? Ai oprit plata văduvelor şi simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv şi aspru! Ai fost mîndru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!" Şi aşa mereu l-a mustrat. La fel şi al doilea prieten şi al treilea.
Iar Iov a început a le spune lor cu blîndeţe: "Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă aţi venit aici şi spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, "muma mea", şi viermilor, "voi sînteţi fraţii şi surorile mele", decît să vină prietenii mei şi să mă rănească cu cuvinte". Adică, mai bine mă mîngîiam cu viermii şi cu gîndul la groapă, decît să aud din gura voastră acestea.
Şi le-a spus Iov: "Voi mă învinuiţi că am oprit plata slugilor şi că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor şi maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor şi urechea surzilor; piciorul şchiopilor şi mîna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Uşa mea nu s-a închis la tot străinul şi toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiţi. Deci, nu-i adevărat ce vorbiţi voi. Adevărat că mîna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiţi voi nu este adevărat".
Văzînd Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori şi în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de şapte ani jumătate, numai oasele şi inima rămăsese - căci carnea lui era mîncată de viermi. Şi cînd a venit Ziditorul cerului şi al pămîntului, Iov era acum rănit şi de prietenii lui, ocărît şi defăimat şi de soţia lui şi de toţi. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: "Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veşmîntul tău - că i-a trimis un veşmînt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te şi să stăm de vorbă amîndoi!"
S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani şi frumos şi vesel, s-a îmbrăcat cu veşmîntul dat de Dumnezeu. Şi a spus Dumnezeu către el: "Iov, unde erai tu cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi Mie care-i lăţimea cea de sub cer? În ce loc locuieşte întunericul şi ce loc are lumina? Unde erai tu cînd am măsurat Eu munţii cu aşezămîntul cunoştinţei, văile cu cumpăna şi dealurile; cînd am pus mării hotar nisipul şi am îngrădit marea cu nisip şi I-am spus: "Pînă aici să stai şi întru tine să se sfărîme valurile tale"? Eu am întins crivăţul pe uscat. Eu am făcut cuvîntători pe pămînt. Eu am măsurat greutatea vînturilor. Eu am însemnat calea fulgerilor sub cer. Eu am rînduit naşterile fiarelor din codri, naşterea dobitoacelor pămîntului şi a oamenilor. Eu am făcut orionul şi rariţa cea de miazănoapte şi am împodobit cerul cu stele, cu soare şi lună, şi lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pîntecele maicii tale, Te-am închegat ca brînza, Te-am ţesut ca pînza, Ţi-am făcut inimă şi oase şi te-am făcut făptura Mea în pîntecele maicii tale şi Eu am zidit inima ta şi am ştiut că nu-ţi vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine şi credinţa şi răbdarea ta.
Şi acum, Iov, fiindcă ai aşteptat cu răbdare venirea Mea şi n-ai zis vreun cuvînt rău în atîtea scîrbe şi necazuri şi boale, iată, Eu îţi dăruiesc ţie de acum înainte încă 140 de ani de viaţă; şi vor fi averile tale îndoite. Şi vei ajunge să trăieşti pînă la al cincilea strănepot şi vei adormi plin de zile şi vei veni la Mine să te veseleşti cu Mine în veci".
După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvîntat şi cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decît pe cele dintîi; şi erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăşi şapte fii şi trei fete, precum avea şi mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu soco-tească cineva, cum că copiii lui cei dintîi au pierit ca şi dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morţi n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepţilor. Fetele lui erau atît de frumoase, încît nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moştenire între fraţii lor.
Iov a trăit de toţi anii, 248, văzînd pe fiii fiilor săi, pînă la a patra seminţie; şi s-a sfîrşit întru adînci bătrîneţi. Iar acum petrece în viaţa cea neîmbătrînitoare unde anii nu se împuţinează, în Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pomenirea Sfîntului Prooroc Isaia(9 mai)
Sfîntul Prooroc Isaia era de neam din Ierusalim şi se trăgea din seminţia împăraţilor iudei. El era fiul lui Amos, nu al Proorocului Amos, pentru că Proorocul Amos era de neam tecuntean şi păstor de dobitoace; iar nu ierusalimnean din casă împărătească, fiind cinstit între sfinţii prooroci. Amos, tatăl lui Isaia, era unul din rudeniile împăratului Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu, care nu era numărat între sfinţii prooroci.Isaia, fiul lui, crescuse în frica lui Dumnezeu, învăţînd legea Domnului. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, s-a însoţit cu o femeie după lege şi a născut fiu, precum singur zice de aceasta: "M-am apropiat de proorociţă", adică de soţia mea, cea luată din ceata fecioarelor, pentru a petrece împreună; şi, care, pînă la vremea nunţii slujea în biserica Domnului, cu fapte bune şi sfinte, deprinzîndu-se a se ruga neîncetat lui Dumnezeu; şi se învrednicise de darul proorociei, pentru viaţa ei cea plăcută Lui. Ea este numită proorociţă pentru două lucruri: întîi pentru că este soţie de prooroc, iar al doilea pentru că singură a luat darul proorociei de la Dumnezeu. Şi a zămislit în pîntece de la bărbatul său, proorocul Isaia, şi a născut fii.
Deci, Isaia a zis: Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aici, după înţelegerea tîlcuitorilor, vorbeşte despre fiii săi cei fireşti şi se pomeneşte în proorocia lui Iacov, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune de proorocul Isaia, din povestire ebraică şi aceasta: "El a fost, după maică, moş al împăratului Manase, muncitorul său; pentru că din fiica lui Ofovia, cea însoţită cu împăratul Ezechie, s-a născut Manase. Sfîntul Isaia a început a prooroci în împărăţia lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în Sfînta Scriptură, se numeşte Ozia.
Acel împărat a fost fiul lui Amesie împăratul şi nepot al lui Amos, tatăl lui Isaia. Deci, Sfîntul Isaia a proorocit în zilele împă-ratului Azarie, numit şi Ozia, fiul lui Amesie, în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în zilele împăratului Ezechie, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui Ioatam şi în zilele împăratului Manase, fiul lui Ezechie, de la care a şi pătimit.Dar cum şi ce a proorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea scrisă pe larg, în care este arătată şi viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. El a fost atît de bineplăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit a-L vedea şezînd pe scaun înalt şi preaînălţat, Căruia împrejur Îi stăteau serafimii cei cu cîte şase aripi, strigînd: Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de slava Lui. Iar cînd Isaia proorocul a văzut aceasta, s-a umplut de spaimă şi a zis în sine: O, ticălosul de mine, m-am învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, avînd buze necurate şi petrecînd în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.
Şi s-a trimis la dînsul unul din serafimi, avînd în mîini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi s-a atins de buzele lui, zicîndu-i: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge Domnul fărădelegile tale şi păcatele tale le va curăţi. După aceasta a auzit Sfîntul Isaia glasul Domnului, grăind către dînsul: Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul Meu. Şi a zis Isaia: Iată, eu sînt Doamne. Trimite-mă pe mine! Şi l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei păcătoşi la pocăinţă şi să le spună lor cele ce vor să fie, adică vor lua multe feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă, vor primi milă şi iertare.
Deci, a proorocit Sfîntul Isaia despre multe feluri de lucruri, precum şi despre robia Galileei şi a Samariei de către asirieni; despre năvălirea lui Senaherim asupra Iudeei, despre stricarea multor ţări şi cetăţi cu multe feluri de războaie; dar, mai ales, a proorocit despre zămislirea şi naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară, prin Care s-a mîntuit neamul omenesc. El a zis: Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Şi iarăşi: Ieşi-va toiag din rădăcina lui Iesei - Preacurata Fecioară - şi floare din rădăcina lui va creşte - Hristos - şi va odihni peste dînsul Duhul lui Dumnezeu, Care din Tatăl este şi spre Fiul Se odihneşte. Şi iarăşi: Prunc S-a născut nouă şi Fiul S-a dat nouă, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui; şi se cheamă numele lui, Înger de mare sfat. Asemenea a proorocit şi despre patimile lui Hristos, zicînd: Acesta, poartă păcatele noastre şi pătimeşte durere pentru noi. Răpitu-S-a pentru păcatele noastre şi a fost muncit pentru fărădelegile noastre şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas împotriva celui ce-L tunde pe El; aşa nu Şi-a deschis gura Sa...Chiar şi despre Crucea lui Hristos mai înainte a vestit, zicînd: Slava Libanului va veni la tine, Ierusalime, cu chiparos, cu perg şi cu cedru, ca împreună să preamărească locul cel sfînt al Meu, zice Domnul - şi locul picioarelor Mele îl voi preamări. El a mai vestit a doua înfricoşată venire a lui Hristos, zicînd: Iată, Domnul va veni ca focul şi carele Lui ca viforul, ca să dea cu mînie izbîndirea Sa şi certarea în văpaie de foc. Căci cu focul Domnului se va judeca tot pămîntul.
Proorocul Isaia petrecea întru defăimarea lumii; pentru că deşi era rudă cu împăraţii Iudeii şi putea să aibă multe bogăţii şi slava lumii aceştia, însă pe toate acelea le-a trecut cu vederea pentru Dumnezeu şi petrecea cu soţia sa cea plăcută lui Dumnezeu, în sărăcie de bunăvoie şi smerenie, în înfrînare mare şi în viaţa cea aspră a trupului. Haina lui era un fel de sac făcut din păr, pe care îl punea pe trupul gol; una pentru smerenie, alta pentru omorîrea trupului, iar alta, ca să dea oamenilor celor păcătoşi chip de pocăinţă. Şi cu un chip smerit ca acela, ruga pe Dumnezeu pentru dînşii.
Altădată a umblat gol trei zile prin mijlocul Ierusalimului, neruşinîndu-se de mulţimea poporului, nici necinstindu-şi neamul său cel bun. Aceasta a făcut-o după porunca Domnului; pentru că împăratul Ezechie împreună cu Ierusalimul, cînd a venit Sargon şi Senaherim, împăratul asirienilor, asupra Iudeei cu putere multă, nădăjduia mai mult spre ajutorul Egiptului şi al Etiopiei - pentru că se obişnuiseră iudeii de a cîştiga ajutor mai mult de la egipteni şi de la etiopieni, decît a cere ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Isaia a sfătuit pe împărat şi pe popor, ca să alerge spre Dumnezeu mai mult decît spre oameni şi de la Cel Preaînalt să ceară şi să nădăjduiască ajutor; iar nu de la aceia, care singuri nu pot să se apere, pentru că s-a apropiat şi de ei pierzare. El a proorocit şi de pieirea Egiptului şi a Etiopiei, care are să vină asupra lor, tot de la acelaşi împărat al asirienilor, Senaherim. Şi ca proorocia lui să fie încredinţată tuturor, a mers gol prin toată cetatea; pentru că s-a făcut către dînsul cuvîntul Domnului, zicîndu-i: Mergi şi leapădă sacul de pe mijlocul tău şi scoate încălţămintele tale din picioare.Iar proorocul a făcut aşa, umblînd gol şi desculţ trei ani, spunîndu-le cu cuvintele şi arătîndu-le cu goliciunea sa că se vor lipsi iudeii de ajutorul Egiptului şi al Etiopiei, spre care în zadar se nădăjduiesc şi, cum că, cu un chip ca acesta, egiptenii şi etiopienii se vor duce în robie goi. Pentru că a grăit Domnul: "Precum a umblat robul Meu, Isaia, gol şi desculţ, aşa va duce împăratul asirienilor pe robiţii Egiptului şi al Etiopiei, pe tineri şi pe bătrîni, goi, desculţi şi descoperiţi spre ruşinea Egiptului".
Proorocul Isaia a închipuit cu acea goliciune a sa, goliciunea lui Hristos Domnul nostru, Care a fost dezgolit pe Cruce în privirea tuturor, pe care El a voit a o suferi pentru goliciunea lui Adam, ce a cunoscut-o în rai, după călcarea poruncii lui Dumnezeu.Proorocia lui Isaia despre Egipt şi despre Etiopia s-a împlinit îndată; pentru că Senaherim, împăratul asirienilor, auzind că Toroc, împăratul Etiopiei, vine asupra lui, ajutînd iudeilor, s-a întors împotriva lui şi, biruindu-l, a supus împărăţiei sale pămîntul Egiptului şi al Etiopiei; iar după aceea a mers asupra Iudeei, oştindu-se şi luînd multe cetăţi. El se lăuda că va lua Ierusalimul şi pentru aceasta hulea pe Dumnezeu Cel Înalt prin voievodul său, Rapsac, pe care îl trimisese cu putere multă contra împăratului Ezechie.
Proorocul Isaia era şi mare făcător de minuni, căci, Ierusalimul fiind ameninţat de înconjurarea celor de altă seminţie, din cauza lipsei de apă, el, cu rugăciunea sa - precum scriu despre aceasta Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Dorotei al Tirului -, a scos un izvor de apă de sub muntele Sionului. Şi s-a numit izvorul acela "Siloam", adică trimis; căci de la Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor, pentru prooroceştile rugăciuni. Izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor; iar celor de altă seminţie se făcea uscat. Sfîntul prooroc a izbăvit cu rugăciunea sa cetatea Ierusalimului de înconjurarea barbarilor; pentru că într-o noapte, a ieşit îngerul Domnului şi a ucis din oastea asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii. Deci, Senaherim, sculîndu-se dimineaţa şi văzînd atîta mulţime de trupuri moarte, s-a înspăimîntat şi a fugit cu ruşine de la Ierusalim şi s-a aşezat în Ninive, unde a fost ucis de fiii săi. Sfîntul Isaia a tămăduit pe împăratul Ezechie de o boală, de care se îmbolnăvise de moarte; şi i-a spus aceluia de la faţa Domnului, că pentru rugăciunile şi lacrimile lui, i se mai adaugă la viaţă încă cincisprezece ani. Şi a fost pentru aceasta, că soarele s-a întors înapoi pe fiecare zi cu zece trepte, adică la zece minute, care se arăta în ceasornicul de pe zid.
Deci, ziua aceea a fost mare durere după asemănare; însă nu după asemănarea acelei zile, în care odată Isus al lui Navi a oprit soarele în loc, cînd a biruit pe vrăjmaşi. O minune ca aceasta a înspăimîntat toată lumea, încît Merodah Valadan, fiul lui Valadan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare şi soli cu daruri în Ierusalim, la Ezechie, împăratul Iudeei, întîi ca să-l cerceteze pe el, căci auzise că a fost foarte rău bolnav şi se sculase; iar al doilea, ca să întrebe de minunea ce se întîmplase, că soarele s-a întors înapoi şi iarăşi s-a îndreptat în calea sa, deoarece se făcuse ştire despre aceea la împăratul Babilonului, că pentru Ezechie se făcuse acea minune. Ezechie s-a bucurat foarte mult de trimişii împăratului Babilonului şi le-a arătat toate bogăţiile casei sale, care lucru n-a fost plăcut Domnului. Deci, a venit la el Sfîntul Prooroc Isaia şi i-a zis: "Ce au văzut în casa ta bărbaţii ce veniseră din Babilon?" Ezechie a răspuns: "Toate cîte sînt în casa mea le-au văzut şi nu a fost în casă nici un lucru din cămările mele, pe care nu l-ar fi văzut".
Isaia i-a zis: "Ascultă cuvîntul Domnului Savaot: Vor veni zile, cînd babilonienii vor lua toate cele din casa ta şi toate cîte au adunat părinţii tăi pînă în această zi, le vor duce în Babilon şi nu vor lăsa nimic; încă vor lua şi din fiii tăi pe care i-ai născut şi îi vor duce în Babilon, unde îi vor face servitori în casa împăratului Babilonului". Această proorocie a Sfîntului Isaia s-a împlinit mai pe urmă, iar împăratul Ezechie s-a sfîrşit în pace şi a fost îngropat împreună cu părinţii săi.

După sfîrşitul împăratului Ezechie a luat împărăţia Iudeei, Manase, fiul lui Ezechie, fiind în vîrstă de doisprezece ani şi făcînd vicleşug înaintea ochilor Domnului. Pentru că, după ce a venit în vîrstă desăvîrşită, a început a umbla nu după poruncile Domnului, ci după urîciunile păgîneşti. Fiindcă a zidit capişte idolilor şi altar lui Baal şi se închina idolilor celor ciopliţi, iar casa Domnului a spurcat-o cu jertfe idoleşti şi pe fiii săi i-a trecut prin foc, după cum făceau închinătorii de idoli. El se îndeletnicea cu vrăji şi basme, răzvrătind poporul Domnului şi ducîndu-i pe ei, împreună cu sine, la închinarea de idoli; iar pe cei ce nu se învoiau la voia lui cea păgînească, îi ucidea. El a vărsat foarte mult sînge nevinovat, pînă ce Ierusalimul s-a săturat de mult sînge; pentru care lucru, mustrîndu-se şi ocărîndu-se de Sfîntul Prooroc Isaia, s-a pornit spre mînie. Asemenea şi boierii Ierusalimului şi mulţi din popor s-au umplut de mînie asupra proorocului lui Dumnezeu, de vreme ce, mustrîndu-i pentru acele păcate grele, îi numea boieri ai Sodomei şi ai Gomorei, zicîndu-le: Ascultaţi cuvîntul Domnului, boieri ai Sodomului, luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, popoarele Gomorului.
Acestea le zicea pentru apucăturile lor cele rele, deoarece prin faptele lor cele necurate, se asemănau cu Sodoma şi cu Gomora. Deci, toţi, împreună cu împăratul, nesuferind o mustrare ca aceea, căutau să ucidă pe sfîntul. Astfel, Sfîntul Prooroc Isaia a fost tăiat la cîmp, afară din Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Şi aşa, Isaia, marele prooroc al lui Dumnezeu, s-a sfîrşit muceniceşte la adînci bătrîneţi, avînd o sută douăzeci şi şase de ani. El este lăudat de Isus al lui Sirah, astfel: Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mîna lui Isaia; a biruit oştile asirienilor şi le-a sfărîmat îngerul Lui; căci Ezechie a făcut plăcere înaintea Domnului şi s-a întărit pe căile lui David, tatăl său, pe care le-a poruncit Isaia, proorocul cel mare şi credincios în vedeniile sale: În zilele lui soarele s-a tras înapoi şi a prelungit viaţa împăratului cu mare duh, a văzut pe cele de pe urmă şi a mîngîiat pe cei ce se tînguiau. În Sion pînă în veac a arătat pe cele ce vor fi şi pe cele ascunse.
După uciderea proorocului Isaia, trupul lui cel cinstit, luîndu-l unii din cei temători de Dumnezeu, l-au îngropat aproape de izvorul acela al Siloamului, pe care Sfîntul Isaia l-a scos cu rugăciu-nea sa. Pentru aceasta l-au pus pe el acolo ca, cu rugăciunile proorocului lui Dumnezeu, Isaia, şi după moartea lui, să izvorască neîncetat apa Siloamului. Lîngă izvorul acela, a fost zidită o scăldătoare, la care orbul din naştere a căpătat vedere, punînd pe ochii lui tina cea făcută din scuipat de Domnul nostru Iisus Hristos, şi care a fost trimis ca să se spele. Chiar pînă astăzi apa aceea are o putere tămăduitoare, pentru că se povesteşte de cei ce cercetează Sfintele Locuri ale Ierusalimului că, saracinii, care acum locuiesc acolo cu voia lui Dumnezeu, fiind din firea lor puturoşi cu trupurile - ca şi caprele -, îşi spălau copiii în apa Siloamului, şi chiar ei se spălau, şi goneau acea putoare. Încă şi celor bolnavi de ochi li se aduce mare ajutor din apa aceea, cu rugăciunile Sfîntului Prooroc Isaia şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Viata si patimirea Sfintei Mucenite Ecaterina

Pe vremea paganului imparat Maximin se afla in cetatea Alexandriei o fecioara cu nu­mele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai inainte imparat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasa, de statura inalta si foarte inteleapta. Caci invatase tot mestesu­gul cartii elinesti si se deprinsese cu intelep­ciunea tuturor facatorilor de carti, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon si ale celorlalti. Dar nu numai ale filosofilor, ci si cartile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin si, in scurt, tot mestesugul ritoricesc si silogistic a invatat, incat toti se mirau de intelepciunea ei. De aceea multi din domnii cei bogati cautau sa o ia de sotie de la maica sa, care era cres­tina in ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase in acea vreme asupra cresti­nilor paganul Maximin. Deci, rudeniile si maica sa adesea o sfatuiau sa se marite, casa nu se instraineze imparatia tatalui sau vreunui alt strain astfel sa se lipseasca de dansa. Iar fecioara Ecaterina, ca o inteleapta ce era, foarte mult iubea fecioria si nicidecum nu voia sa se marite. Dar, vazand ca o supara mult, a zis catre dansii: "De voiti sa ma marit, apoi aflati-mi un tanar care sa fie asemene mie cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri marturisiti ca intrec pe toate celelalte fecioare si atunci il voi lua de barbat; pentru ca mai nevrednic si mai prost decat mine nu voiesc a lua. Cercetati dar pretutindeni si de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogatia, cu frumusetea si cu intelepciunea, atunci ma marit. Iar daca ii va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine". Ei vazand ca nu este cu putinta a se afla vreun tanar asa, ii spuneau ca feciorii de imparati si altii de domni mari pot sa fie de bun neam si mai bogati decat dansa, dar in frumusete si in intelepciune nu se va asemana nimeni cu dansa. Iar Ecaterina zicea: "Eu barbat necarturar nu voiesc a avea!" Maica-sa cunoscand un parinte duhovnicesc, om sfant si placut lui Dumnezeu, care vietuia intr-un loc ascuns afara de cetate, a luat pe Ecaterina si a mers cu dansa la acel barbat ce petrecea cu placere de Dumnezeu, ca sa primeasca un sfat bun de la dansul Iar vazand pe fecioara cu chip frumos si cu buna randuiala si auzind masuratele ei cuvinte cu buna intelegere, si-a pus in minte s-o vaneze pentru slujba lui Hristos, Imparatul ceresc. Astfel, a zis catre dansa: "Eu stiu un tanar minunat, care fara asemanare te intrece pe tine in toate darurile care ai zis ca le ai; pentru ca frumusetea Lui intrece stralucirea soarelui iar intelepciunea Lui indrepteaza toate fapturile si pe cele gandite. Apoi vistieria bogatiei tui se imparte in toata lumea si niciodata nu se imputineaza, ci cat este impartita, tot mai mult se inmulteste; iar neamul Lui cel bun este negrait, neajuns si nestiut". Acestea auzindu-le fericita Ecaterina socotea ca spune de vreun domn pamantesc si s-a tulburat cu inima si s-a schimbat ia fata si a intrebat pe batranul daca sunt adevarate cele graite. Iar el o incredinta ca sunt adevarate si inca mai multe daruri are tanarul acel ape care nu-i sete cu putinta a le spune. Atunci a intrebat fecioara: "Al cui fecior este Acela pe care tu il lauzi atata?" Iar el a raspuns: "Acest tanar nu are tata pe pamant, ci S-a nascut negrait mai presus de fire dintr-o fecioara de bun neam, preacurata si prea­sfanta, care, pentru curatenia si sfintenia ei, s-a invrednicit a naste un fiu ca acesta. Ea este inaltata mai presus de ceruri si ei i se inchina toti ingerii, ca unei imparatese a toa­ta faptura". Ecaterine a zis catre dansul: "Oare este cu putinta ca sa-L vad pe tanarul Acela, de care vorbesti niste lucruri atat de minunate?" Iar batranul a zis catre dansa: "Daca vel face precum te voi invata eu, apoi te vei invrednici a vedea preastralucita Lui fata". Iar ea a zis catre dansul: "Te vad pe tine om priceput, batran cinstit si cred ca nu minti. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai sa vad pe Cel laudat de tine". Atunci batranul i-a dat icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc in brate si a zis catre dansa: "Aceasta este inchipuirea Fecioarei si a Maicii tanarului Aceluia, de Care ti-am spus niste asemenea minune vrednicii. Deci, ia-o in casa ta, si inchizand usile camarii tale, fa rugaciune catre dansa cu buna cucernicie, toata noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dansa, ca sa-ti arate pe Fiul sau; si am nadejde ca de o vei ruga cu credinta, te va asculta pe tine si te va invrednici a vedea pe Acela de are doreste sufletul tau". Atunci luand fecioara sfanta icoana s-a dus la casa sa. Si dupa ce a innoptat s-a inchis singura in camera sa si s-a rugat precum o invatase batranul. Deci rugandu-se, a adormit de osteneala si a vazut in vedenie pe imparatea­sa ingerilor, precum era inchipuita pe icoa­na, cu Preasfantul Prunc in brate care dadea raze mai stralucite decat soarele. Dar isi intorcea fata catre Maica Sa, incat nu putea Ecaterina sa-l vada in fata; deci a mers in acea parte, iar Hristos si-a intors fata Sa si de acolo. Aceasta facandu-se de trei ori, a auzit pe Preasfanta Fecioara zicand catre Fiul sau: "Vezi, Fiule pe roaba Ta Ecaterina cat este de frumoasa si cu chip cuvios?" Iar El a raspuns: Foarte intunecata este si grozava, incot nu pot privi la dansa!" Apoi iarasi a zis Preasfan­ta Nascatoare de Dumnezeu: "Dar oare nu este mult mai inteleapta decat toti ritorii, mai bogata si mai de bun neam decat fecioarele tuturor cetatenilor?" Iar Hristos a raspuns: "Adevar zic tie, Maica Mea, ca fecioara aceasta este fara de minte, saraca si de neam prost; caci se afla in paganatate si de aceea nu voi cauta spre dansa, nici nu voiesc ca sa Ma vada la fata". Iar Preabinecuvantata Maica a zis catre Dansul: "Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu tre­ce cu vederea zidirea Ta, ci o invata pe ea si-i spune ce sa faca, ca sa se indulceasca de sla­va Ta si sa vada prealuminata si preadorita Ta fata pe care doresc ingerii sa o vada". Iar Hristos a raspuns: "Sa mearga la batranul care i-a dat ei icoana si precum o va invata acela, asa sa faca; si atunci Ma va vedea si va afla de la Mine dar". Acestea vazand si auzind Ecaterina, s-a des­teptat si se mira de acea vedenie Facandu-se ziua, a mers cu cateva roabe ale sale la chi­lia sfantului batran si, cazand cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia si-l ruga sa o povatuiasca pe dansa ce trebuie sa faca pen­tru ca sa se indulceasca de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amanuntul toate tainele adevaratei credinte crestinesti, incepand de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pana la venirea cea mai de pe urma a Stapanului Hristos; despre slava cea negraita a raiului si despre munca cea cu durere si fara de sfarsit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte invatata si inteleapta, degraba le-a priceput toate si a crezut din toata inima, in Hristos; apoi a primit de la dansul Sfantul Botez. Deci i-a poruncit ei batranul sa se roage iarasi cu multa ravna catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ca sa i se arate ei ca si mai inainte. Dezbracandu-se Ecaterina de omul cel vechi si imbracandu-se in haina innoirii Duhului, s-a dus la casa sa si toata noaptea s-a rugat cu lacrimi pana cand a adormit. Si atunci iarasi a vazut peimparateasa cerului cu dumnezeiescul Prunc in brate, Care cauta asupra Ecaterinei cu multa milostivire si blandete. Si a intrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Sau, zicand: "Iti place Tie, Fiul meu, fecioara aceas­ta?" Iar El a raspuns: "Foarte placuta imi este, pentru ca acum este prealuminata si slavita, pe cand mai inainte era rusinata si ocarata. Acum este mai bogata si mai inteleapta, pe cand mai inainte era saraca si nepriceputa; acum o iu­besc pe dansa, pe cand mai inainte o compatimeam; si atat de mult o iubesc, incat voiesc sa Mi-o logodesc mireasa". Atunci Ecaterina a cazut la pamant, ziccand: "Nu sunt vrednica, Preaslavite Stapane a vedea Imparatia Ta; ci ma invredniceste ca sa fiu impreuna cu robii Tai", iar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mana cea dreapta si a zis catre Fiul sau: "Da-i Fiul meu, inel de logodna si o fa pe dansa mireasa Ta, ca sa o invrednicesti Imparatiei Tale". Atunci Stapanul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicand acestea:
"Iata, astazi te primesc pe tine mireasa Mea vesnica;deci sa pazesti arvuna aceasta cu dinadinsul si sa nu mai primesti nicidecum arvuna de la un mire pamantesc".
Acestea zicand Hristos Domnul, s-a sfarsit vedenia. Si desteptandu-se fecioara, a vazut cu adevarat in dreapta sa un inel preafrumos si a primit in inima ei atata veselie si bucurie, incat din acel ceas s-a robit cu ini­ma ei de dumnezeiasca dragoste. Si atat s-a schimbat de minunat, incat nu mai gandea nicidecum la lucrurile pamantesti ci numai la preaiubitul sau Mire cugeta ziua si noap­tea. Pe Acela il dorea si de la Acela se povatuia intotdeauna. In acea vreme a venit in Alexandria impa­ratul cel fara de lege care avea ravna fara ma­sura pentru nesimtitorii zei, fiind el insusi nesimtitor. Si voind sa le faca praznic mare, a trimis prin toate cetatile si laturile de prim­prejur, poruncind popoarelor ca sa se adune la dansul cu jertfe pentru ca sa cinsteasca pe zei. Deci, s-a adunat multime de popor fara de numar, aducand fiecare dupa puterea sa la jertfa unii boi, altii oi, iar cei saraci pasari si altele asemenea. Iar cand a sosit ziua ura­tei praznuiri, a jertfit mai intai nebunul im­parat 130 de junci iar ceilalti domni si boieri au jertfit mai putin si fiecare om aducea jert­fa dupa puterea sa. Deci, s-a umplut toata ce­tatea de racnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau si de mirosul din fumul jertfelor, incat pretutindeni era stramtorare si tulburare si tot vazduhul era necurat. Savarsindu-se acestea si vazand binecredincioasa si preafrumoasa Ecaterina atata in­selaciune si pierzare de suflete omenesti, s-a ranit cumplit la inima, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiasca rav­na, a luat cu sine putine slugi si a mers la capistea unde se savarseau jertfele. Iar cand a stat in usile capistei, a atras privirile tuturor prin frumusetea ei, ceea ce era marturie a frumusetii ei celei dinlauntru. Apoi a vestit pe imparatul ca are sa-i spuna un cuvant foarte de folos. Iar el a poruncit sa intre. Venind Ecaterina inaintea imparatului, mai intai i s-a plecat, dandu-i cinstea cuviincioa­sa, apoi i-a zis: "Cunoaste, o, imparate, inse­laciunea cu care v-ati inselat de diavoli, de slujiti ca unui Dumnezeu idolilor stricaciosi si nesimtitori. Cu adevarat mare rusine este a fi cineva atat de orb si de nesimtitor, ca sa se inchine unor uraciuni ca acestea. Macar crede pe inteleptul tau Diodor care graieste ca zeii vostri au fost odinioara oameni si si-au sfarsit viata lor ticaloseste; si pentru niste lucruri vestite ce au facut ei, le-au zidit oa­menii statui. Iar neamurile cele de pe urma, nestiind gandul stramosilor lor, numai pen­tru pomenire le-ai pus lor statui si parandu-li-se ca este un lucru de mare cinste si de buna cuviinta, au inceput a se inchina lor ca unor zei de care si Plutarh Hironeanul se ingretosase si-i trecea cu vederea. Drept aceea, crede macar invatatorilor nostri, o! imparate, si nu fii pricina pierzarii atator, suflete pentru care ai sa mostenesti munca cea vesnica. Ci cunoaste pe Unul adevaratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fara de inceput si fara de moarte, Care, in anii cei mai de pe urma,S-a facut om pentru mantuirea noastra. Prin El imparatii imparatesc, tarile se indrepteaza si toata lumea impreuna se bucura si cu singur cuvantul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic si preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea nici nu se veseleste de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceste ca sa pazim po­runcile Lui neclintite". Acestea auzindu-le imparatul, s-a maniat foarte si a ramas fara de raspuns mult timp. Apoi, neputand a se impotrivi cuvintelor ei a zis: "Lasa-ne acum sa ne savarsim jertfa si dupa aceasta vom asculta cuvintele tale". Necredinciosul imparat savarsind praznicul sau cel paganesc, a poruncit sa aduca pe sfan­ta fecioara la palatul imparatiei sale si a zis catre dansa: "Spune-ne noua, fecioara, cine esti tu si ce sunt cuvintele pe care le-ai grait catre noi?" Eu sunt fiica imparatului celui ce a fost mai inainte de tine si ma cheama Ecaterina. Am invatat tot mestesugul cartilor ritoricesti, filosofice si a masurarii pamantului si alte intelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea caci sunt desarte si nefolositoare si am voit a ma face mireasa Sta­panului Hristos, care graieste prin proorocul Sau acestea: "Pierde-voi intelepciunea in­teleptilor si stiinta stiutorilor o voi lepada". Iar imparatul s-a mirat de intelepciunea ei si, vazand la dansa atata buna cuviinta si frumusete, i se parea ca nu este nascuta din parinti muritori, ci o zeita din zeii pe care-i cinstea el; incat, abia a vrut sa creada ca a iesit din pamanteni asa frumusete negraita, de a carei frumusete ranindu-se, a inceput a-i grai cuvinte de desfranare.
Iar Sfanta, cunoscand gandul lui cel fara­delege, a zis catre dansul: "Diavolii pe care ii cinstiti ca pe niste zei, aceia va inseala si va atrag la pofte dobitocesti; iar eu ma so­cotesc a fi pamant sau tina, zidita de Dumne­zeu dupa chipul si asemanarea Sa. Si m-a cinstit cu aceasta frumusete, ca din aceasta mai vartos sa se minuneze oamenii de inte­lepciunea Ziditorului, cum intr-o fata atat de proasta si facuta din tina, a putut sa dea o buna intelegere si frumusete ca aceasta". Atunci s-a suparat imparatul de aceste cu­vinte ale ei si a zis: "Nu grai de rau zeii care au slava nemuritoare". Iar sfanta a raspuns impotriva: "Daca vei vrea sa scuturi putin de pe minte negura si intunericul inselaciunii, vei pricepe prostimea zeilor tai si vei cunoas­te pe adevaratul Dumnezeu al Carui nume, numai daca se graieste de cineva sau daca se insemneaza Crucea Lui in vazduh, izgoneste pe zeii tai si-i sfarama. Si de vei porunci, iti voi arata adevarul aievea". Imparatul, auzind vorba ei cea sloboda, n-a vrut sa mai vorbeasca cu dansa, temandu-se sa nu-l biruiasca prin cuvintele sale intelepte si sa-l rusineze, ci a zis acestea: "Nu este cu cu­viinta imparatului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei intelepti ca sa vorbeasca cu tine; si atunci vei cunoaste neputinta ghi­citurilor tale si vei crede in dogmele noastre". Zicand acestea a poruncit sa pazeasca pe sfanta fecioara cu dinadinsul. Si indata a trimis carti prin toate cetatile stapanirii sale, in acest fel: "Imparatul Maximin, inteleptilor fi­losofi si ritori care va aflati sub stapanirea noastra, bucurati-va! Toti care slujiti preainteleptului zeu Ermi si chemati pe muze, pri­cinuitoarele intelepciunii, veniti la mine sa astupati gura unei femei prea-intelepte, care s-a aratat zilele acestea si batjocoreste pe marii zei, numind faptele lor basme si barfeli. Deci, aratati-va intelepciunea voastra parinteasca, pentru ca sa va preamariti intre oameni iar de la mine sa primiti rasplata si daruri pentru osteneala voastra". Deci, s-au adunat ritorii cei mai alesi si mai intelepti, cincizeci la numar, isteti cu min­tea in intelepciune si puternici in grai, caro­ra imparatul le-a zis astfel: "Gatiti-va cu sarguinta si fara de lenevire spre o nevointa cu barbatie impotriva unei fecioare, pentru ca sa o puteti birui in cuvinte; si nu fiti cu ne­bagare de seama si sa socotiti ca aveti sa vor­biti cu o femeie, ci ca si cum ati avea a sta im­potriva unui nevoitor cu barbatie si preaintelept, asa sa puneti toata sarguinta si sa va aratati intelepciunea voastra, de vreme ce eu o cunosc preabine, caci covarseste in intelepciu­ne chiar si pe minunatul Platon. Deci va rog, ca si cum ati avea a va lupta cu un filosof, sa puneti multa sarguinta, si daca o veti birui, apoi mari daruri va voi da; iar de veti fi bi­ruiti, apoi va veti umplea de negraita rusine si in loc de daruri veti primi moarte cumplita". Zicand acestea imparatul, un ritor care era mai vestit si mai intelept, a raspuns zicand: "Nu te teme, imparate, ca desi este is­teata la minte acea femeie, insa ea nu poate fi desavarsita in intelepciune si in mestesu­gul iscusitei retorici; porunceste numai sa stea inaintea noastra si vei vedea ca indata ce va vedea atatia ritori si filosofi, se va rusi­na". Iar imparatul, auzind pe filosoful care se lauda, s-a umplut de bucurie si de veselie, nadajduind ca limba cea indrazneata va bi­rui pe fecioara cea plina de blandete si de dumnezeiasca intelepciune.Deci a poruncit sa aduca indata pe Sfanta Ecaterina inaintea lor - fiind adunata la priveliste multime de popor - vrand sa vada si sa auda acea disputa de cuvinte. Dar mai inainte, pana a nu ajunge trimisii la sfanta, a venit la dansa din cer Arhanghelul Mihail si a zis: "Nu te teme, prunca Domnului, caci Domnul tau iti va da mai multa intelepciune, ca sa biruiesti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori si nu numai aceia ci si multi altii vor crede prin tine in Hristos si toti vor pri­mi cununa muceniciei".
Acestea zicandu-i ingerul, s-a dus. Si ve­nind trimisii au luat-o si au dus-o inaintea imparatului, a filosofilor si a toata privelis­tea, indata acel viteaz filosof care se lauda, a zis cu mandrie catre Sf. Ecaterina: "Tu esti aceea care fara de rusine si fara de minte ocarasti pe zeii nostri?" Iar sfanta i-a raspuns cu blandete: "Eu sunt, insa nu fara de rusine, nici fara de minte, precum zici tu; ci cu ma­sura si iubire de adevar graiesc acestea, ca zeii vostri sunt nimicuri". Dar ritorii au zis: "De vreme ce marii facatori de stihuri, poe­tii, ii laudau pe zeii cei inalti, deci cum gra­ieste limba ta cu atata indrazneala asupra lor, de la care ai luat atata intelepciune si te-ai impartasit de dulceata darurilor lor?" Insa ea a raspuns: "Eu nu de la zeii vostri ci de la Unul adevaratul Dumnezeul meu, Care singur este intelepciune si viata, am darul intelepciunii. Si daca cineva se teme de Dansul si pazeste dumnezeiestile Lui porunci, acela este cu adevarat filosof, iar lucrurile zeilor vostri si povestile voastre sunt vrednice de ras si de ocara si pline de inselaciune. Insa spune-mi, care sunt marii facatori de stihuri ai tai si cum i-au numit pe ei zeii?" Ritorul a zis: "Mai intai preainteleptul Homer, rugandu-se catre Die, graieste: "Prea sla­vite Zeus, prea mare zeule si alti zei fara de moarte". Asemenea si preaslavitul Orfeu, mul­tumind lui Apolon, graieste acestea: "O, fiul lui Laton, departe sagetatorule, puternice Fivie, care spre toti privesti si imparatesti pes­te cei muritori si peste cei fara de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!» in acest fel cinsteau pe zei cei dintai, si marii si slavitii facatori de stihuri, si aievea i-au numit pe ei fara de moarte. Deci tu nu te insela, nici nu te inchina Celui rastignit ca unui Dumnezeu, caci nimeni din inteleptii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu si nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu".
Sfanta Ecaterina a raspuns: "Acelasi Homer al vostru graieste in alt loc despre marele zeu Die ca este mincinos, inselator si viclean si ca au vrut sa-l lege alti zei, adica Hera, Poseidon si Atena, de n-ar fi fugit sa se ascun­da. Asemenea si multe alte lucruri de ocara asupra zeilor vostri arata cartile voastre. Iar de vreme ce ai zis ca pe Cel rastignit nici u-nul din dascalii cei vechi nu-L marturisesc a fi Dumnezeu, apoi desi nu se cade a cerceta mult despre Dansul, pentru ca este Dumne­zeu adevarat, Facatorul cerului si al paman­tului, al marii, al soarelui, al lunii si a tot nea­mul omenesc, neajuns, neurmat si negrait; dar pentru o mai invederata incredintare, voi arata dovezi din cartile voastre. Asculta ce graieste despre dansul prea inteleapta voastra Silvia, marturisind despre dumnezeiasca Lui intrupare si despre mantuitoarea rastignire: "Va veni mai tarziu cineva pe acest pamant si va fi trup fara de pa­cat, cu hotarele dumnezeirii celei fara de os­teneala va dezlega patimile cele nevindecate, si Acestuia I se va face zavistie de catre po­porul cel necredincios si va fi spanzurat la inaltime, ca si cum ar fi fost vrednic mortii". Asculta si pe nemincinosul tau Apolon, cum fara voia lui a marturisit pe Hristos, ade­varatul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: "Unul Cel ceresc ma sileste pe mine, Cel Care este Lumina in trei straluciri; si Cel ce a pa­timit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a patimit, caci amandoua sunt, si muritor cu trupul si strain de stricaciune, acelasi Dum­nezeu este barbat, rabdand toate de la cei muritori, adica cruce, ocara si ingropare". Acestea le-a zis Apolon despre adevaratul Dumnezeu, Care este fara de inceput, aseme­nea cu Cel ce L-a nascut pe El si pururea deo-fiinta, inceput, radacina si izvor al tuturor bunatatilor zidite; a zidit lumea din nefiinta in fiinta si o chiverniseste pe dansa si, fiind de o fiinta cu Tatal, S-a facut om pentru noi si a umblat pe pamant, aratand, invatand si bine facand oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemultumitori, ca sa dezlege osandirea cea dintai si sa primim indulcirea si fericirea cea de demult.
Si astfel, iarasi ne-a deschis usile raiului ce au fost incuiate si, inviind a treia zi, S-a inaltat la cer, de unde a trimis Duhul Sfant ucenicilor Sai. Iar ei, mergand in toata lumea, au propovaduit dumnezeirea Lui, in care si tie, filosofule, ti se cade a crede, ca sa cunosti pe adevaratul Dumnezeu si sa fii rob al Ace­luia, Care este milostiv si mult indurat si pe cei ce au gresit ii cheama, zicand:
"Veniti la Mine toti cei osteniti si impova­rati si Eu va voi odihni. Deci, crede macar pe invatatorii si pe zeii tai, pe Platon, pe Orfeu si pe Apolon, care au marturisit curat si lu­minat pe Hristos Dumnezeu". Acestea si multe altele ca acestea graind preainteleapta Ecaterina, s-a spaimantat filo­soful, ramanand fara raspuns si neputand sa mai graiasca ceva impotriva. Iar imparatul, vazandu-l biruit, minunandu-se, a poruncit ce­lorlalti sa vorbeasca cu sfanta fecioara. Dar ei s-au lepadat, zicand: "Nu putem sta impotriva adevarului, caci daca incepatorul nos­tru a tacut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?" Atunci imparatul maniindu-se, a poruncit sa aprinda un foc mare in mijlocul cetatii pen­tru ca sa arda pe toti filosofii si ritorii. Insa ei, auzind judecata si raspunsul imparatului asupra lor, au cazut la picioarele sfintei, ce­rand sa se roage pentru dansii catre Unul ade­varatul Dumnezeu, ca sa le ierte toate cate au gresit din nestiinta si sa-i invredniceasca de Sf. Botez si de darul Preasfantului Duh. Sfanta, umplandu-se de bucurie, a zis catre dansii: "Cu adevarat sunteti fericiti, caci la­sand intunericul, ati cunoscut lumina cea ade­varata si, trecand cu vederea pe acest impa­rat stricacios de pe pamant, v-ati apropiat de Cel ceresc. Deci, sa nadajduiti fara indoiala spre mila Lui si sa credeti ca focul cu care va infricoseaza paganii va va fi voua botez si scara care va inalta la cer. in acest foc curatindu-va de toata necuratia trupului si a du­hului, va veti afla ca niste stele luminate si curate inaintea slavei imparatului si veti fi iubitii Lui prieteni". Zicand acestea Sfanta, i-a bucurat cu aceas­ta nadejde si a insemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adica cu Sfanta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire si, luandu-i ostasii, i-au aruncat in foc, in a saptesprezecea zi a lunii noiembrie. Facandu-se seara, au mers niste oameni binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu ca sa adune moas­tele lor si i-au aflat pe toti intregi, caci nici parul capului lor n-a fost ars; pentru care multi s-au intors la adevarata cunostinta, iar moastele lor le-au ingropat cu cinste la un loc cuviincios. Dar imparatul avea purtare mare de grija pentru Sfanta Ecaterina in ce chip ar putea s-o intoarca la a sa paganatate. Si nesporind nimic cu silogismele filosofice, a inceput cu imbunari si viclesuguri a o amagi, zicand: "Asculta, fiica buna, te sfatuiesc ca un parinte iubitor de fii, inchina-te marilor zei si mai vartos muzicescului Ermi, care te-a impodo­bit cu atatea daruri filosofice, si eu voi im­parti cu tine imparatia mea, martori imi sunt zeii, si iti voi da jumatate din stapanirea mea si vei vietui impreuna cu mine, veselindu-te neincetat". Iar Sfanta, ca o inteleapta ce era, pri­cepand gandul, viclesugul si inselaciunea lui, a zis catre dansul: "Leapada, o, imparate, vi­clesugul si nu te asemana vulpii; pentru ca eu ti-am spus o data ca sunt crestina si m-am logodit cu Hristos; pe Dansul il am Mire si Sfetnic si frumusetea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicesti decat porfira imparateasca". Imparatul iarasi a zis: "Ma silesti, desi nu voiesc, sa-ti necinstesc vred­nicia ta si trupul tau sa-l infasor cu multe rani". Dar Sfanta a raspuns: "Fa ce voiesti, pen­tru ca, cu aceasta ocara vremelnica, imi vei mijloci mie slava cea vesnica si multime de po­por, precum nadajduiesc, va crede prin mine in Hristosul meu. Si din palatul tau multi vor merge impreuna cu mine in sfintitele camari ceresti". Acestea a proorocit Sfanta, iar Dum­nezeu, Care priveste din inaltime, a adus la indeplinire proorocia ei. Atunci imparatul, maniindu-se foarte, a poruncit sa dezbrace de pe dansa porfira si, asa s-o bata fara mila cu vine de bou. Deci au batut-o slugile pe Sfanta Mucenita Ecaterina doua ceasuri peste spate si peste pan­tece, pana ce s-a umplut de rani tot trupul ei cel fecioresc si s-a facut fara chip in batai, ea, care mai inainte era atat de frumoasa. Iar sangele ei curgea siroaie si s-a inrosit paman­tul de dansul. Dar Sfanta statea cu barbatie si vitejie, incat toti cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urma a poruncit fiara cea cumplita ca s-o duca in temnita si sa nu-i dea mancare pana cand se va mai gandi cu ce fel de munci s-o piarda pe dansa. Augusta, sotia imparatului, avea insa ma­re dorinta sa vada fata Sfintei Ecaterina, caci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de intelepciunea si de barbatia ei; iar mai vartos, ca avusese o vedenie in somn, din care pricina s-a ranit cu inima spre dragos­tea ei, incat nu mai putea nici sa doarma. Iesind imparatul din cetate pentru o pricina si zabovind acolo cateva zile, imparateasa a avut prilejul sa dobandeasca ceea ce dorea. Caci era acolo un boier mare, credincios pri­eten al imparatului, cu dregatoria voievod, anume Porfirie, om foarte intelept. Acestuia i-a marturisit Augusta gandul sau, in taina, zicandu-i acestea:
"Intr-una din noptile trecute am vazut in vedenie pe Ecaterina, sezand in mijlocul mul­tor tineri si fecioare frumoase, imbracata in haine albe; si atata stralucire iesea din fata ei, incat nu puteam privi la dansa. Iar ea m-a asezat aproape de dansa si mi-a pus pe cap o cununa de aur, zicandu-mi: "Stapanul Hristos iti trimite tie aceasta cununa". De atunci am atata dorinta ca sa o vad, incat nu aflu odihna inimii mele. Rogu-te dar, fa in vreun chip ca sa o vad in taina". Iar Porfirie i-a ras­puns: "Eu voi implini dorinta ta imparateas­ca". Deci, facandu-se noapte, voievodul a luat cu sine doua sute de ostasi si a mers la tem­nita impreuna cu imparateasa si dand strajerilor bani, au intrat la Sfanta. Cand a vazut-o imparateasa, s-a mirat de stralucirea fetei ei, care inflorea cu dumne­zeiescul dar. Cazand degraba la picioarele ei, cu lacrimi in ochi a inceput a zice acestea: "Acum sunt imparateasa fericita, ca m-am invrednicit a te vedea, lucru foarte mult do­rit sufletului meu; si insetam ca cerbul sa aud limba ta cea izvoratoare de miere. Si acum, fiindca m-am invrednicit a dobandi ce­ea ce am dorit, nu ma voi mai mahni, chiar daca m-as lipsi si de imparatie si de viata. Caci ma bucur cu inima si cu sufletul, pri­vind la atata stralucire ce rasare din prea­frumoasa ta fata. Fericita esti tu si vrednica de lauda ca te-ai lipit de un Stapan ca Acesta, de la Care primesti atatea daruri". Iar Sfanta i-a raspuns, zicand: "Fericita esti si tu, o! imparateasa pentru ca vad cununa capului tau, ridicata la inaltime de cetele ingeresti, pe care dupa trei zile o vei primi pentru putina patimire ce vei rabda, ca sa mergi la adevaratul imparat si sa impara­testi cu El vesnic". Iar ea a zis catre dansa: "Ma tem de munci si mai vartos de barbatul meu, caci este foarte aspru si fara de ome­nie". Zis-a ei Sfanta: "Indrazneste, ca vei avea pe Hristos in inima ta, Care iti va ajuta ca sa nu se atinga nici o munca de sufletul tau. Caci numai putin va boli trupul tau, catava vreme si apoi se va odihni acolo vesnic".
Acestea zicand Sfanta, a intrebat-o pe ea Porfirie, zicand: "Ce daruieste Hristos celor care cred intr-insul? Pentru ca voiesc si eu sa cred intr-insul si sa fiu ostasul Lui". Zis-a lui Sfanta Mucenita:
"Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura cres­tineasca?" Iar Porfirie a raspuns: "Eu din co­pilaria mea tot cu razboiul m-am indeletnicit si de alte lucruri n-am avut purtare de grija". Zis-a lui Sfanta: "Nu poate limba sa marturi­seasca bunatatile pe care le-a gatit Preabunul si Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El si pazesc poruncile Lui". Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie ne­graita si a crezut in Hristos, impreuna cu cei doua sute de ostasi si cu imparateasa. Si sarutand toti cu buna cucernicie pe mucenita, s-au dus. Iar milostivul si iubitorul de oameni Hristos, n-a lasat pe sfanta Sa mireasa neba­gata in seama atatea zile ci, ca un parinte iu­bitor de fii, avea purtare de grija de dansa si-i trimitea in toate zilele hrana, printr-o po­rumbita. Apoi, chiar Hristos a venit de a cer­cetat-o cu mare slava si cu multe cete ceresti. Si mai mult a intarit barbatia ei si a umplut-o de indrazneala, zicand: "Nu te teme, iubita Mea mireasa, pentru ca Eu sunt cu tine si prin rabdarea ta pe multi vei intoarce catre Mine, si de multe cununi te vei invrednici". Cu astfel de cuvinte mangaind-o pe ea Dom­nul, S-a dus.
A doua zi, sezand imparatul la judecata, a poruncit sa o aduca pe mucenita, care a in­trat in curtile imparatesti cu lumina cea stra­lucitoare si cu atatea daruri duhovnicesti, incat cei ce stateau inainte se minunau de stralucirea frumusetii ei. Si s-a minunat im­paratul foarte tare, vazand ca n-a slabit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusetea fetii sale in atatea zile, socotind ca i-a dat cineva hrana in temnita si de aceea voia sa pedep­seasca pe strajeri. Dar Sf. Ecaterina, ca sa nu fie altii munciti fara vina pentru dansa, a marturisit adevarul, zicand: "Sa stii, impara­te, ca mie nu mi-a dat hrana vreo mana ome­neasca, ci Stapanul meu Hristos, Care ingri­jeste de robii Sai. Acela m-a hranit pe mine". Deci, mirandu-se imparatul de o frumu­sete ca aceea, a vrut sa o ispiteasca pe dansa iarasi cu imbunari si cu viclesug, zicandu-i acestea: "Tie ti se cade sa imparatesti, fiica mea, caci esti doamna in chipul soarelui, care si pe Artemida o covarsesti cu frumusetea. Vino dar de jertfeste zeilor, ca sa imparatesti cu noi si sa ai viata plina de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ti pierde cu muncile o asa podoaba si frumusete". Sfanta a zis: "Eu sunt pamant si cenusa si toata frumusetea ca o floare se vestejeste si ca visul piere prin boala sau de batranete; iar dupa moarte cu totul putrezeste. Deci nu te ingriji de buna cuviinta si de frumusetea mea".
Acestea vorbindu-le Sfanta Ecaterina cu imparatul, un eparh cu numele Hursaden, as­pru cu obiceiul, tiran si chinuitor nemilostiv, vrand sa arate catre imparatul dragoste si buna voire, a zis: "Eu, imparate, am aflat o munca prin care vei birui pe aceasta fecioa­ra. Porunceste sa se faca patru roti de lemn intr-o osie si sa bata imprejur sulite ascutite si alte fiare ascutite; doua roti sa se intoarca in stanga si doua in dreapta, iar in mijlocul lor sa fie fecioara legata. Si asa, intorcandu-se rotile, sa-i zdrobeasca trupul ei. Insa mai intai sa se intoarca rotile singure inaintea fecioarei, pentru ca, vazandu-le, sa se teama de munca cea cumplita si sa se plece la voia ta; iar de nu, apoi sa primeasca amara moarte". Placand imparatului sfatul eparhului, a poruncit sa faca acel fel de roti. Si fiind adu­sa sfanta la acea cumplita munca, a intors rotile cu multa nevoie inaintea ochilor ei, ca sa o infricoseze. Apoi a zis tiranul catre dan­sa: "Oare vezi ce munca ti s-a pregatit, in care vei lua moarte amara, de nu te vei inchina zeilor?" Iar ea a raspuns: "De multe ori ti-am spus gandul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fa ceea ce voiesti". Vazand el ca nu poate sa o infricoseze cu nimic si sa o intoarca de la Hristos, a porun­cit sa o lege intre roti si sa le intoarca repe­de, pentru ca, cu acele fiare ascutite, sa fie zdrobita in bucati si sa moara cu cumplita moarte. Deci incepandu-se acea munca, inda­ta s-a pogorat ingerul Domnului din cer si a dezlegat pe Sfanta din legaturi, iar rotile le-a sfaramat in bucati, iar acelea, sarind din locul lor, pe multi pagani ranindu-i, i-au omo­rat. Iar poporul ce era de fata, vazand acea minune preamarita, striga: "Mare este Dum­nezeul crestinilor!" Dar imparatul se intune­case de manie si iarasi se gandea ca sa afle asupra mucenitei vreo munca mai noua. Imparateasa, auzind acea minune, a iesit din camera ei si a inceput a mustra pe imparatul, zicand: "Cu adevarat esti nebun si fara de minte, daca indraznesti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, si a munci pe roaba Lui cu nedreptate!" Acestea fara nadejde, auzindu-le imparatul, s-a salbaticit de manie si s-a facut fara de omenie, mai mult decat toate fiarele. Si, lasand pe Sfanta Ecaterina, si-a in­tors mania asupra sotiei sale, uitandu-si dra­gostea cea fireasca fata de dansa. Deci a poruncit ca sa aduca o lada mare si sa o umple cu plumb, ca sa fie nemiscata. Acolo a pus sanii femeii sale, intre capac si lada si a batut cuie prin capac si prin lada, strapungandu-i, incat i s-a pricinuit o durere nespusa si i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, rabdand acea durere negra­ita, se bucura, patimind pentru adevaratul Dumnezeu, catre Care se si ruga ca sa-i tri­mita ajutor din inaltime. Deci, rupandu-se sanii ei, curgea sangele ca un izvor si toti care erau de fata s-au um­plut de jale si-i durea inima pentru aceea care patimea munca cea mai amara si mai, nesuferita. Iar tiranul cel nemilostiv n-a mi­luit pe sotia sa, ci a poruncit sa-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osanda aceasta a zis catre Sfanta Ecaterina: "Roaba adevaratului Dumnezeu, fa rugaciune pentru mine!" Iar aceea a zis: "Mergi cu pace, ca sa imparatesti cu Hristos in veci!" Si astfel a fost taiata fericita imparateasa afara din cetate in ziua de douazeci si trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luand noaptea trupul ei, l-a ingropat cu cinste. Iar a doua zi a stat inaintea imparatului, impreuna cu ostasii cei ce crezusera in Hristos, si a zis: "Si noi sun­tem ostasi ai marelui Dumnezeu". Aceasta nerabdand imparatul sa auda, a oftat din adancul inimii, zicand: "Vai, am pierit, ca m-am pagubit de minunatul Porfi­rie!" Apoi, intorcandu-se catre ceilalti ostasi, a zis: "Si voi, ostasii mei preaiubiti, v-ati inse­lat si v-ati indepartat de zeii parintesti? Dar cu ce v-au gresit voua zeii de i-ati parasit pe dansii?" Iar ei nu i-au raspuns lui cuvant, ci numai Porfirie a zis: "Pentru ce lasi capul si intrebi picioarele? Vorbeste cu mine". Iar el a zis: "Cap rau, tu esti pricina pierzarii lor". Si neputand mai mult a grai de manie, a poruncit sa le taie capetele tuturor; si asa s-au sfarsit. Deci, sa implinit proorocia Sf. Ecaterina, care a zis imparatului: "Ca multi din palatele tale vor crede in Hristos Dumnezeu". Dupa acestea, aducand muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis catre dansa: "Multa su­parare si paguba mi-ai facut! Tu ai inselat pe femeia mea si pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea ostilor mele si alte multe rautati mi s-au intamplat mie prin tine si se cadea indata fara de mila sa te omor; dar te iert pentru ca imi este mila a te pierde pe tine, o fecioara atat de fru­moasa si inteleapta. Deci, fa-mi voia, iubita mea! Jertfeste zeilor ca sa te fac imparateasa si niciodata nu te voi mai supara, nici voi face vreun lucru fara de sfatul tau. Si vei vietui impreuna cu mine intr-atata veselie si fericire, in care nici una din imparatese n-a fost vreodata". Acestea si multe altele graia vicleanul, ca­utand sa insele pe mireasa lui Hristos cea aleasa. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele inselatoare sa o desparta de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legatura dragostei celei adevarate. Apoi, vazand ca nici cu momeli, nici cu fagaduinte, nici cu ingroziri, nici cu munci nu poate sa o induplece pe cea mai tare decat diamantul, a dat asupra ei hota­rarea sa-i fie taiat capul afara din cetate. Deci, luand-o ostasii, au dus-o la locul de chin. Si mergea in urma ei popor mult, bar­bati si femei, plangand pentru dansa, caci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tanara preafrumoasa si prea inteleapta. Iar cele mai alese dintre femei si de neam bun ziceau ca­tre dansa, tanguindu-se:
"O, preafrumoasa si prealuminata fecioa­ra, pentru ce esti asa de aspra cu inima si cinstesti mai mult moartea decat viata aceasta preadulce? Si pentru ce-ti pierzi in desert si fara de vreme floarea tineretilor tale? Oare nu este mai bine sa asculti pe im­paratul si sa te indulcesti de atatea bunatati in viata aceasta, decat sa mori ticaloseste?" Iar ea a raspuns: "Lasati plansul cel fara de folos si mai vartos va bucurati, ca eu vad acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Fa­catorul si Mantuitorul meu, Care este frumu­setea mucenicilor, cununa si slava mea. Si ma cheama catre frumusetea raiului cea ne­graita, ca sa imparatesc impreuna cu Dansul si sa ma veselesc in veacul cel fara de sfarsit. Deci nu plangeti pentru mine, ci plangeti pentru voi, caci pentru necredinta voastra aveti sa mergeti in focul cel fara de sfarsit, ca sa va munciti in veci".
Apoi, ajungand la locul de taiere, a facut rugaciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, multumescu-Ti ca ai pus pe piatra rabdarii picioarele mele si ai in­dreptat pasii mei. Tinde-Ti acum prea cin­stitele Tale palme pe care le-ai intins pe Cru­ce si primeste sufletul meu, pe care l-am adus Tie ca jertfa, pentru dragostea Ta. Adu-Ti amin­te, Doamne, caci trup si sange sunt, si nu la­sa greselile mele cele facute din nestiinta, ca sa fie aratate de cumplitii ispititori la infricosata Ta judecata, ci spala-le cu sangele pe care-l vars pentru Tine si randuieste ca trupul acesta, care, ranindu-se, se taie cu sabia, sa fie nevazut de vrajmasii tai cei ce ma pri­gonesc.
Cauta dintru inaltimea Ta, Doamne, si asupra poporului acestuia ce sta inainte si-l povatuieste la lumina cunostintei Tale. Si acelora care vor chema prin mine numele Tau Cel preasfant, da-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toti sa se laude maririle Tale in veci". Astfel rugandu-se, a zis chinuitorului: "Savarseste-ti porunca!" Iar el, intinzand sabia, i-a taiat cinstitul ei cap; si a curs din rana lapte in loc de sange. Iar cinstitele ei moaste le-au luat in acel ceas sfintii ingeri, precum s-a vazut de credinciosii cei vrednici si le-au dus cu cinste in Muntele Sinai, in slava lui Hristos Dumnezeu, Care, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, intr-o dumnezeire impa­rateste in veci. Amin.
Cuviosul Siluan Atonitul
Schimonahul de la Muntele Athos, Siluan Ivanovici Antonov, a ajuns să fie recunoscut ca personalitatea cea mai reprezentativă a spiritualităţii ortodoxe din secolul XX, alaturîndu-se celor peste trei sute de sfinţi cuvioşi pe care i-a dat Muntele Athos.
S-a născut în satul Sousk, în anul 1866, într-o familie de ţărani ruşi cu mulţi copii. Prin botez primeşte numele de Semion. Micul Semion avea doar patru ani cînd şi-a spus în gînd: "Cînd voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pămîntul!" Primul exemplu de smerenie şi blîndeţe a fost tatăl său. Cuviosul Siluan povesteşte că în copilărie, într-o zi, uitînd că vinerea este zi de post, a pregătit pentru familia aflată la cîmp mîncare din carne. Tatăl său nu l-a certat, dar cu mare blîndeţe i-a adus aminte de această greşeală abia după şase luni, spunîndu-i: "nu am vrut să te rănesc, copilul meu".
Înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, la 19 ani se roagă cu lacrimi, simte prima atracţie puternică pentru viaţa monahală. Tatăl său nu-i permite însă plecarea la mănăstire, sfătuindu-l să-şi execute mai întîi serviciul militar. Înflăcărarea duhovnicească se stinge şi tînărul Semion, frumos şi viguros, intră în viaţa tumultoasă a tineretului din sat. Din cauza unei fete, este pe punctul de a omorî un om. În iureşul vieţii de păcat, Dumnezeu îl mai cheamă o dată. Visează că în trup îi intră un şarpe. Se trezeşte dezgustat şi aude glasul blînd al Maicii Domnului: "Ai înghiţit un şarpe în somn şi ţi-e scîrbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum".
Pînă la sfîrşitul vieţii, cuviosul Siluan va mulţumi Maicii Domnului pentru mila cu care l-a întors de la păcat. Această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viaţa sa.
Într-o zi de sărbătoare vede în sat un criminal eliberat, dansînd şi cîntînd. Îl întreabă cum de poate fi vesel cînd ştie că a ucis un om. Acesta îi povesteşte că în închisoare s-a rugat atît de mult ca Dumnezeu să-l ierte, încît într-o zi, patul pe care îngenunchease a început să tremure şi în inima sa a coborît o mare bucurie. A înţeles că Dumnezeu l-a iertat şi de aceea este fericit. Astfel, Semion, care fusese pe punctul de a ucide un om, înţelege cît de mare este liniştea şi fericirea celui căruia Dumnezeu îi iartă păcatele.
În toamna anului 1892, Semion vine la Sfîntul Munte Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Sosit aici la vîrsta de 26 ani, va trăi timp de 46 ani viaţa simplă a oricărui monah. Pentru alungarea ispitelor şi a gîndurilor malefice, cel ce prin călugărire a primit numele de Siluan, este povăţuit de părintele său duhovnicesc să dea minţii de lucru prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". După trei săptămîni de rostire neîncetată a rugăciunii, într-o seară, pe cînd se ruga la icoana Maicii Domnului, rugăciunea îi pătrunde în inimă şi pînă la sfîrşitul vieţii va ţîşni de aici de la sine, în ritmul bătăilor inimii, fără încetare.
Lipsit de experienţă, Siluan nu înţelege raritatea darului primit de la Maica Domnului. Rapiditatea cu care dobîndise darul rugăciunii neîncetate şi uşurinţa cu care îşi îndeplinea ascezele îl expun unui atac primejdios şi subtil: gîndul mîndriei. Timp de şase luni oscilează între mîndrie ("Eşti un sfînt") şi deznădejde ("Nu te vei mîntui niciodată"). Disperarea îl copleşeşte. Într-o după-amiază, disperat, trăieşte sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, stare care îl îngrozeşte.
Pradă acestei spaime, se duce la vecernie, unde abia rosteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" şi în locul icoanei Mîntuitorului, îl vede aievea pe Hristos Cel Viu. Întreaga fiinţă i se umple de lumina harului Sfîntului Duh, în care recunoaşte pe Iisus. Privirea sa blîndă şi infinit de bună, iradiind o negrăită iertare, pace şi bucurie îl atrag irezistibil, copleşindu-l dincolo de limitele suportabile. Intensitatea viziunii îi provoacă o epuizare vecină cu moartea. Duhul Sfînt îl înalţă la cer unde aude cuvinte negrăite.
Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale, la capătul traversării întunericului disperării infernale, a fost evenimentul cel mai important al întregii vieţi a Cuviosului Siluan. Dar calea celor puţini aleşi care primesc harul desăvîrşirii încă de la început este şi cea mai dureroasă. Ei suferă cel mult pentru că atunci cînd suportă părăsirea şi pierderea harului, care se face pentru a spori intensitatea dragostei şi rugăciunii sufletului, ei ştiu bine ce au pierdut şi după ce plîng. Ei îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi. După cîteva zile, harul îi mai este dăruit o dată, dar cu mai mică intensitate, după care, imperceptibil, pacea şi bucuria cedează locul în suflet fricii de a nu pierde harul primit. Siluan nu înţelege de ce este asaltat din nou de gînduri rele. Speriat, cere sfatul stareţului Anatoli de la Mănăstirea Vechiului Russikon. Acesta, care cunoscuse harul Domnului după 40 de ani de nevoinţe, este uimit: "Dacă acum eşti aşa, ce vei fi la bătrîneţe?"
Conform regulii monahice, niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate pentru a nu-l distrage smereniei. Imprudenţa ascetică a bătrînului Anatoli îl va arunca pe Siluan în luptă cu demonul cel mai primejdios şi greu de înfrînt, demonul mîndriei.
Începe o perioadă de 15 ani marcată de frecvente cercetări ale harului şi de părăsiri dublate de atacul mîndriei. "Dacă Domnul nu mi-ar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura nici măcar una din aceste nopţi", va mărturisi părintele Siluan. În tot acest timp perseverează într-o asceză corporală foarte dură. În calitatea sa de econom al Mănăstirii Vechiului Russikon, avea responsabilităţi foarte mari, dar nopţile şi toate răgazurile, părintele Siluan le consacra rugăciunii isihaste. În ciuda eforturilor ascetice excepţionale la care se supunea, succesiunea epuizantă de veniri ale harului şi părăsiri nu înceta, ceea ce îl arunca în întunericul deznădejdii şi nedumeririi.
Răspunsul l-a primit după 15 ani de nevoinţe de la prima arătare a Domnului. În ghearele unei disperări infernale vecine cu moartea şi necredinţa, încercînd să se închine la icoane, vede silueta unui demon între el şi icoane. Descurajat, Siluan se aşează şi spune îndurerat: "Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine". Atunci aude în inimă glasul Domnului: "Sufletele celor mîndri suferă de-a pururea din cauza demonilor" şi Siluan va spune: "Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu o ştie. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit ?" Şi din nou Dumnezeu îi va răspunde în inima: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". Fraza şocantă şi enigmatică, în care este concentrată esenţa mesajului spiritual al lui Siluan, mesaj adresat prin el de Hristos umanităţii contemporane: "Nu ajungi la înviere decît prin moarte, la slavă prin umilinţă, la bucurie şi lumină numai prin suferinţă şi întuneric".
Perceput în sens ascetic, îndemnul primit de Siluan apare ca o expresie a unei pocăinţe de maximă incandescenţă şi permite evitarea celor două extreme egal de păgubitoare: speranţa fără conştiinţa păcatelor ("Sînt un sfînt") şi conştiinţa păcatelor fără speranţă ("Nu mă voi mîntui niciodată"). Cuvîntul Cuviosului Siluan trebuie adoptat pe măsura puterii fiecăruia în sensul unei înaintări spre purificare şi sfinţenie prin nejudecare, autocondamnare şi căinţă pe calea dobîndirii smereniei. Siluan va cunoaşte de acum înainte cauza ultimă a pierderii harului: mîndria. Înţelege secretul ultim al ascezei creştine, smerenia, iar calea cîştigării smereniei este cea a identificării cu Iisus. Numai cine îl urmează pe Iisus în rugăciunea cu lacrimi din grădina Ghetsimani, în singurătatea şi părăsirea de toţi de pe Golgota, cînd coboară în întunericul şi adîncurile ultime ale iadului, doar acela se poate învrednici de harul naşterii din nou. Cuviosul Siluan va scrie: "Smerenia este lumina prin care putem vedea Lumina lui Dumnezeu. Mîndria îl înalţă amăgitor pe om doar ca să-l arunce şi mai adînc în prăpastia disperării şi necredinţei".
În smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu, într-un mod neînţeles de necredincioşi, ajungînd să atingă extremităţile Creaţiei: Iadul şi Împărăţia, întunericul şi lumina, suferinţa şi fericirea. Timp de alţi 15 ani, Cuviosul Siluan se va nevoi pentru dobîndirea smereniei lui Hristos şi harul nu-l mai părăseşte ca înainte. Pe măsura permanentizării harului, în rugăciunea sa creştea atît recunoştinţa faţă de Dumnezeu, cît şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii. Deseori spunea: "Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume, monah este cel despărţit de toţi şi una cu toţi".
Intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu se reflectă acum într-o iubire la fel de intensă faţă de toţi oamenii. Smerenia şi rugăciunea deschid sufletul omului atît spre Dumnezeu, cît şi spre Creaţie. Adevăratul isihasm se revelează a fi punerea în practică a dublei porunci a iubirii necondiţionate de Dumnezeu şi de aproapele. A-ţi iubi vrăjmaşul este o cruce uriaşă, este cuvîntul cel mai răscolitor şi mai crucifiant. A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a trece dincolo de tine însuţi, a te deschide aşa cum Iisus şi-a deschis braţele pe cruce într-o îmbrăţişare a întregii omeniri.
Un pustnic i-a spus odată Cuviosului Siluan: "- Dunnezeu va arde în focul veşnic toţi ereticii". Siluan l-a întrebat: "- Spune-mi, te rog, dacă vei fi în Rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, cum ai putea avea pace?
"-Ce să-i faci, este păcatul lui", i-a răspuns pustnicul, la care Siluan îi spuse: "-Iubirea nu poate suferi una ca asta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii".
Socotindu-l un ţăran simplu şi neînvăţat, mulţi monahi îl dispreţuiau. Sobrietatea sa ascetică deranja monahii neglijenţi care îl apostrofau spunîndu-i ironic "Iluminatul" sau "sfînt blestemat". Libertatea cu care vorbea despre Dumnezeu îi soca pe mulţi monahi, care spuneau: "sau este în rătăcire, sau este mare".
Dacă Dumnezeu a vrut ca sfinţenia Cuviosului Siluan să rămînă ascunsă majorităţii monahilor athoniţi, ea a fost simţită de preoţii sau laicii din afara Athosului. Cu ocazia unei vizite, unul dintre monahi l-a întrebat pe un vizitator: "- Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu este nimeni mai învăţat decît el în mănăstire?" "- Pentru a-l înţelege pe Siluan, trebuie să fii universitar", a răspuns oaspetele.
Pentru Cuviosul Siluan, creştinismul se concentrează în final în smerenia faţă de Dumnezeu şi iubirea de semeni, mergînd pînă la rugăciunea pentru vrăjmaşi. Imensa iubire a lui Siluan faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni rodeşte sub forma clarviziunii, profeţiei, vindecărilor. Sfîrşitul său pămîntesc în ziua de 24 septembrie 1938 a fost la fel de liniştit şi smerit că întreaga sa viaţă. Abia după moartea sa, monahii de la Mănăstirea Russikon şi-au dat seama de sfinţenia autentică a lui Siluan. În chilia cuviosului s-au găsit însemnările sale care au devenit unele dintre cele mai preţioase documente spiritule ale secolului XX.
Însemnările şi viaţa Cuviosului Siluan Athonitul sînt cea mai convingătoare demonstraţie de ascensiune prin coborîre. Pe scara virtuţilor evanghelice, urcăm coborînd. La începutul secolului trecut, părintelui Siluan i-a fost dat cuvîntul Domnului: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". "A ne vedea păcatele noastre e un dar mai mare decît vederea îngerilor", spuneau Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi numesc această stare "iadul pocăinţei" şi prin el ne vom asemăna lui Iisus care coboară în iadul iubirii.
Dacă nu vom regăsi "smerenia lui Hristos" şi "iubirea de vrăjmaşi", umanitatea nu va putea evita automacerarea spirituală, morală şi, în cele din urmă, fizică.
Însemnările sale au rămas dovada veşnică a desăvîrşirii sale. "Mă rog ţie, milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pămîntului să Te cunoască prin Duhul Sfînt. Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfînt, aşa dă şi tuturor noroadelor pămîntului să te cunoască şi să te laude ziua şi noaptea. Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta şi toate noroadele se vînzolesc pe pămînt şi gîndurile lor sînt ca norii mînaţi de vînt în toate părţile.."
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one