Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Sfinti si mucenici 2

Sfânta Muceniţă Tomaida 14 aprilie (27 aprilie)
Această Sfîntă Muceniţă Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinţi dreptcredincioşi şi a fost crescută de dînşii în învăţătură şi în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vîrsta de 15 ani, părinţii ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tînăr creştin. Şi vieţuia Tomaida cea tînără în casa bărbatului ei cu cinste, avînd laudă pentru întreaga înţelepciune, blîndeţe, bunătate şi pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeaşi casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gîndea cu vicleşug asupra nurorii sale, ispitit de frumuseţea ei şi aprinzîndu-se cu poftă trupească spre dînsa, căuta timp ca să facă cu dînsa păcat, dar nu afla, decît numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări şi adeseori o săruta. Dar tînăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înşelătoare şi gîndul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta şi se ruşina de el ca de un tată.
Bărbatul ei era vînător de peşte şi într-o noapte, venind alţi vînători, l-au luat să vîneze peşte; iar după plecarea tînărului din casă, s-a sculat tatăl lui şi a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimîntîndu-se, ca de o răutate neaşteptată, a început a se împotrivi bătrînului celui fără de ruşine şi-i zicea: "Ce faci tată? Fă-ţi semnul Crucii pe faţa ta şi te du, că diavolesc este lucrul acesta".
Dar bătrînul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de ruşine, dar ea fiind înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugîndu-l şi sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege şi necurată poftă ca aceea. Ci pe cît ea se apăra, pe atît o silea mai tare, arzînd ca o văpaie de păcatul poftirii spre dînsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spînzurată şi bătrînul ajungînd cu mîna la sabia aceea şi scoţînd-o din teacă, a început a o înfricoşa, zicîndu-i: "De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îţi voi tăia capul". Iar tînăra i-a răspuns: "Chiar şi bucăţi de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege". Atunci bătrînul, umplîndu-se de mare mînie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, şi a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decît să mînie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea şi să-şi întineze trupul şi patul bărbatului său. Iar pe ucigaşul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit şi cu ochii şi, aruncînd sabia, căuta uşile, vrînd să iasă afară din casă şi să fugă fără de ştire; dar neputînd să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereţii şi căutînd uşile, însă neaflîdu-le a rămas acolo.
Apoi venind alţi vînători şi bătînd în uşă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: "Fiul meu s-a dus la vînarea peştelui, arătaţi-mi uşile casei mele, deoarece nu pot să le aflu". Aceia, deschizînd, au intrat şi au găsit pe bătrîn avînd mîinile şi hainele pline de sînge şi pipăind pereţii; iar pe femeia cea moartă zăcînd la pămînt, tăiată în două şi tăvălindu-se în sîngele său. Aceasta văzînd-o s-au înspăimîntat şi întrebau ce este aceasta şi cine a făcut uciderea. Iar bătrînul şi-a mărturisit păcatul său şi-i ruga să-l ducă la divan şi să-l dea judecăţii celei după lege, ca să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Deci, întorcîndu-se bărbatul de la vînarea peştelui şi văzînd ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale şi ruşine. El se tînguia pentru soţia sa cea atît de înţeleaptă şi se ruşina de tatăl său cel atît de fărădelege; căci netemîndu-se nici de Dumnezeu, nici de cărunteţile sale ruşinîndu-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrîn judecăţii, de şi-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulţime de popor din cetatea Alexandriei, mirîndu-se de un lucru nemaipomenit şi înfricoşat ca acesta şi fericind întreaga înţelepciune a ei cu laude.
S-a întîmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: "Fiule, să mergem să vedem moaştele sfintei celei tinere". Şi, ducîndu-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea şi au întîmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste şi cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicîndu-le: "Duceţi-vă şi aduceţi aici cinstitele ei moaşte, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinţii părinţi". Dar unii din fraţi au început a cîrti nevrînd ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinţii părinţi. Iar cuviosul le-a răspuns: "Acea tînără pe care nu voiţi să o aduceţi aici, îmi este maică şi mie şi vouă, deoarece pentru întreaga ei înţelepciune a murit". Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfîntului Părinte Daniil, s-au dus şi au luat acel trup şi l-au îngropat cu cinste în gropniţa mănăstirii cu sfinţii părinţi.
După aceasta, sărutînd cuviosul pe toţi părinţii, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Şi s-a întîmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrînării şi, mergînd la Cuviosul Daniil şi-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: "Mergi la Mănăstirea Octodecatului şi întrînd în gropniţa sfinţilor părinţi, roagă-te, zicînd: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida, ajută-mă şi mă izbăveşte de păcatul desfrînării!" Apoi nădăjduieşte spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească".
Iar fratele, luînd porunca părintelui, s-a dus acolo şi a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Şi întorcîndu-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicînd: "Cu rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida şi cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrînării". Şi l-a întrebat stareţul cum s-a liberat, iar fratele a zis: "Numai două-sprezece rugăciuni am făcut şi din candela ce era la mormîntul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn şi am pus capul pe mormîntul ei, unde am adormit. Şi, iată, mi s-a arătat o tînără luminoasă, adică Sfînta Muceniţă Tomaida şi mi-a zis: "Părinte, părinte, primeşte binecuvîntarea aceasta şi mergi cu pace la chilia ta". Iar eu, luînd binecuvîntare, m-am deşteptat din somn şi m-am simţit desăvîrşit liber de patimile trupeşti. Însă nu ştiu ce era binecuvîntarea aceea care mi-a dat-o în somn sfînta, decît numai am cunoscut liberare de patimi".
Şi a zis Cuviosul Daniil: "O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toţi cei ce se nevoiesc pentru întreaga înţelepciune". Deci a petrecut după aceea fratele acela neavînd nici o supărare trupească şi slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea şi pe Sfînta Muceniţă Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Şi făceau aceasta şi alţii, cîţi se tulburau de nişte patimi ca acelea. Căci alergau la mormîntul sfintei şi cîştigau uşurare şi liberare de războaiele trupeşti cu sfintele ei rugăciuni. Şi aşa slăveau prin Sfînta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Sfantul Fanurie - viata si patimirea
Fanurie - sfant mucenic !
Viata
Sfantul, nu se stie cand s-a dus spre Domnul, caci nu se stie cand i s-a taiat capul si nici numele cetatii nu s-a retinut. In anul 1500 d. Hr. niste pastori pasteau turmele in valea unor munti prapastiosi, in tot acest timp, varful celei mai grozave rapi era luminat de o lumina care nu s-a stins tot timpul.
Cand pastorii si-au facut bani suficienti, s-au gandit sa se intoarca la casele lor, din mare departare fiind fiecare, dintre cei mai curajosi, banuind ca in varful acelui munte era o comoara, s-au legat cu franghii groase si ceilalti i-au ajutat si s-au suit la acea inaltime. Era acolo o pestera, in care erau sfintele moaste, si ardea o faclie mare, aceea pe care o vazusera tot timpul pastorii, iar pe pieptul sfintelor moaste era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toata viata Sfantului Mare Mucenic Fanurie pe care o redam mai jos.
Sfantul Mucenic Fanurie
In cetatea parintilor acestui sfant era un mare negustor - tatal acestui sfant - cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 baieti dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.
Si cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era bland, silitor la carte, foarte milostiv, dar era pagan ca si intreaga lui familie. Mama lui era buna si frumoasa, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia sa stie despre treburile si averea sotului ei. Intr-o zi, inapoindu-se cu multi bani si lucruri, sotul ei a fost atacat, ucis si jefuit, iar datornicii indata ce au auzit aceasta, desi ei aveau de dat, au venit sa ceara ce nu li se cuvenea. Astfel, in scurt timp, mama lui a ramas saraca, locuind intr-o bucatarie, dar si acolo ea era napastuita, fara nici un mijloc de a se hrani cu cei 13 copii.
Intr-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, ca mama sa era o sfanta pentru ca toata ziua plange si se roaga, dar ca ei, copiii, au mancare si sunt ingrijiti, insa nu stie de ce mama lui se imbraca in haine tot mai saracacioase. Ei, copiii nu o suparau, dar ea plangea toata ziua. Atunci prietenul sau i-a spus urmatoarele: "Bine, bine, pazeste tu pe mama ta intr-o seara si sa-mi spui mie a doua zi cand ne vom vedea la scoala daca e sfanta sau nu."
Atunci copilul Fanurie a pandit-o si seara dupa ce mama sa le-a dat sa manance si i-a culcat pe toti, fiind sigura ca toti copiii ei dorm, si-a spalat fata, s-a uns cu aromate, si-a pus valul si haine scumpe cum nu mai vazuse niciodata Sfantul Fanurie si a plecat. Copilul a urmarit-o si a vazut-o ca a intrat intr-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beti. Mama lui juca in acest local si avea primul numar, in timpul jocului canta plangand, caci n-ar fi vrut copiii sa afle prin ce sacrificii le castiga hrana de toate zilele, ca sa fie cu ei. Iar oamenii din local o credeau beata si in aceasta stare in care se afla era mai mult decat frumoasa. Atunci Fanurie s-a apropiat de tribuna si a strigat o data tare:
"Mama!" La glasul copilului, mama, de groaza si de durere ca a fost descoperita de fiul ei cel mai mare, a cazut jos. Plecand din local, Fanurie a parasit cetatea si s-a dus la malul unei ape mari, care curgea in apropierea acelei cetati - nu cu putine greutati, caci isi zdrobise picioarele de pietre in fuga lui disperata.La malul apei, a vazut niste pastori care voiau sa treaca pe celalalt mal cu o corabie. El i-a rugat atunci sa-l treaca si pe el dincolo. Pastorii plecand in ale lor, Fanurie a ramas singur pe tarm. in acea pustietate salasluia un pustnic batran care de 65 de ani nu mai vazuse chip omenesc, fiind foarte imbunatatit si placut Domnului, care dandu-i un toiag Domnul, i-a zis:
"Du-te repede la malul apei si ia de acolo pe placutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind ales de Domnul, sa fie ajutator celor in nevoi. Desi de la chilia sfantului si pana la malul apei era cale de trei zile, avand de coborat un munte foarte aspru - prin puterea lui Dumnezeu - sfantul a ajuns langa Fanurie, dupa o ora si a spus copilului: "Vino la mine Fanurie!" Iar copilul auzind numele sau a raspuns: "Au tu ai cunoscut pe tatal meu?" Apoi a mai zis asa: "Daca ai fi cunoscut tu pe mama mea, mai bine as fi ramas aici sa ma manance fiarele salbatice".
Sfantul mirandu-se intru sine, a tacut. Si iarasi, prin minune, au suit muntele cel cumplit intr-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decat in opt zile, fiind foarte stancos si prapastios.
Aici, in pestera sfantului celui batran, a trebuit sa se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca sa-l faca crestin si totodata, ca sa-l faca sa ierte pe mama sa. Dupa botezare, Fanurie a fost slobozit sa se duca in cetate ca sa ia iertaciune de la mama sa si sa vada cum este situatia fratilor sai. Dar, inapoindu-se in cetate, a aflat ca mama lui nu cazuse lesinata, ci chiar moarta in acea noapte, iar fratii sai, dupa ce a fost ingropata ea, s-au impartit intre neamuri, fara sa stie unde se gaseste fiecare. Fanurie s-a intors inapoi in pustie, nemaiavand nici o legatura cu cele lumesti.
Si atat a sporit in cele duhovnicesti dupa aceea, intrecand chiar pe acel sihastru cu post si rugaciuni, si era atat de milostiv, ca facand si lucrand ogoarele, alerga adunandu-le si hranea pe drumeti, aducand pe spatele sau si apa de baut. Hrana lui, la inceput, timp de trei ani, a fost din trei in trei zile, mancand atata paine muiata cat lua cu doua degete dintr-o sticla, stapanindu-se mult, a nu lua nici apa, iar dupa aceea, a inceput a manca, numai sambata si atunci destul de putin.
El se impartasea des cu Dumnezeiestile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, si se ostenea mult, pentru a cara cu mainile atat radacini pentru hrana, cat si sa scoata pietre, de pe prea putinul pamant din preajma chiliei lor pustnicesti - semanand putine legume si cine va putea spune privegherile lui de toata noaptea, arsita si gerul, caci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperis, cerand Domnului Dumnezeu, ca prin a-ceasta rabdare, sa-i dea si lui, dincolo de moarte, un acoperis in cerul Sau cel dumnezeiesc.Si atata milostenie avea, incat si pe fiarele care se atacau intre ele, le impaca, ingrijindu-le, daca erau ranite si aranjandu-le culcusuri bune, ca nu de putine ori, l-a gasit parintele lui (pustnicul), culcat alaturi de vreun sarpe mare, care in timpul somnului lui Fanurie il pazea in gura vizuinei ca sa nu-l atace vreo alta fiara.De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacati de multe fiare de prin pustietati, sa le certe pe ele si sa le porunceasca lor a se salaslui mai departe intr-o prapastie si sa nu mai supere pe vreun om, incat si fiarele cele mai de temut, cand erau atacate de om sau de alta fiara mai puternica, desi nu aveau grai, intorceau ochii spre coliba lui Fanurie si indata erau scapate. Deci s-a facut iubit de toate pustiile, din imprejurimi si mai departe, iara toti locuitorii pustiului multumeau lui Dumnezeu ca le-a trimis lor pe acel tanar prea imbunatatit, care si fiarele le imblanzeste si pe oameni ii tamaduieste.
Era in apropierea acelei pustii, o cetate mare si frumoasa, cu oameni foarte inrautatiti si plini de boli si lucruri necurate. La rugaciunea celor buni, a fost chemat sa se duca si sa ajute in neputinte si in boli sfantul, desi, nu voia sa paraseasca pustia, totusi pentru locurile celor nevoiasi si pentru rugamintea cuviosilor pustnici de a-i milui, de a-i mangaia si de a-i tamadui, s-a supus si s-a dus in acea cetate.
Si cine va spune marea lui bunatate catre cei saraci, in special catre vaduve si orfani, gandindu-se la fratii Iui si la mama lui, ca niciodata, o rugaminte a acestora nu a ramas neascultata, vindecand bolile cele mai cumplite, dregand si indreptand ochii orbilor, ajutand surzilor sa auda, precum si mutilor din nastere, numai cu rugaciunea sa, cu lacrimi, catre Dumnezeu, nemancand niciodata pana nu se implinea rugaciunea, neodihnindu-se pe patul sau si multe siroaie de lacrimi varsa, ca si hainele si le uda de la lacrimi. Caci asa spunea fericitul si preafericitul:
"Miluieste, Doamne, pe acesti necajiti, ca zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca sa vada frumusetea cerului Tau si lumina zilei, si sa nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu rusinea neamului lor".Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muti, pentru care spunea:
"Deschide buzele lor cele inchise, lumineaza-le mintea, ca sa Te slaveasca pe Tine, si cu buzele lor sa sarute chipul Tau cel nefacut de mana si cu lacrimi sa spele intrarile in biserica, ca astfel sa se proslaveasca numele Tau cel sfant".
Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicand:
"Auzi-ma pe mine, Doamne, in ceasul acesta, de acum si cerceteaza si deschide auzul robilor Tai, ridica greutatea neauzirii, ca auzind sa auda glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele rotilor si toate sunetele de pe pamant.
Si atat de mare era rugaciunea lui catre Dumnezeu si plangerea, ca uneori, si paganii plangeau auzindu-i rugaciunile si vazandu-i lacrimile.
Atat de frumos si de frumoase rugaciuni facea catre Dumnezeu, incat si pruncii cei sugari se apropiau de dansul cu mainile lor nevinovate si mai necuvantator fiind ii spuneau:
"Mai rabda putin Fanurie si Tatal tau cel din ceruri te va mangaia in curand, implinind cererile tale".
Deci un an de zile a mers in toate laturile cetatii, vindecand, mangaind si botezand si invatandu-i dreapta credinta, iar diavolul, uratorul binelui, foarte s-a maniat, fiindca toti robii lui ii luasera si-i indreptasera minunatul Fanurie, si prefacandu-se intr-un tanar strain s-a prezentat la imparatul acelei cetati, spunandu-i ca un tanar s-a salbaticit, spunand minciuni, despre sfantul, ca doreste ca toata cetatea sa fie de partea lui si pe imparat sa-l inlature si ca toate cele faptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vraji, ca poporul sa fie cu el si sa poata inlatura pe imparat".
Aceasta o spuneau rauvoitorii mincinosi, intelegand buna credinta a imparatului, ca de cand era Fanurie, ei nu mai puteau sa fure din visteria statului si nici sa mai faca rautatile cinstite.
Dupa multe staruinte si vorbe mincinoase, ei au hotarat ca imparatul sa-l piarda si sa-i taie capul, insa poporul, care vazuse atatea minuni de la sfantul, vaduvele, orfanii si cei tamaduiti, chiar si nevrand sfantul, l-au trecut la o alta cetate, facandu-se plangere mare cum nu se mai vazuse, pentru ca se lipseau de bunatatea sfantului si de marele lui ajutor, fara de nici o plata.
Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credinta prin Sfantul Fanurie - a facut plangere de patruzeci de zile, cu post si rugaciune si nu se putea mangaia, pentru ca Sfantul nu mai era cu dansii.
Astfel si in cea de a doua cetate, sfantul a tamaduit, a povatuit si a mangaiat oamenii, ca si mai inainte, neprimind nici macar paine, pentru ostenelile sale, hranindu-se in pustie cu radacini. Si iarasi a ridicat razboi satana si la fel a hotarat imparatul dupa sfatul sfetnicilor sai, sa-l dea la moarte. Ca si in prima cetate, poporul cu plangere tot atat de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar in alta tara, unde in zilele acelea, se intamplase ca unica fiica a stapanului cetatii sa moara si sa fie chemati de mai multe ori vracii si toti slujitorii, hotarandu-se sa dea jumatate din imparatia sa celui ce o va aduce la viata, insa nu numai ca nu au readus-o la viata, dar fiind de mai multe zile moarta, incepuse a putrezi si desi se varsau mirodenii si se ardea multa tamaie, mirosul ajungea pana departe.
Una din slugile imparatului i-a spus:
"Imparate, este un tanar frumos care vindeca orice boala, ba chiar si mortii inviaza, facand rugaciuni catre Hristos, despre care am auzit ca a fost spanzurat pe lemn, dar nu le da bolnavilor sau mortilor nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei si nici nu primeste ca plata o bucata de paine".
Acestea auzindu-le imparatul, degrab a trimis sa-l aduca inaintea sa, trimitandu-i carte imparateasca si facand pregatiri de mare ospat. Sfantul Fanurie, n-a primit nici macar calare sa vina, desi era drum anevoios si ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat in fata imparatului.
A fost dus in camera moartei, unde poruncind sa stea numai parintii, el si moarta, ca sa nu vina popor - a lacrimat catre Dumnezeu mult rugandu-se de dimineata pana Ia miazazi si era foarte mahnit intru sine ca nu. era ascultat de Dumnezeu. Atatea lacrimi a varsat, ca se facuse o baltoaca in jurul lui, incat si imparatul si imparateasa se mirau de marea lui bunatate si de multa lui rugaciune, in acel ceas, o raza a stralucit deasupra moartei. Atunci, sfantul s-a ridicat in picioare, a prins mana celei moarte si putrede si i-a zis:
"In numele lui Hristos lisus Cel rastignit, scoala-te si vino inapoi la parintii tai!"
Si deodata, moarta cea putreda, a sarit drept in picioare, lepadand legaturile de pe dansa si a strigat cu glas mare:
"Mare este Dumnezeul lui Fanurie caci in iadul cel mai de jos fiind, unde ma chinuiam impreuna cu cei ce s-au inchinat idolilor si eram batjocura si chinul dracilor, iadul m-a varsat afara cu mare frica, temandu-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tata, mare este credinta si mare este Dumnezeul crestinilor, iar toti dumnezeii paganilor sunt draci".
Imparatul a vrut sa-i dea jumatate din imparatie sfantului, dar el n-a primit nimic, ca intotdeauna. S-a facut deci petrecere in toata cetatea imparatului, iertand robii si slobozind pe cei din temnita, caci aceasta a fost plata pe care a cerut-o sfantul Fanurie.
Iar imparatul cu toti oamenii sai, au cerut botezul si s-au facut crestini. Sfantul a plecat din cetate si a vindecat si a tamaduit ca si in celelalte cetati. Deci s-au maniat pe el toti vracii si cei ce faceau vraji, caci i-a rusinat pe ei in fata imparatului, ca nimic, nici vrajile, nici leacurile lor nu au reusit sa o invieze, iar sfantul a inviat-o numai cu cuvantul.
Pentru aceasta, para mare au pornit impotriva lui,"numindu-l mare (vraci) si vrajitor si spunand imparatului ca Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrajile ca apoi sa se prefaca ca a inviat-o, ca astfel poporul sa-L numeasca pe el imparat. imparatul auzind s-a umplut de manie si strigand pe toti sfetnicii lui si pe cei necredinciosi, care toti erau impotriva lui Fanurie, au hotarat sa-i taie capul, dar fiind convis ca e asa de mare vrajitor, a chemat pe toti calaii cetatii, si a tras la sorti pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-si mancau painea lor pana nu-si muiau mainile in sange.
Si cine va putea spune batjocurile, bataile cu pietre, scoaterea suvitelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dintilor, loviturile cu palme, scuiparile si intepaturile cu sulita peste tot trupul, peste care s-a turnat sare si otet, ciuntirea chipului, adica taierea mainilor, a degetelor de la picioare si a urechilor, incat sangele de la fata se impreuna cu cel de la picioare si uda tarana drumului pe care trecea.
Fiecare pagan se straduia cum sa-l chinuiasca mai rau, iar sfantul se ruga Domnului, ca si mucenicul Stefan:
"larta-le lor pacatele acestea ca nu stiu ce fac, ca mai mult imi este mie cununa muceniceasca pentru care eu le multumesc."
Pentru aceasta s-a pornit plangere mare de catre poporul crestin si de cei tamaduiti de catre sfantul, pentru ca l-au chinuit asa de cumplit pe el care nu facuse decat bine tuturor. Dar sfantul era vesel ca merge mai degraba la placutul lui, Hristos. Astfel, a pornit sfantul Fanurie la locul de osanda avand varsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca sa se ajunga cat mai curand catre Hristos cel prea iubit, ca ii ajungea lui calatoria pe acest pamant.
De o parte mergeau crestinii cei tamaduiti, vaduvele si orfanii cetatii, cu plangere spunand:
"Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi? Cum se vor inchide ochii prea frumosi care au deschis ochii nostri orbi din nastere? Cum se va inchide gura cea de miere curgatoare care ne-a dat graiul, noua celor muti, fara de glas? Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plangerea si durerea noastra, miluind pe orfani, mangaind pe vaduve si aducand bucurie pe fetele celor ce n-au cunoscut decat intristarea si lacrimile? Cine va spune la plangerea lor, cuvintele cele cu mare durere, incat si din partea paganilor au inceput sa se verse lacrimi pentru ca cei ce venisera impotriva lui, erau foarte multi si strigau sa se termine cat mai curand cu acest vrajitor si vrajmas al imparatului.
Sfantul Fanurie a cerut atunci voie sa-si faca ultima rugaciune si s-a rugat astfel:
"Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe acestia care au facut plangere si strigare, fa ca tot cel ce va face o turta cu ulei si zahar, sau o placinta si o va da saracilor sa fie ascultat in orice durere dreapta va avea. Aceasta zic sa fie pentru iertarea pacatelor mamei mele, care a murit pacatoasa."
Si atunci s-a facut tunet din cer si s-a auzit glasul Domnului astfel:
"Fie Fanurie dupa cuvantul tau si tot cel ce te va chema pe tine in ajutor sa fie ascultat de Mine si tu vei fi ajutorul celor din nevoi."
Atunci, cei necredinciosi care strigasera asupra lui, vazand minunea, multi au cerut sa fie botezati si sa-i faca si pe ei crestini. Dar sfantul nu avea nimic cu sine si nici apa primprejur. Deci, s-a rugat a doua oara Domnului sa-i ajute pe cei ce vor sa ia credinta crestineasca. Si iata minune mare, ca a plouat numai pe cei ce voiau sa ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, desi se aflau langa cei dintai, nu s-au udat nici macar cu o picatura de apa. intre cei ce s-au botezat au fost si cei trei calai, care acum n-au vrut sa-I mai execute pe dansul.
Sfantuf Fanurie le-a fagaduit lor atunci ca implinind porunca imparatului, el le fagaduieste ca astazi vor fi impreuna cu el, in Rai, si au tras la sorti, care sa-i taie capul. Plangerea calailor este mult mai jalnica, decat a poporului crestinesc, pentru ca cuvintele lor erau pline de durere, ca ei luasera viata oamenilor, iar sfantul le daduse viata, ei luasera painea vaduvelor si orfanilor, iar sfantul le purta de grija si-i miluise. El varsase paraie de lacrimi si ei, sange nevinovat. Sfantul a varsat lacrimi pentru toti cei necajiti. Apoi, sfantul Fanurie si-a plecat capul pe butuc - dar dupa taiere, nu a curs nici sange, ci lapte si o minune - capul a mers in jurul trupului si limba a grait astfel:
"Asa cinsteste Hristos pe cei ce cred in El".
Deci, intorcandu-se poporul, atat cel crestin cat si cel necredincios, unii strigau de bucurie ca au scapat de sfant, iar cei intorsi la dreapta credinta, precum si vechii crestini, au facut plangere mare, ocarand pe imparat, pentru nerecunostinta lui si i-au zis lui:
"Au ai uitat invierea fiicei tale? Tamaduirea bolnavilor si a celor indraciti? Pentru ce te-ai maniat asupra lui, care nici rasplata n-a luat si in hotarele tale adusese pace?"
Spaimantandu-se imparatul pentru acestea, a dat porunca ca mai intai sa fie omorati calaii. Primul nefiind destul de intarit in credinta, se temea. Atunci a aparut sfantul mucenic Fanurie in vazul tuturor, intr-o aureola asemeni sfintilor celor din veacuri, imbracat in armura de roman, cu parul cret si negru, iar in mana tinea o faclie mare aprinsa; si a cazut frica mare peste imparat si peste toti sfetnicii lui mincinosi, temandu-se de sfantul, sa nu-i rapeasca din lumea aceasta, rasplatindu-le lor nedreptatea.
Dupa taierea primului calau, din cer s-a pogorat o cununa de trandafir care s-a asezat pe capul lui taiat, umplandu-se tot pamantul de mireasma, iar din trupul lui, (desi cu putin inainte varsase sange nevinovat, dar pentru credinta lui si intoarcerea lui la Hristos), a izvorat mir. Asemeni s-a intamplat si cu ceilalti doi calai. Trupurile lor au fost ingropate pe un maidan si oricine cadea in talharii si isi intorceau ochii catre locurile acestea, era scapat.
De atunci nu s-a stiut ce s-a facut cu sfintele moaste ale Sfantului Mucenic Fanurie, pana cand el a vrut sa se arate din nou in anul 1500 d. H. dupa cum s-a spus la inceput.
Mult ajutor a adus crestinilor acest mare sfant; cand au cerut ajutor, facand turta si placinta, se rugau sfantului pentru orice nevoie dreapta ce aveau. De aceea i se spune sfantului
"aratare", caci cei ce au credinta mare si nu se indoiesc, sunt ajutati grabnic de catre Sfantul mare Mucenic Fanurie.
Turta se face de noua ori si se imparte numai saracilor, iar dupa ajutorul primit, se face pentru sfantul, o placinta mai mare, cel in nevoie, ostenindu-se cu maniile sale - si tot la saraci sa fie impartita cu multumita, sfantului. Pomenirea acestui sfant mare Mucenic Fanurie, se savarseste la 27 august, iar turtele se pot face, in afara de Duminica, in orice zi.
Multe sunt minunile sfantului dupa ducerea de la noi, atat celor din veacurile acelea, cat si noua, care ne-am invrednicit a-l pomeni cu turte si placinta, caci cu adevarat - aratare - este ca celor ce il cheama cu credinta, li s-a aratat ori sfantul, ori implinire in cererile lor. Amin.
Sfantul Mucenic Fanurie
Sfantul Mucenic Fanurie s-a nevoit, dupa traditie, in insula Rodos - Grecia, de unde se crede ca era de loc. Insa nu se stie cand anume a trait, nici cum i-a fost sfarsitul. Prin secolul al XIV-lea, intre zidurile unei fortarete din Rodos, lucratorii au descoperit o frumoasa biserica in ruina, sub dalele careia au gasit numeroase icoane.
Una dintre aceste icoane era bine pastrata si reprezenta un tanar militar care tinea in mana sa dreapta o cruce. In jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul sau. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscriptia de pe icoana: "Sfantul Fanurie". Acest nume nu se gaseste insa in martirologii si sinaxare.Sfantul Fanurie a savarsit numeroase minuni, indeosebi pentru descoperirea obiectelor si animalelor disparute. Dupa o traditie populara, raspandita in insula Creta si in alte tari ortodoxe, mama sfantului era o mare pacatoasa si cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o intoarca la pocainta. Insa el n-a el n-a incetat sa se roage cu staruinta pentru mantuirea mamei sale.
Pe cand paganii il ucideau cu pietre pe Sfantul Fanurie, el scria: "Din cauza acestor suferinte, Doamne, vino in ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mantuirea mamei lui Fanurie."
Din cauza aceasta, cand credinciosii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face placinte pe care ei le impart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfantului Fanurie. In randul credinciosilor se vorbeste si de alte minuni savarsite de Sfantul Fanurie, pentru care se bucura de o deosebita evlavie atat in Grecia cat si in celelalte tari ortodoxe.
Sfinte Mare Mucenic Fanurie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi !
Viata Sf. Cuvioase Parascheva
Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: “Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.
Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.
De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi “blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat” şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.
Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.
Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: “Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia”. Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.
Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.
Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, “Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei”. Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: “Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte”.
Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: “Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin”.
Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.
Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:
Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.
O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: “Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.
O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: “Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: “Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. “Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.
Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: “Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: “Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.
În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. “Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. “Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. “Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.
Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!
În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.
Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită “cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.
Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: “Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat”. “Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!”. În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.
Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.
În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.!sursa: sfparascheva.com
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one