Put some informations about your eshop here (address, contacts etc.)
 

Titlul paginii web

 

Sfinti 1

Sfântul Ioan din Kronstadt
Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…”
A învătat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.
Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.
Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh”.
Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.
Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare” pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.
De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.
Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidi în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.
Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:
„Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei”.
Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:
„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău… Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor - să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”
Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.
În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.
Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.
Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.
După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.
Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.
EPISCOPUL TEOFAN ZĂVORÂTUL – DASCĂL AL MONAHISMULUI AUTENTIC

“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) este un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea. Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut. Episcopul Teofan nu dorea să aibă de-a face cu o teologie care nu era bazata pe o inimă înfrântă şi pe asumarea unei filosofii de viaţă ortodoxe, întrucât înţelesese foarte bine cum duhul lumesc poate, prin intermediul teologilor, să îndepărteze teologia şi viaţa duhovnicească de realităţile zilnice ale vieţii omeneşti din lumea aceasta căzută.
Cunoaşterea învăţăturii patristice de către episcopul Teofan a fost înlesnită de slujirea în cadrul Misiunii Ortodoxe din Ţara Sfântă, unde a avut mult folos din cercetarea vechilor biblioteci ale Ierusalimului, mănăstirii Sfântul Sava, Sinaiului etc. Insă deprinderea cu duhul Părinţilor nu a venit doar din cărţi, ci a dobândit-o din experienţa sfinţeniei „opincii” ruseşti – sfinţenia săracilor şi a ţăranilor. Mai târziu a ajuns să înţeleagă sensul adânc al literaturii ascetice, care are ca învăţătură centrală „inima înfrântă“, prin propria sa stare de aspră persecuţie. Datorită acestei persecuţii, precum vom vedea, a fost nevoit să aleagă viaţa severă de zăvorât.
Născut în 1815, episcopul Teofan a primit cea mai bună educaţie teologică din vremea aceea. A urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev, în timpul cărora a hotărât să renunţe la lume şi a fost tuns ca monah. După absolvire a devenit profesor la diferite Seminarii, şi apoi a slujit ca inspector şi preot atât în Ierusalim, cât şi în Constantinopol. In 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului, iar mai târziu a fost transferat în Eparhia Vladimirului.
La doi ani după hirotonirea sa, episcopul Teofan a avut o experienţă cutremurătoare, care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale. Aceasta a fost canonizarea şi scoaterea spre închinare a moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk, pe care episcopul Teofan l-a iubit încă din copilărie. Dobândind o vastă cultură duhovnicească în timpul anilor de studiu şi călătorie, de viaţă monahală şi pastoraţie, el începe acum, din proprie voinţă şi cu multă râvnă, să-l imite pe Sfântul Tihon de Zadonsk. Asemenea Sfântului Tihon, şi-a folosit chemarea arhipăstorească pentru a-i transforma pe oameni în adevăraţi asceţi. El dorea angajare la asceză din partea tuturor, monahi si nemonahi.
Izbutind destul de bine în strădaniile sale, a stârnit invidia şi ura celor care nu erau obişnuiţi cu chipul ascetic pe care încerca să-l recomande ca model în Eparhia Vladimirului. Datorită tuturor obstacolelor pe care le-a întâmpinat, a avut posibilitatea să înţeleagă mai limpede mentalitatea vremurilor sale şi năvala apostaziei asupra lumii. Şi-a adunat cugetările într-o carte profetică, intitulată Despre Ortodoxie şi avertizarea celor care păcătuiesc împotriva ei, în care priveşte viitorul Ortodoxiei dintr-o perspectivă ascetică, considerând Ortodoxia ca unitate de măsură.
Ideile episcopului Teofan, bazate pe vechile principii creştine, erau considerate mai mult „o noutate” de oamenii Bisericii din vremea sa, mulţumiţi de ei înşişi. Şi astfel diavolul, care stătea la pândă, a început să caute modalităţi prin care să întindă capcane pentru ca acest puternic izvor de însufleţire patristică, episcopul Teofan, să poată fi oprit…
Episcopul Teofan, fiind tânăr, energic şi râvnitor, simţea că e mare nevoie ca femeia ortodoxă să se ridice la un nivel duhovnicesc mai înalt în societatea care se schimba cu repeziciune, fiind în pas cu modelele occidentale. El ştia că femeia ortodoxă, care a fost întotdeauna conştiinţa poporului, avea nevoie de o educaţie eclesiastică. Având aceasta în minte, a înfiinţat „Colegiile de juniori” – şcoli eparhiale de fete. Aceste şcoli trebuiau să pregătească soţii educate pentru viitorii preoţi, care puteau să îi ajute în parohie de pe poziţii egale; de asemenea, şcolile respective trebuiau să găzduiască o mişcare de emulaţie a profesorilor ortodocşi: idealişti, entuziaşti, cu formare ascetică, cu sfinţenie în inimile lor. Lucrarea episcopului Teofan în această privinţă a fost extrem de roditoare, având ca rezultat, cel puţin în eparhia sa şi în cele învecinate, dezvoltarea monahismului feminin şi formarea de noi mănăstiri.
Prezentul volum de predici ţinute în mănăstiri de călugăriţe rezumă învăţătura autentică despre monahism potrivită nevoilor femeii. Din acest punct de vedere este un volum aproape unic. Nu oferă numai recomandări sănătoase, bazate pe experienţă şi pe buna cunoaştere a înţelepciunii patristice, extrase din surse demne de încredere, ci constituie în acelaşi timp o mărturie a implicării personale a tânărului ierarh în educarea tinerelor fete.
… Insă diavolul nu dormea. Informaţia despre „căderea” episcopului Teofan, deşi tăinuită de contemporanii săi şi în mare măsură ignorată de biografii moderni, s-a păstrat totuşi şi este prezentată aici ca principalul motiv pentru retragerea sa: într-o zi, una din rudele îndepărtate ale episcopului i-a făcut o vizită la locuinţa sa şi, negăsindu-l acolo, a rămas să-l aştepte până când avea să sosească. Printr-o coincidentă ciudată, femeia a fost cuprinsă de ameţeală şi a leşinat, căzând pe patul lui. Acest lucru a fost văzut de cineva care a dat explicaţii răutăcioase referitoare la incident şi a produs nesfârşite zvonuri care s-au răspândit în legătură cu „imoralitatea” acestui energic arhipăstor atât de implicat în cauza femeii. Cel rău a amplificat bârfa la asemenea proporţii, încât – în ciuda tuturor realizărilor şi lucrărilor binefăcătoare ale episcopului Teofan – discreditarea sa ca păstor de suflete era garantată, cu atât mai mult cu cât societatea din timpul său era destul de birocratică, iar administraţia Bisericii şi a statului erau atotstăpânitoare. S-au făcut câteva încercări de a ajuta nevinovata victimă a calomniei. Relativ tânărul episcop Teofan nu a avut nici o altă posibilitate decât de a recurge la izolare, urmându-l pe îndrăgitul său Sfânt Tihon de Zadonsk, care de asemenea s-a văzut într-o situaţie fără scăpare în faţa deşertăciunii lumeşti din Biserică. Incetând orice legătură directă cu lumea, în afară de trei persoane, episcopul Teofan s-a retras într-o singurătate totală în Mănăstirea Vâşa ca arhipăstor eliberat din funcţie.Efortul său de ridicare a nivelului vieţii duhovniceşti părea că este sortit sfârşitului, iar călugăriţele lipsite de îndrăgita lor sursă de îndrumare ascetică. Din fericire, nu a fost aşa pentru aceste femei şi pentru păstorii lor multpătimitori, fiindcă episcopul Teofan nu şi-a abandonat lucrarea, chiar dacă s-a izolat. Primea între douăzeci şi patruzeci de scrisori pe zi şi răspundea la toate, sfătuind cu multă sensibilitate duhovnicească. Tot restul vieţii – douăzeci şi opt de ani de izolare – l-a dedicat traducerii şi scrierii de lucrări ascetice şi răspândirii învăţăturii ortodoxe curate celor care nu aveau acces la scrierile academice şi nu erau obişnuiţi cu complicata ştiinţă numită teologie, accesibilă doar elitei învăţate. Din smeritul său refugiu a început să scoată la iveală volume după volume de nepreţuită literatură ascetică ortodoxă, menite să ridice nivelul vieţuirii creştin ortodoxe - într-o lume care întorsese spatele trecutului creştin şi se îndrepta către apostatul mod de viaţă apusean.
Lunga listă a lucrărilor episcopului Teofan este uimitoare. Lumea vorbitoare de limbă engleză abia acum a ajuns să guste din ospăţul duhovnicesc pe care el ni l-a pus la îndemână prin scrierile sale.
Cu rugăciunile acestui drept învăţător al Ortodoxiei, care şi-a aflat mântuirea şi a ajutat de asemenea milioane de suflete să şi-o găsească, fie ca Domnul să îi întărească pe cei care poartă de grijă sufletelor lor”.
Viata Sf Ioan Maximovici
Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost in același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si “nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al săracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spațiului, el cunoștea si răspundea gandurilor oamenilor, înainte ca aceștia sa si le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila înțelegerii lumești.Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheamă in ajutor, după cum mărturisesc minunile si tămăduirile înregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului sau îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav si blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase si deseori era adâncit in gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. In copilărie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii plăcea sa citească Viețile sfinților.Mosia familiei Maximovici se afla in vecinătatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, “monah din copilărie“, isi petrecea toata vara la manastire.La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfintenie pana la sfârșitul vieții.
In 1914, Mihail a absolvit școala de cadeti si, urmând vocației sale intime, a hotărât sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Pǎrinţii însa au insistat sa se înscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.
In 1921, in timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreuna cu întreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in mânǎstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic “Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l privește pe insasi părintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povestește cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greșeala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tăcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situație si mai proasta decât crezuse el – anume pe el vor sa-l facă episcop!
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridica o catedrala.
Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
In 1949, in insula Tubabao, in lagărul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus ca nu exista motive de îngrijorare, intrucat “sfantul vostru binecuvântează lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei. In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles. In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii in Lumea Noua.
In anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.
La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si construcția marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprita. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilita si construcția catedralei dusa la bun sfarsit.
In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios pana la sfârșit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, doua trǎsǎturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictețea in tot ce se referea la Biserica si la Tradiție. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca întreținea relații cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune “inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnica. Precum Pǎrinţii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai “actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari “marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.
Cu toate acestea Vlădica a rămas in memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia si chiar prin ceea ce se numește “nebunie intru Hristos”. Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecuțiile adversarilor sai, cărora le răspundea totdeauna fara a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a si fost mereu de când devenise arhiereu. In 1966, după trecerea in veșnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea in timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibila a flǎcǎrilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili sa prețuiască (poate din cauza ca acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ sa se gândească cat de imprevizibile si chiar stranii pot apărea faptele sale celor ce se conduc după criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri si ospicii. Slujea desculț si in biserica. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci si in randul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, in una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca sa trezească interesul tinerilor fata de credința prin următoarele cuvinte: “Afirmați ca in prezent nu se mai întâmpla minuni, nu mai exista sfinți. De ce sa va prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umbla un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!” In toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.Era cunoscut si venerat in întreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate reținea plecarea trenului pana la venirea “Arhiepiscopului rus”.
Însemnătatea sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxa – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.
In epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale si a rătăcirii minților, el a crezut de cuviința sa trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.
In secolul nostru nemilos si șovăielnic, acest sfânt s-a asemănat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si venerație in rândul creștinilor, încât odată cu sfârșitul Vlădicăi a început parca un nou capitol al vieții sale – cinstirea sa de către întreaga lume ortodoxa. In zilele noastre de neputința duhovniceasca asceții au devenit rari. Fie ca viața acestui ascet sa-i însufleţeascǎ pe dreptcredincioșii creștini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinși de lașitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viața lui sa le arate ca, contrar slăbiciunilor si neajunsurilor noastre “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este același” (Evr. 13. 8 ) si ca nu exista nimic mai plăcut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decât viața sfânta pentru Hristos, oglinda căruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a început sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credinței, înfăptuind minuni pretutindeni si întotdeauna.
Putem sa nu ne îndoim de asta, așa apare chipul sau, daca vom contempla viața lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, mulți slujitori ai Bisericii, clerici “conștienți” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar disprețuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevăr, privit nepărtinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine șocanta: încovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunând uneori mai mult ca un gângurit copilăresc.
Fermitatea voinței sale, îndreptata către cele dumnezeiești, anume acea calitate ce i-a permis sa cucerească astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinație gratuita. In ochii multora el nu era decât un batran incapatanat si excentric, insistând asupra ideilor sale “absurde” cu privire la treburile de care s-ar cădea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe “inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber înaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era “priveliștea”‘ lumii acesteia, după cuvântul sfântului apostol Pavel. Lumea, care zace in răutate si a cărei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea “succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decăzut si stricat însa, astfel de sfinți, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata veșniciei si a infricosatoarei Judecǎți. Actuala ofensiva a răului nu trebuie sa ne constrângă sa admitem pasiv triumful necredinței, datoria noastră fiind de a apăra binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – așa cum a fost sfântul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renunțam la “respectabilitatea” noastră, vestind puterea de neînvins a lui Dumnezeu, preaslăvit intru sfințit Sai. Divergentele de păreri, legate de venerarea sfântului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunăoară, noi il cunoaștem si-l iubim pe sfântul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai puțin sunt cunoscute proporțiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vieții sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credincioși.
Necǎutând însǎ la tentativele diavolești de a eclipsa imaginea binefăcătoare a sfinților, Hristos a promis ca porțile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).
Fara îndoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, când surogatul a devenit o norma in toate sferele vieții, când adevăratul Duh al credinței lui Hristos a devenit atât de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfântul Ioan poate fi considerat un model al autenticității duhovnicești.Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de măsura nu este altceva decât curata dragoste creștineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o răspândea in jurul sau cu dărnicie. Cu aceasta dragoste străduința pentru trăirea duhovniceasca capǎtǎ un rost. Iar fara ea, tot ce rǎmâne din relațiile omenești si viața bisericeasca, va fi un fel de deșertăciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotrivă, in lingușeli si laude reciproce.
Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevăratului apostolat in lumea moderna. Pe măsura ce un număr tot mai mare de oameni se alătura Bisericii Ortodoxe, înainte de apropierea ultimei dezlănțuiri a răului, fie ca ei sa vadă in el îndrumătorul si pastorul lor iubit, nesupus morții.
[Sursa: http://www.crestinortodox.ro/Viata_Sfantului_Ioan_Maximovici-122-6876.html]
Sf. Siluan Athonitul
Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Sf. Siluan Athonitul
Sf. Siluan Athonitul
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."
Sfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon
S-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae (cf. 26 iulie), Sfântul Parinte ghici dupa tinuta lui calitatea inalta a sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.
Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.
Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.
Cum Maximian ii amintea chinurile la care cu câtva timp in urma fusese supus Sfântul Antim (cf. 3 septembrie), Pantoleon raspunse ca daca un batrân facuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuiau sa se arate curajosi in incercari. Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate. Apoi, fie scufundat in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.
Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat iar trupul sa ii fie aruncat in foc.
Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.
De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.
Sfintii Mucenici Ciprian si Iustina
Pe vremea imparatiei lui Deciu, era in Antiohia Siriei un filozof si vrajitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, nascut dim parinti necredinciosi, care a fost dat in copilaria sa spre slujba paganescului si necuratului lor zeu, Apolon. In anul al saptelea al varstei sale il incredintara la vrajitori spre invatatura mestesugului vrajitoriei si a dracestii intelepciuni. Iar dupa zece ani de la nasterea sa a fost trimis de parinti spre savarsirea jertfei in muntele Olimpului, pe care paganii il numeau locuinta dumnezeiasca, caci acolo se afla nenumarata multime de idoli intru care multi diavoli locuiau.
Ciprian a invatat in acel munte inalt mult mestesug diavolesc, caci stia felurite naluciri dracesti; se deprinsese a schimba vazduhul, a porni vantul, a slobozi tunete si ploi, a tulbura valurile marii, a face stricaciune in rasaduri, gradini si cimpii, a aduce vatamari si rani asupra oamenilor si se invatase la intelepciunea cea pierzatoare si prea rea lucrare diavoleasca. Si a vazut acolo nenumarate pilcuri dracesti impreuna cu stapanul intunericului, imprejurul caruia unii saltau, altii slujeau, altii chiuiau, laudand pe stapanul sau, iar altii erau trimisi in toata lumea spre inselarea popoarelor.
A vazut acolo pe toti zeii si zeitele pagane si felurite naluciri si vedenii, la care se invata cate patruzeci de zile in post; ca manca dupa apusul soarelui nu paine, nici alta hrana, ci numai ghinda de stejar. Cand era de cincisprezece ani avea ca dascali sapte slujitori mari care slujeau la cele sapte planete. De la acei jerfitori a invatat multe taine diavolesti. Apoi s-a dus in cetatea Agra, unde, slujind catva timp zeitei Ira, a invatat multe mestesuguri de la slujitorul care era acolo. Si a petrecut si in Tauropoli slujind zeitei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia si a deprins sa faca fel de fel de vraji si naluciri, ca aceea ca mortii din morminte sa graiasca.
Avand douazeci de ani, a mers in Egipt, in cetatea Memfis, la capii rautatilor si multe farmece si vrajitorii invata. La treizeci de ani a mers la caldei si acolo a invatat sa citeasca in stele. Si in Antiohia a mers, fiind atunci desavarsit in toata rautatea: vrajitor si fermecator, pierzator de suflete, mare prieten si credincioasa sluga a stapanitorului iadului, cu care singur fata in fata a vorbit si de cinste mare de la dansul s-a invrednicit. De acest lucru singur a marturisit, zicand: "Sa ma credeti pe mine ca singur pe diavol l-am vazut, pentru ca prin jertfe l-am rugat si l-am sarutat si am grait cu dansul si cu aceia care sunt la dansul mai mari si m-au iubit si mi-au laudat intelegerea mea si inaintea tuturor a zis: "Iata noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastra, vremelnic de impartasania noastra". Si mi-au fagaduit ca au sa ma puna boier, dupa iesirea mea din trup si cat timp eu am sa petrec pe pamant, in toate au sa-mi ajute si mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cand ieseam de la dansul a strigat catre mine: "Imbarbateaza-te, nevoitorule Cipriane" si, sculandu-se, m-a petrecut, incat si toti mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toti boierii lor pe mine ma ascultau, vazand cinstea ce mi se facea de catre dansul. Era chipul lui ca o floare de iarba si capul ii era incununat cu o coroana prefacuta, nu adevarata, ci nalucire de aur si pietre luminoase, care lumina chipul acela si hainele lui erau minunate. Iar cand se intorcea incoace sau incolo se cutremura tot locul acela si multi stateau langa scaunul lui cu fel de fel de randuieli ale duhurilor rautatii, intru mare supunere.
Eu cu totul pe mine ma dadusem atunci, supunandu-ma la toata porunca lui". Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian dupa intoarcerea sa la Dumnezeu.
Este aratat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale caror lucruri, toate, le facea suparand pe oameni si inselandu-i. In Antiohia a petrecut multa vreme si a adus pe multi oameni spre toata necurata faradelege, pe multi i-a ucis cu otravurile si cu farmecele, pe copii si pe copile spre jertfa diavolilor ii injunghia si pe multi i-a invatat la vrajile sale rele: pe unii ii invata sa zboare prin vazduh, pe altii sa pluteasca cu luntrea prin nori, pe altii i-a facut sa umble pe ape. De toti paganii era cinstit si slavit ca un mare jertfitor si preaintelept slujitor al necuratilor lor zei si multi alergau la dansul pentru nevoile lor, pentru ca ii ajuta cu puterea diavoleasca de care era plin; unora le ajuta la desfranare, altora la manie, la vrajba si la izbandirea rautatilor, iar altora in zavistie le ajuta. Acum era cu totul in fundul iadului si in gurile diavolesti, fiu al gheenei, partas al celor diavolesti si al pierzarii celei vesnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieste moartea pacatosului, pentru negraita Sa bunatate si pentru milostivirea cea nebiruita de pacatele omenesti, a vrut ca pe acest om sa-l caute si pe cel afundat in adancul iadului din prapastie sa-l scoata si sa-l mantuiasca, spre aratarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, caci nu este pacat sa biruiasca iubirea Lui de oameni. Si l-a mantuit pe Ciprian din pierzarea lui in acest chip:
In acea vreme era in Antiohia o fecioara cu numele de Iustina, care s-a nascut din parinti pagani. Tatal ei se numea Edesie si era slujitor idolesc, iar maica sa se numea Cleodonia. Fecioara Iustina cand a ajuns la varsta desavarsita, sezand in casa sa la fereastra, a auzit din intamplare un cuvant de mantuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie si care graia pentru intruparea Domnului nostru Iisus Hristos "ca S-a nascut din curata Fecioara Maria si, multe minuni facand, a voit a patimi pentru mantuirea noastra si a inviat din morti si S-a inaltat la ceruri si a stat de-a dreapta Tatalui si imparateste in veci".Aceasta propoveduire a diaconului a cazut pe pamant bun in inima Iustinei, caci degraba a inceput a aduce rod si a dezradacina din ea toti spinii necredintei. Iustina voia ca mai mult si mai desavarsit sa invete de la acel diacon, insa nu indraznea sa-l caute pe el, impiedicand-o feciorelnica rusine. Insa mergea adeseori, in taina, la biserica lui Hristos, ascultand cuvintele lui Dumnezeu; si lucrand in inima ei Duhul Sfant, a crezut in Hristos. Si in scurta vreme si pe maica ei a facut-o sa creada si dupa aceea si pe batranul ei tata l-a adus la credinta; el, vazand intelegerea fiicei sale si auzind cuvintele ei cele intelepte, socotea in sine ca idolii, fiind facuti de maini omenesti, cum pot sa fie ei dumnezei, neavand nici suflet, nici suflare? Si o vedenie minunata a vazut el noaptea in vis, prin dumnezeiasca aratare: adica o tabara mare de ingeri purtatori de lumina, iar in mijlocul lor era Mantuitorul lumii, Iisus Hristos, si L-a auzit pe El graindu-i: "Veniti la Mine si va voi da voua cereasca imparatie". Apoi, desteptandu-se din somn, Edesie indata a mers cu femeia si cu fiica sa la episcopul crestinesc pe care il chema Optat, rugandu-l pe el sa-i invete credinta lui Hristos si sa le dea lor Sfantul Botez si i-a spus lui cuvintele fiicei sale si ingereasca vedenie pe care singur o vazuse.Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de intoarcerea lor si, graindu-le mult despre credinta in Hristos, a botezat pe Edesie si pe Cleodonia, femeia sa si pe fiica lor Iustina si, impartasindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar dupa ce s-a intarit Edesie in credinta lui Hristos, vazand episcopul evlavia lui, l-a facut preot; si petrecu in fapte bune si in frica de Dumnezeu un an si sase luni si asa, in sfanta credinta, si-a sfarsit viata. Iar Iustina bine s-a nevoit in poruncile Domnului, iubind pe Mirele sau Hristos si slujindu-I Lui in rugaciuni, in feciorie si in curatenie, in post si in mare infranare. Iar vrajmasul cel ce uraste neamul omenesc, vazand o viata ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune si a inceput a o supara, felurite nevoi si necazuri pornindu-i impotriva.Era atunci in Antiohia un tanar scolastic, pe nume Aglaid, fiu de parinti bogati si slaviti, vietuind cu desfatare intru desertaciunea lumii acesteia. Si acesta, intr-o vreme oarecare, a vazut-o pe Iustina fecioara mergand la biserica si s-a minunat de frumusetea ei. Iar diavolul a pus gand rau in inima lui asupra ei si, aprinzandu-se de dorul ei, Aglaid a inceput a se gandi in toate chipurile, ca intru cunostinta si dragostea ei sa vie si, inseland-o, sa aduca pe mieluseaua cea curata a lui Hristos intru necuratia cea gandita de dansul. Si pandea calea ei, ori unde avea sa mearga fecioara si, intampinand-o, o amagea cu cuvinte desfranate, laudandu-i frumusetea. Apoi, spunandu-i cuvinte de fericire si aratandu-si dragostea sa catre dansa, cu curse inselatoare si mestesugit impletite o urmarea pe ea spre desfranare. Iar fecioara se intorcea si fugea de dansul, infricosindu-se de el si nu voia sa-i asculte inselatoarele si viclenele cuvinte. Si tanarul, dorind frumusetile ei cele fecioresti, a trimis la dansa rugaminte ca sa voiasca sa-i fie lui sotie. Iar ea a raspuns catre dansul: "Am pe Mirele meu Hristos caruia Ii slujesc si curatia mea imi pastrez. Acela si sufletul si trupul meu imi pazeste de toata necuratia".Un raspuns ca acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid si mai mult a dorit-o, aprinzandu-l pe el diavol. Neputand nicidecum sa o amageasca, a gandit ca s-o rapeasca; si adunand spre ajutor tineri fara de randuiala, asemenea lui, i-a pazit calea pe care obisnuia fecioara sa mearga spre biserica la rugaciune. Acolo a intampinat-o si a prins-o, ducand-o cu sila spre casa lui. Iar ea a inceput a striga foarte tare, batandu-l pe el peste gura si scuipand asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au iesit din casele lor si au alergat ca s-o scoata din mainile tanarului cel nerusinat ca din gura lupului si au reusit sa o ia pe mieluseaua cea fara prihana, pe Sfanta Iustina. Si au fugit toti cei nelegiuiti, iar Aglaid cu rusine s-a dus la casa sa.Nestiind ce sa mai faca, inmultindu-se in el rautatea patimii, s-a ispitit cu inca un lucru rau: a mers la marele vrajitor si fermecator, Ciprian, jertfitorul idolesc si acestuia, spunandu-i necazul sau, i-a cerut ajutor, fagaduind sa-i dea mult aur si argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dansul, il mangiia fagaduindu-i ca toata dorinta lui i-o va indeplini. "Eu, a zis el, voi face ca aceasta fecioara singura sa caute dragostea ta si te va dori pe tine mai mult decat tu pe ea". Asa, mangiindu-l, i-a dat buna nadejde.Luand Ciprian cartile sale de invatatura a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care il stia ca degraba poate sa aprinda cu necurata dorire inima Iustinei spre tanarul acela. Iar diavolul i-a fagaduit cu sarguinta sa-i indeplineasca dorinta si cu mandrie a zis: "Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetati, ziduri am surpat, case am despartit, varsari de sange si ucideri de tata am facut; invrajbiri si manie mare intre frati si intre soti am pus, pe cei ce voiau sa petreaca mult in feciorie i-am adus in necuratie; pe calugarii cei ce se nevoiau prin munti si la multa postire se deprindeau, negandindu-se niciodata la trup, in pofta desfranarii i-am adus si i-am invatat sa slujeasca patimilor trupesti, iar pe altii, care intru pocainta si intru lepadarea de toate venisera, iarasi i-am intors la cele dintai lucruri rele si pe multi din cei ce petreceau in curatie, i-am aruncat in desfranare. Deci, oare nu pot eu ca pe aceasta fecioara spre dragostea lui Aglaid sa o plec? Si ce sa zic mai mult? Cu lucrul voi arata puterea mea degraba. Deci, primeste aceasta doctorie - si ii dadu un vas plin - si da-o tanarului aceluia ca sa stropeasca locuinta Iustinei si vei vedea ce va fi". Acestea zicand, s-a dus, iar Ciprian, chemandu-l pe Aglaid, l-a trimis pe el sa stropeasca in taina casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Si facandu-se aceasta, a intrat diavolul desfranarii cu sagetile cele aprinse ale poftei trupesti, ca sa raneasca prin desfranare inima cea fecioreasca si trupul ei si cu pofta cea necurata sa-l aprinda.Avea obiceiul fecioara aceea ca in toate noptile sa-si faca rugaciunile sale catre Domnul. Si a fost dupa obicei, cand in ceasul al treilea din noapte, sculandu-se se ruga lui Dumnezeu, a simtit ca de naprasna o tulburare in trupul ei si furtuna rea de pofta cea trupeasca si aprinderea focului gheenei. Si a fost acea suparare si in acel vifor dinauntru multa vreme; ii venea intru pomenire acel Aglaid, caci se ridicase in ea gandurile cele rele. Se mira fecioara si singura de sine se rusina, simtindu-si sangele fierband ca intr-o caldare si se gandea la lucruri de care intotdeauna, ca de niste necuratenii, se scirbea. Si cu buna cunostinta fiind Iustina, a inteles ca de la diavol i s-a tras acest razboi intru dansa si indata, inarmandu-se cu arma semnului crucii, a alergat catre Dumnezeu cu fierbinte rugaciune si a strigat din adancul inimii catre Hristos, Mirele sau, zicand: "Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iata, vrajmasii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregatit pentru picioarele mele si au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tau si m-am veselit si cand ma supara ei pe mine, eu la Tine scap si nadajduiesc, spre a nu se bucura vrajmasul meu de mine; caci stii, Doamne Dumnezeul meu, ca eu sunt roaba Ta si curatia trupului meu pentru Tine o pazesc si sufletul meu Tie ti l-am incredintat. Deci, pazeste pe oaia Ta, Pastorule bun, nu ma lasa intru mancarea fiarelor celor ce cauta sa ma inghita pe mine, da-mi biruinta poftei celei rele a trupului meu". Astfel, sfanta fecioara, staruind mult in rugaciune, a rusinat pe vrajmasul care, fiind biruit de rugaciunea ei, a fugit de la dansa cu rusine; si s-a intors odihna in trupul si in inima Iustinei si s-a stins vapaia poftei, iar razboiul a incetat si fierberea sangelui s-a potolit si Iustina a dat slava lui Dumnezeu, cantand cantare de biruinta.
Diavolul s-a intors la Ciprian cu veste rea, ca nu a reusit intru nimic. Dar Ciprian l-a intrebat pe el din care pricina nu a putut s-o supuna pe acea fecioara. Iar el, cu toate ca nu voia, i-a spus adevarul, zicand: "Pentru aceasta nu am reusit, pentru ca am vazut pe ea un semn de care m-am infricosat, si din aceasta cauza nu am putut ca sa o biruiesc". Ciprian a chemat un diavol mai cumplit si l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Si mergand acesta, a facut mai multe decat cel dintai, caci cu mare putere a navalit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugaciune s-a inarmat si mai mare nevointa a aratat, pentru ca s-a imbracat in haina de par si isi chinuia trupul sau cu infranarea si cu postul, numai paine si apa mancand. Si asa, imblanzindu-si patimile trupului, a biruit pe diavol si l-a gonit cu rusine, iar el, la fel ca si cel dintai, nesporind nimic, s-a intors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre capeteniile diavolesti si i-a spus despre slabiciunea celorlalti doi diavoli trimisi care nu au putut sa covarseasca o fecioara si a cerut de la dansul ajutor. Iar el a ocarat pe diavolii cei dintai cu salbaticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiti in acel lucru si ca pe cei ce nu stiau cum sa indulceasca desfranarea in inima fecioarei. Si i-a dat buna nadejde lui Ciprian, fagaduindu-i ca singur, in alt chip, sa ispiteasca pe fecioara.Ducandu-se de la Ciprian, s-a prefacut pe sine in chip de femeie si asa a intrat la Iustina; si, sezand, a inceput a grai cu dansa cuvintele cele dumnezeiesti, ca si cum ar fi vrut sa urmeze vietii si curatiei ei; o intreba ce fel de plata o sa aiba pentru aceasta viata sfanta si pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: "Mare si negraita este plata pentru cei ce vietuiesc in curatie, si mahnire mare au oamenii care nu baga de seama o visterie mare ca aceasta a curatiei ingeresti". Iar diavolul, descoperindu-si nerusinarea, cu mestesug a inceput a o amagi, zicandu-i: "Apoi in ce chip ar putea sa fie lumea si cum s-ar naste oamenii? De ar fi pazit Eva curatia, apoi de unde s-ar fi inmultit neamul omenesc? Cu adevarat, buna este insotirea, pe care singur Dumnezeu a randuit-o, si Sfanta Scriptura o lauda, zicand: "Cinstita este nunta intru toate si patul nespurcat. Multi sfinti ai lui Dumnezeu oare nu au fost intru insotirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mangiierea omului, ca spre copiii sai cautand sa se inveseleasca si sa laude pe Dumnezeu?"
Niste cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amagitor si mai bine decat Eva l-a biruit pe el; pentru ca, neintrand in mai multa vorba cu dansul, a alergat degraba la limanul Crucii lui Hristos. Si a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei si inima si-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele sau, si indata a pierit diavolul, cu mai mare rusine ca cei dintai. Acel mare diavol a venit si la Ciprian, tulburat; si cunoscand Ciprian ca nici acela nu a reusit nimic, a zis catre diavol: "Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiesti, fiind diavol puternic si iscusit mai mult ca altii in acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioresti? Deci, spuneti-mi mie: cu ce fel de arme vi se impotriveste voua si cum puterea voastra cea tare neputincioasa o face?" Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, desi nevrand, a marturisit: "Nu putem, a zis el, sa privim spre semnul crucii, ci fugim de dansul, caci ne arde precum focul si ne goneste departe". Ciprian s-a suparat foarte tare asupra diavolului, ca l-a adus intru rusine si se certa cu dansul, zicandu-i: "Dar asa este puterea voastra, ca o fecioara neputincioasa va biruieste?" atunci diavolul, vrand sa-l mangiie pe Ciprian, a incercat sa faca alt lucru, in acest fel: s-a prefacut in chipul Iustinei si a mers la Aglaid, ca asa parandu-i-se lui Aglaid ca este Iustina cu adevarat isi va implini datoria sa si nu va fi aratata neputinta lor cea diavoleasca, nici Ciprian nu se va afla intru rusine.
Cand a intrat diavolul la Aglaid in chipul Iustinei, Aglaid a sarit de nespusa bucurie si alergand la ea, a cuprins-o si o saruta, zicand: "Bine ai venit la mine, prea frumoasa Iustina". Si cum a zis tanarul cuvantul Iustina, indata diavolul s-a stins, neputand nici numele Iustinei sa-l rabde, iar tanarul s-a inspaimantat foarte tare si, alergand la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au intamplat. Ciprian, cu ajutorul vrajilor sale, a pus pe dansul chip de pasare si facandu-l ca sa zboare prin vazduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastra sa intre in camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin vazduh deasupra camerei Iustinei si voia sa se aseze pe casa. S-a intamplat atunci ca Iustina sa priveasca pe fereastra si vazand-o diavolul pe ea, l-a lasat pe Aglaid si a fugit. Si a pierit de la Aglaid si acea nalucire, in care se arata ca o pasare si putin a lipsit de a nu muri cazand jos, caci cu mainile s-a apucat de varful casei si, tinandu-se, a ramas spanzurat. De nu ar fi fost coborat de acolo prin rugaciunea Sfintei Iustina, ar fi cazut ticalosul si ar fi murit. Si asa, nereusind nimic, s-a intors tanarul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necajit foarte tare, vazandu-se infrant si s-a hotarat ca singur sa se duca la Iustina, nadajduind in vrajitoriile sale. Mai intai s-a prefacut in femeie, apoi in pasare; si inca nu se apropia de usile casei ei, iar nalucirea si inselatoarea asemanare cu cea de femeie si cu cea de pasare au pierit de la dansul si s-a intors rusinat.
Dupa aceasta, a inceput Ciprian a face izbandire rusinii sale, si a adus cu ajutorul vrajilor sale ispite asupra casei Iustinei si asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor si ale cunoscutilor ei, ca odinioara diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea si cu rani ii arunca pe dansii in necaz nemasurat. Apoi a lovit-o si pe Iustina cu o boala, incat zacea la pat si plangea maica sa pentru dansa. Iar ea o mangiia pe maica sa, precum David, zicand: "Nu voi muri, ci vie voi fi, si voi povesti lucrurile Domnului". Insa nu numai asupra ei si asupra rudeniilor ei, ci si asupra cetatii (Dumnezeu asa a voit), a adus Ciprian vatamare, din cauza maniei sale celei neimblanzite si din pricina rusinii celei mari. Si erau rani intre dobitoace si multe boli intre oameni. Si prin lucrare diavoleasca a strabatut vestea prin intreaga cetate, ca marele jertfitor Ciprian pedepseste cetatea pentru Iustina, care i se impotriveste. Adunandu-se nu putini dintre cinstitii cetateni, au mers la Iustina si cu manie au sfatuit-o pe dansa ca sa nu-l mai mahneasca pe Ciprian si sa se marite cu Aglaid, ca sa nu patimeasca toti mai multa suparare pentru dansa. Iar ea pe toti ii mangiia, incredintandu-i ca degraba toate vatamaturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a si intamplat. Pentru ca dupa ce Sfanta Iustina s-a rugat cu tarie lui Dumnezeu, indata toata puterea diavoleasca a pierit si toti s-au tamaduit de boli si s-au vindecat de rani.
Schimbandu-se lucrurile, popoarele Il preamareau pe Hristos, iar de Ciprian si de mestesugul lui cel vrajitoresc isi bateau joc, incat acum Ciprian nici intre oameni nu se mai arata de rusinea cea mare si chiar si de cei cunoscuti se rusina. Apoi, instiintandu-se bine ca semnul crucii si numele lui Hristos nimic nu poate sa le biruiasca, si-a venit in fire si a zis catre diavol: "Pierzatorule si al tuturor inselatorule, vistierule a toata necuratia si inselaciunea, acum ti-am cunoscut neputinta, ca daca de umbra crucii te temi si de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face cand singur Hristos va veni asupra ta? Daca pe cei ce se insemneaza cu crucea nu-i poti birui, apoi pe cine vei scoate din mainile lui Hristos? Acum am cunoscut ca nu esti nimic si nu poti nimic si nu ai putere de izbandire. M-am inselat eu, ticalosul, ascultandu-te pe tine si crezand in inselaciunea ta; deci, departeaza-te de la mine, blestematule, departeaza-te, ca de acum mi se cade mie sa rog pe crestini ca sa ma miluiasca. Mi se cade mie sa alerg la cei dreptcredinciosi ca sa ma izbaveasca si sa se ingrijeasca pentru mantuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrajmas al adevarului si potrivnic si urator a toata lumea!"
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca sa-l ucida si, napadind asupra lui, a inceput a-l sugruma, batandu-l. Si nu avea Ciprian ajutor de la nimeni si nu stia cum sa-si ajute lui si sa se izbaveasca din cumplitele maini diavolesti si, inca fiind viu, si-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se impotrivea Iustina la toata puterea diavoleasca si a zis: "Dumnezeul Iustinei, ajuta-mi si mie!" Apoi, ridicandu-si mana, si-a facut semnul crucii si indata diavolul ca o sageata intinsa a pierit de la dansul. Iar el, racorindu-se si capatand indrazneala si chemand numele lui Hristos, se insemna cu semnul crucii si in felul acesta se impotrivea diavolului, ocarandu-l si blestemandu-l. Diavolul statea departe de dansul si nu indraznea sa se apropie, pentru semnul crucii si pentru numele lui Hristos, care il infricosau si il ingrozeau, zicandu-i: "Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!" Si, maniindu-se asupra lui, a racnit ca un leu si s-a dus.
Ciprian, luand toate cartile vrajitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul crestin, si, cazand la picioarele lui, se ruga sa-l miluiasca pe el si sa-i dea lui Sfantul Botez. Iar episcopul, stiindu-l pe el mare vrajitor si tuturor infricosat, socotea ca a venit la dansul cu inselaciune si il indeparta, zicandu-i: "Multe rele faci intre pagani si sa nu faci acestea si intre crestini, ca sa nu pieri degraba". Iar Ciprian, plangand, i-a povestit episcopului toate rautatile sale si cartile sale i le-a dat ca sa le arda. Vazand episcopul smerenia lui, i-a aratat si l-a invatat pe el sfanta credinta si i-a poruncit lui ca sa se pregateasca sa primeasca Sfantul Botez. Iar cartile lui le-a ars inaintea tuturor crestinilor cetatii. Apoi, ducandu-se Ciprian cu inima umilita, plangea pentru pacatele sale, presarandu-si cenusa pe cap si facea pocainta, strigand catre adevaratul Dumnezeu si Il ruga pentru curatirea faradelegilor sale. A doua zi, intrand in biserica, asculta cuvantul lui Dumnezeu cu mangiiere si bucurie, stand intre cei credinciosi. Iar cand celor chemati diaconul le poruncea sa iasa afara, zicandu-le: "Citi sunteti chemati, iesiti!", altii ieseau, iar Ciprian nu a voit sa iasa, ci a zis catre diacon: "Rob al lui Hristos sunt, nu ma goni pe mine de aici". Iar diaconul i-a zis lui: "De vreme ce inca nedesavarsit esti intru Sfantul Botez, pentru aceasta esti dator sa iesi". Iar el a raspuns: "Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a pazit pe mine de diavol si pe fecioara Iustina curata a pazit-o si m-a miluit pe mine; deci, nu ma izgoni din biserica pana ce voi fi crestin desavarsit". Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului si episcopul, cunoscandu-i osardia lui si caldura inimii pentru credinta in Hristos, l-a chemat la sine si neintarziat l-a botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Afland despre aceasta Sfanta Iustina mare multumire a inaltat catre Dumnezeu si multe milostenii a dat saracilor si prinoase a facut la biserica. Iar pe Ciprian, episcopul l-a facut citet in a opta zi, in a douazecea zi l-a facut ipodiacon si in a treizecea zi l-a facut diacon, iar dupa un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbandu-si obiceiul, din zi in zi mai strimta isi facea calea vietii, totdeauna plangand pentru faptele sale cele rele de mai inainte si a mers din putere in putere si din bunatate in bunatate. Apoi, curand a fost numit episcop si in acea dregatorie a aratat o viata asemanatoare cu cea a multor sfinti mari si bine a pastorit turma lui Hristos. Iar pe sfanta Iustina fecioara a facut-o diaconita si i-a incredintat ei o manastire de fecioare, facand-o pe ea stareta asupra acelor fecioare crestine. Si mult norod pagan, prin chipul si prin invatatura sa, de la inchinarea de idoli intorcandu-i, i-a cistigat si i-a unit cu Biserica lui Hristos. Si se imputina slavirea idoleasca, iar slava lui Hristos se inmultea.
Vazand diavolul o viata ca aceasta a lui Ciprian si sarguinta sa pentru credinta lui Hristos si pentru mantuirea sufletelor omenesti, scrisnea din dinti impotriva lui. Si a indemnat pe pagani sa-l cleveteasca pe Ciprian inaintea stapanitorilor partilor din rasarit, ca pe idolii lor i-a defaimat si mult norod dintre acestia a intors la adevarata credinta, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Il slaveste. Adunandu-se necredinciosii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stapanea atunci in partile acelea si au clevetit pe Ciprian, impreuna cu Iustina, aducand asupra lor multe pricini: precum ca si idolilor si imparatului si tuturor stapanitorilor potrivnici sunt si tulbura poporul, ametindu-l si ducandu-l in urma lor spre inchinarea la Hristos cel rastignit. Si pe stapanitor l-a rugat ca amandoi, Ciprian si Iustina, cu moarte sa fie pedepsiti. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca sa fie prinsi si Ciprian si Iustina si in temnita sa-i arunce. Si mergand in Damasc, i-a luat pe amandoi ca sa-i judece.
Acolo, sezand la judecata, i-au adus de fata pe legatii lui Hristos, pe Ciprian si pe Iustina, si judecatorul a zis catre Ciprian: "Pentru ce ti-ai schimbat slava ta cea dintai, fiind mai inainte vestit slujitor al vechilor zei si pe multi oameni la dansii aducand?" Iar Sfantul Ciprian i le-a spus lui toate pe rand, asa cum a cunoscut neputinta si inselaciunea diavoleasca si a cunoscut puterea lui Hristos, de care toti diavolii se tem si se cutremura si de semnul cinstitei cruci se sting; si si-a spus toata pricina intoarcerii sale catre Hristos, pentru care se arata gata indata a muri. Iar judecatorul, neprimind cuvintele in inima lui si neputand sa raspunda la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfantul sa fie spanzurat si sa-i fie strunjit trupul, iar pe Sfanta Iustina s-o bata peste gura si peste ochi. Si au fost chinuiti multa vreme, dar neincetat il marturiseau pe Hristos si rabdau toate chinurile cu multumire. Dupa aceea i-au aruncat pe ei in temnita; apoi cu imbunari ii indemna catre inchinarea la idoli.
Dupa ce n-a reusit sa-i intoarca de la credinta lor, judecatorul a poruncit sa fie aruncati intr-o galeata cu apa fiarta; si caldarea aceea, desi fierbea intruna, cu nimic nu i-a vatamat pe dansii si, ca intr-o racoreala Il preamareau pe Dumnezeu. Vazand aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: "Si eu asijderea in numele zeului Asclepie, in acest foc voi intra si pe vrajitorii acestia ii voi rusina". Cand acesta s-a atins de foc, indata a murit. Judecatorul, vazand acest lucru, s-a infricosat si, nemaivrand sa-i judece, i-a trimis la imparatul Claudiu care se afla in Nicomidia si i-a scris despre toate cele facute de dansii. Iar imparatul i-a judecat si i-a osandit la moarte prin taiere cu sabie.
Dupa ce i-au dus la locul unde trebuiau sa fie omoriti, si-a cerut Ciprian vreme de rugaciune, pentru ca mai inainte pe Iustina s-o omoare, caci se temea ca ea sa nu se infricoseze de moartea lui. Iar ea, bucuroasa, si-a plecat capul sub sabie si la Mirele sau Hristos s-a dus.
Vazand moartea cea nevinovata a lor, un om oarecare, pe care il chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dansii, si, aprinzandu-se cu duhul catre Dumnezeu, a cazut in genunchi langa Sfantul Ciprian, sarutandu-l si marturisindu-se pe sine crestin. Indata alaturi de Ciprian si Teoctist a fost osandit la moarte prin taiere. Si asa fiind omoriti ei, si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zacut sase zile neingropate si fiind acolo niste straini le-au luat in taina si le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a ingropat cu cinste trupurile sfintilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina si Teoctist. La mormantul lor au inceput sa se faca multe tamaduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugaciuni sa tamaduiasca Domnul si bolile noastre cele trupesti si sufletesti
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one